libris.ro

Trandafiri albi

de Cornel Nistea [România]
for the English version click here

 

După mulţi ani am întâlnit-o pe stradă pe T. Nu arăta deloc bine. Era slăbită şi obosită, mai să n-o recunosc. M-am întrebat imediat: Unde e tinereţea şi frumuseţea ei de altădată. Ne-am salutat în treacăt ca doi străini. A făcut câţiva paşi, apoi deodată şi-a întors capul şi-a privit înapoi. S-a uitat la mine suspicioasă, aproape speriată. I-am făcut cu mâna, un gest mai degrabă de adio. Nu avea parcă putere să meargă mai departe. Am înţeles că voia să-mi vorbească, şi m-am dus spre ea.
– Salut, T. Ce mai faci? Nu ne-am văzut de mult.
– Da, aşa e. A cam trecut vremea. Mă duc la farmacie să cumpăr nişte vitamine. Cred că sunt anemică…
– Ei, eşti o femeie încă tânără, n-ar trebui să te plângi de anemie.
– Mai ştiu şi eu? În ultima vreme nu m-am simţit prea bine.
– Nu-ţi fă griji. Nu-i decât o situaţie pasageră.
M-a privit cu mai multă insistenţă, ca şi când ar fi dorit să reînvie trecutul.
– Ţi-aminteşti c-am fost cândva prieteni? a zis.
– Şi nu mai suntem? am întrebat-o eu cu oarecare îndoială în glas.
– Nu mai ştiu, nu-mi dau seama. Ne vedem din când în când pe stradă şi ne salutăm. Mai ţii minte? Cândva ne-am plimbat împreună pe ploaie sub aceeaşi umbrelă.
– Da, îmi amintesc momentul.
– Fuseseşi în piaţă, aveai în mână o pungă cu cireşe.
– Da, da, era începutul verii şi ploua torenţial. Mi-aduc aminte.
– N-ai vrea să facem împreună câţiva paşi?
– Da, desigur.
M-a luat de braţ şi-am pornit-o spre parc pe una din aleile pe care ne plimbasem cândva împreună. M-a oprit lângă o băncuţă de sub magnolia uriaşă din vecinătatea unui rondou cu flori răzleţe.
– Sunt obosită. N-ai vrea să stăm?
– Sigur că da. E o idee bună.
Ne-am aşezat pe bancă, iar ea a scos din geantă un baton de ciocolată. Mi l-a întins, rugându-mă să iau o bucăţică, să n-o refuz. Avea mâinile subţiri şi osoase, nu mai erau plinuţe şi catifelate ca altădată. Am rupt o bucăţică de ciocolată din baton, după care ea a muşcat din el cu oarecare precauţie. Nu se uita la mine. Privirile ei albastre s-au dus departe peste acoperişurile cu ţiglă roşie ale caselor din marginea parcului.
– Bagi de seamă? În rondou nu mai sunt petuniile şi begoniile acelea înflorite de altădată…
– E acelaşi rondou totuşi. Magnolia tocmai şi-a scuturat florile…
Începuse să sufle vântul, ba din norul de deasupra noastră pe feţele noastre au căzut câţiva stropi reci de ploaie. Ne-am ridicat de pe bancă şi-am pornit-o împreună pe alee. A fost dorinţa ei să ne mai plimbăm puţin. Vântul a început să sufle mai tare, iar eu am luat-o cu mâna peste braţ, cum fusesem altădată.
– Ştii, a început ea, am fost de curând la un consult medical la clinica de oncologiei. Mi-au apărut nişte noduli păcătoşi pe sânul drept. Nimeni nu ştie cum vor evolua nodulii ăştia. Medicii încă nu se pot pronunţa… Nu-mi pare rău dacă mor. Ştiu cum e. Săptămâna trecută tocmai am înmormântat-o pe verişoara mea dulce. A murit tot de cancer mamar. Au fost multe coroane de flori… Ce să-ţi spun, mi-am pregătit şi eu un mormânt în acelaşi cimitir, nu atât de frumos ca al ei… Ce bine-mi pare că te-am întâlnit. Mai ţii minte că mi-ai promis cândva că dacă voi muri îmi vei aduce la mormânt trandafiri roşii, mulţi trandafiri.
– Îmi amintesc desigur, numai că tu n-ai să mori curând, vei mai trăi mult timp.
– Mă încurajezi desigur. E frumos că-mi spui asta. Nu cred totuşi
că mai pot avea vreo speranţă…
Neliniştea ei mă tulbura. Ajunseserăm în şosea şi eu trebuia să plec. Aveam treabă. M-a privit.
– Cât despre trandafiri, m-am răzgândit. Dacă vii la înmormântarea mea, te rog să-mi aduci trandafiri albi.

libris.ro

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro White Roses

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) | FDL.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *