Muştarul 

de Ecaterina Bargan

Primul avantaj al faptului de a avea cursuri după-amiază constă în aceea că dimineaţa nu trebuie să te trezeşti buimac, veşnic nemulţumit de sunetul deşteptătorului, ci te trezeşti când vrei tu să-ţi începi ziua. Al doilea avantaj este că poţi să mănânci la cantina de la curtea de justiţie, fără să stai la coadă, la ora 15.50, cu 10 minute înainte de închidere, când ai numai 10 minute de pauză, o pauză preţioasă, în care o iei la goană prin curtea căminului, tot prin uşa din spate, deşi s-a construit o uşă laterală cu acces direct la cantină de mai mult de un an. O uşă dinspre strada Petru Rareş, pe care scrie clar programul de lucru. De la 11 până la 13 au voie să intre doar colaboratorii Curţii spreme de justiţie, iar de la 13 la 16 au voie să se hrănească ceilalţi, rămăşiţele de studenţi flămânzi, cum suntem noi, cei care învăţăm în schimbul doi. Când mă duc înspre şcoală, cu 15 minute înainte de ora 13, la uşa asta laterală se face coadă de se-ncolăceşte cu oameni toată marginea vizibilă a clădirii curţii de justiţie, până în faţa scărilor intrării centrale. 

Mă gândesc uneori că toţi oamenii aceştia vin să mănânce muştar, sau să ştepelească muştarul de pe masă, fiindcă, comparativ cu alte cantine de prin zonă, în aceasta, pe lângă condimentele obişnuite, cum ar fi sarea şi piperul, se mai găseşte pe toate mesele şi muştar. Iar mesele propriu zise au şi feţe de mese, cum se întâmplă numai în unele cafenele respectabile, dar care au preţuri supraunitare în meniu. Era mai interesant să mă strecor aici când nu exista uşa laterală cu programul afişat, când aici se putea ajunge numai dacă îţi recomanda cineva, iar eu intram fascinată de faptul că această cantină a putut să existe fără mine în tot timpul în care eu eram prin preajmă fără să ştiu nimic. Şi mai era misterul de dimineaţă, când, la ora şapte, trecând pe lângă curtea de justiţie, înspre şcoală, în subsol era mereu lumina aprinsă, iar fereastra nu era acoperită cu nimic. Şi se vedea foarte clar cum o femeie tăia diferite alimente. Încă de pe atunci intuiam prezenţa unui loc în care se găteşte bine. 

Am terminat lecţiile la fără 10 minute ora patru, şi, având stomacul gol, am decis să iau prânzul la cantina aceasta, care-mi tăia drumul. Mergeam încet. Nu aveam unde să mă grăbesc. Când am dat să intru, un bărbat s-a izbit de umărul meu. Era îmbrăcat într-un costum sur, cusut după modelele vechi, din uniunea sovietică, manşetele îi erau scurte, mânecile prăfuite, iar sacoul îl strângea la burtă. Părea să fi scos această înveşmântare din fundul dulapului, pentru o ocazie specială, în lipsă de alte haine mai elegante de atât. Căciula ucrainească din blană avea urechiuşe laterale. Nu şi-a scos-o de pe cap, când a intrat în cantină şi nici nu şi-a cerut scuze că s-a izbit în mine. Doar eu mi-am cerut scuze, din politeţe, deşi nu purtam vină, şi l-am lăsat să treacă înainte. Şi-a luat o tavă şi ochii îi fugeau peste toate bucatele etalate în vitrină. A stat mult pe gânduri, înainte să aleagă, ca până la urmă să comande o bucată de pâine neagră. Eu mi-am luat o porţie de hrişcă cu sos, fără carne, şi două bucăţi de pâine.

În toată cantina rămâsese o singură masă liberă, pentru patru locuri, şi a ocupat-o bărbatul acela care a intrat odată cu mine. Era o masă îndepărtată de tejgheaua casierului. Alte mese nu aveau locuri libere. Am stat cu tava mea în mână vreo 10 secunde, timp în care am clipit de vreo trei ori. Apoi m-am apropiat de masa bărbatului acela şi l-am întrebat dacă pot să iau loc lângă el. Nu mi-a răspuns cu voce, dar a dat din cap în semn afirmativ. Şi-a turnat muştar pe pâine şi l-a mâncat ca pe înghetaţă, fără să atingă pâinea, iar apoi şi-a mai turnat din tubul de muştar, repetând acţiunea de câteva ori. Mi l-a întins mie. L-am luat. Am scurs puţin muştar în hrişcă, amestecâdu-l, cu sosul. Am mâncat. Apoi, fiindcă îmi rămâsese pâine, m-am apropiat de tejghea şi mi-am luat un chefir, pe care l-am băut lent, ca să nu mi se facă rău. Când m-am întors la masă, bărbatul nu mai era, şi nici muştarul.

După ce am terminat de mâncat, am ieşit prin uşa laterală, doi studenţi vroiau să intre, dar nu li s-a permis. M-am uitat cum au plecat de acolo resemnaţi, apoi am observat în faţa curţii de justiţie cum un carabinier întinde o panglică în faţa uşii centale. Un bărbat vorbea la telefon cu doi poliţişti alături. Când făceam ocolişul pe după panglica bine întinsă, o maşină mare de televiziune s-a parcat în faţa locului. Mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva. În zona asta de cele mai multe ori e vorba de un accident auto, dar nu se vedea nicio urmă care să indice aşa ceva. 

Am mers pe strada Grigore Vieru, până la staţia de unde îmi iau troleibuzul. Am ajuns la staţie, dar nu vroiam să mă duc acasă, aşa că am luat-o încetişor înspre parcul catedralei. Afară era un frig clocăitor. M-am uitat prin fereastra cafenelei Friguşor. Se vedeau nişte oameni, dar nu era nimeni cunoscut. Iar terasa era goală. Foarte bine, mi-am zis. Oricum nu vroiam să stau la Friguşor. Vroiam să merg, vroiam doar să merg mult de una singură şi să respir aerul azi îngheţat de Chişinău. Mă tot întrebam oare ce s-o fi întâmplat la curtea de justiţie. Când intenţionam să traversez zebra, la intersecţia fără semafor, o ambulanţă mi-a tăiat drumul. Am mers mai departe pe bulevardul Ştefan cel Mare. Un vagabond stătea aşezat pe marginea trotuarului, pipăind cu mâinile asfaltul. 

Seara, când am ajuns acasă, soră-mea se uita la ştiri. Eram în antreu şi îmi dezlegam şireturile, când din odaia alăturată, dinspre televizor, se auzea vocea reporterului „Azi, în jurul orei 16, în holul curţii supreme de justiţie, un bărbat a turnat benzină peste el, dându-şi foc, ca protest la hotărârea judecătorească prin care i se interzicea să îşi construiască vatră”. M-am uitat la televizorul din bucătărie, unde arătau imagini din consecinţele accidentului. Am recunoscut sacoul sur, ars aproape că în întregime şi căciula de blană rămasă pe asfalt. Cu gesturi mecanice am început să-mi torn în abundenţă muştar pe o bucată de pâine din care am muşcat cu nesaţ şi nu i-am simţit iuţimea.