Poeme de David Dabydeen

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

David Dabydeen este un foarte important scriitor şi critic literar de origine caraibă din Marea Britanie. S-a născut în 1955 în Guyana într-o familie cu origini indiene şi a emigrat cu familia în Londra la o vârstă fragedă. A studiat engleza la Universitatea din Cambridge şi a obţinut un doctorat în literatura şi arta secolului al VIII-lea la Universitatea din Londra. Este unul dintre fondatorii Centrului pentru studii culturale britanice comparate de la Universitatea din Warwick. A publicat trei volume de poezie foarte dezbătute în mediile literare, şase romane şi mai multe volume de critică literară, de artă şi de istorie a culturii negre. După V. S. Naipaul, este al doilea autor caraib care a primit titlul de membru al Societăţii regale pentru literatură. Din 2010, reprezintă Guyana în calitate de ambasador în China. Poeziile de mai jos fac parte din al doilea său volum intitulat Odiseea coolie, apărut în 1988.

Vechea hartă
 

Cufere golite de comori, scufundate la trecerea corăbiilor
Şi sclavi arzvârliţi peste bord, scăldaţi
În arcul ce leagă Jamaica de Guyana.
Insule avortate din burta mării,
Nenăscute pentru totdeauna în piatră şi mlaştini.
Alte rămăşiţe putrezesc la soare
Ca trestia de zahăr mestecată şi scuipată
Din gura unui coolie.
Haiti este racul cu cleştii rupţi.
Cuba se pleacă teamătoare la picioarele Americii.
Albastrul e adânc şi peste tot ca ochiul european,
Verde ca speranţa şi cangrena marinarilor,
Galben ca palma amerindianului mort
Neproducător de aur.
 
 

El Dorado
 

Juncha moare încet de icter
Sau gălbinare ori zâzanie ori strigoi ori de ciuda vecinului.
Nimeni nu ştie de ce ia culoarea trestiei.
 
Băieţeii se strâng şi trag cu ochiul, mirându-se
De tăcerea din coliba mortului,
Până ce mamele ţipă la ei şi-i alungă.
 
Pielea flutură ca frunza de aur,
Aruncă un nimb în jurul patului.
El îşi dă duhul cu o adiere de praf auriu.
 
Îmbăiat de femei ca un nou născut.
Întins în hamacul din curte.
Scos afară pentru a simţi soarele pentru ultima oară.
 
Îl înmormântează ca pe o comoară:
Un coolie care muncea cu doi şilingi pe zi,
Dar îşi păstra valoarea departe de vechil.

Miranda
 

Voi eclipsa pe tiranicul soare,
Te voi purifica în norul de ploaie al trupului meu,
În singurătatea nopţii vei deveni suplu şi drept.
 
Aşa că l-a şters cu pânza umeda a glasului ei,
Ca o mamă nouă care îşi linge puiul,
A muls lapte din sân pentru gura lui întredeschisă.
 
Încât la trezire a plâns că vrea iar să viseze
Parfumul maternităţii,
Visarea lunară a ochiul ei adânc, spaţios,
 
Albastru ca marea şi darnic,
Dincolo de orice rugă sau izbândă,
Un gingaş vas de sclavi poticnit în prundişul unei promisiuni.
 
Dar soarele şi-a reluat cruzimea,
Soarele a fremătat plin de o imperială voie bună
În faţa acestei fantezii.

Caliban
 

În prima noapte
Când am îndurat creaţia
Am vorbit ca disperaţii
Controbăind după nimicuri din tinereţile mele
Ca doi cerşetori la groapa de gunoi.
Averi sub dărâmături, asta Poveste căutai.
Îmi amintesc săritura în groapă, înălţarea
Strălucind în ochii tăi –
Frunză de aur, tăiş de asegai.
Erai mereu plină de fantezie,
Meştereai la Imaginea mea, îmi spuneai Nativule.
Femeie albă, cu pântecul mit, topitorie sau rug funerar,
Ca un cadavru hindus ard şi mă chircesc
Ca să renasc întru dorinţa ta!
 
În cele din urmă, după beţia de cuvinte
Ce s-a dus, după ce băltoaca mitică
S-a evaporat până la transpiraţie stânjenitoare
Ca resturile de memorie
Ale unei amărâte clipe încântătoare,
Tu, în cruzimea zborului de dimineaţă,
Chip neclintit şi dedesubturi
Netulburate de experienţă,
Te întorci aşa de sigur, de fără şovăială,
Spre lumina zilei.
 
În vreme ce eu, încolăcit în noaptea fiinţei mele,
Paralizat de furie şi uimire,
Încă mă chinui să-ţi mai simt prezenţa,
Încă mai tânjesc după magia facerii tale.