schlüsselkind

de Aleksandar Stoicovici

 

1.

Lângă noi locuieşte o fostă educatoare, o şvăboaică despre care se zice că i-ar fi frânt inima lui Weissmüller cu mulţi ani în urmă. Sunt vecini care spun că în tinereţe era cea mai frumoasă femeie din Timişoara. În timpul războiului toate bancnotele tipărite aveau chipul ei pe ambele feţe, iar pentru o scurtă perioadă se fabricaseră gloanţe pe care îi erau gravate iniţialele numelui. Eu cred că aceste lucruri, dar şi multe altele, îi displăceau profund. La prima noastră discuţie mi-a şi zis:

– Eu nu pot să înţeleg foamea asta după faimă. Unii ar fi în stare să-şi mănânce propriile degete ca să-şi audă numele rostite.

Bănuind cam ce-ar vrea să spună, m-am apropiat de gardul care ne desparte curţile şi      i-am răspuns:

– Doamna Margareta, eu n-am habar cum stă treaba cu degetele, dar mie când am fost mic mi-a crescut o trestie de zahăr în palma dreaptă. N-am spus nimănui nimic pentru că, vedeţi dumneavoastră, eram mai sărac decât acum. Eram mult mai sărac şi mă bucuram să ţin miezul de pâine sub robinet şi apoi să îl strâng în pumn. Multă vreme am dormit cu mâna sub cap de teamă să nu-mi descopere cineva trestia şi am rămas cu obiceiul ăsta până astăzi. De asemenea, eu ştiu că toată lumea de pe stradă vă strigă Marga, dar eu găsesc această prescurtare vulgară, aşa că am să vă spun Margareta sau doamna Maller, cum doriţi.

Zâmbind înţelegătoare, se aplecă uşor şi spuse cu tonul vocii mai scăzut:

– Tinere, îmi eşti chiar simpatic. Poţi să-mi spui, aşadar, cum vrei tu. Până la urmă, nici nu mai am preferinţe. În timpul războiului erau bărbaţi care, nu numai că n-aveau habar să scrie, dar nici nu ştiau să vorbească. Veneau noaptea şi îmi mormăiau sub geam: M… ăăM. Uneori mă şi speriam; îmi imaginam că vorbesc altă limbă pe care eu n-o înţeleg şi asta mă supăra grozav. În rest erau pedanţi, câţiva colecţionau fluturi şi alteori mi-i lăsau în cutia poştală. Dimineaţa, când scoteam scrisorile, mă trezeam că mi se lipesc de unghii oase mici sau aripioare uscate care se şi sfărâmau imediat.

Pe stradă, după cum ziceam, circulau tot felul de poveşti legate de doamna Maller. Cei mai mulţi povesteau despre numeroşii bărbaţi care veneau să o curteze. Unii îşi tatuau numele ei pe braţe, alţii înghiţeau cele mai valoroase bancnote pe care era imprimat chipul ei. La magazin am auzit într-o zi o poveste de-a dreptul halucinantă. O doamnă în vârstă, dar probabil cu câţiva ani mai tânără decât doamna Margareta, povestea că ar fi venit la un moment dat un derviş care ducea în spate un coş plin de şerpi. Îşi instalase un fel de cort pe iarba din faţa casei şi începuse să facă tot felul de incantaţii. Se şi înfometase o perioadă. Nimeni n-avea habar ce voia să demonstreze de fapt. Murise după câţiva ani în clopotniţa unei biserici de cartier cu şerpii lui cu tot, iar în ultimele luni de viaţă se hrănise numai cu bucăţi din clopot.

Tot pe atunci venise şi un regizor de prin America de Sud. Voia cu orice preţ să o cunoască pe doamna Margareta. Turna un film despre întuneric şi găsise chipul ei potrivit pentru un rol oarecare. Când a întâlnit-o pentru prima dată, a scos aproape mecanic o bancnotă cu chipul ei din buzunar, a prins-o cu vârful degetelor din ambele părţi şi a întins-o, privind ameţit, ba spre doamna Margareta, ba spre bucata de hârtie. După câteva minute, îngheţase şi n-a mai putut decât să rostească cu o voce moale că bancnotele sunt nereuşite. Voia probabil să elogieze în felul lui frumuseţea doamnei Margareta, dar ea nu fusese foarte impresionată de cuvintele lui. Încercând mai apoi să-i explice într-o germană îngrozitoare ideea filmului, regizorul se lovi de un refuz categoric:

– Cum adică trupurile sunt stăpânite de obiceiurile umbrelor, domnule? Adică vreţi să-mi spuneţi că mie îmi dictează umbra mea ce să fac? E o aberaţie!

Rememorând această scenă la insistenţele mele, doamna Margareta părea la fel de revoltată cum fusese cu zeci de ani în urmă când s-a întâmplat episodul. Cu toate astea, mi-am permis să intervin:

– E drept, s-ar putea să fii exagerat regizorul. Să spui că trupul e stăpânit de obiceiul propriei umbre pare o aberaţie, dar nu puteţi nega că sunt umbre şi umbre şi multe din ele păstrează tot felul de amintiri.

Începuse să mă privească cu suspiciune, aşa că m-am simţit nevoit să continui:

– … vreau să zic că sunt şi oameni singuri. Oameni care trăiesc numai cu umbra lor şi pentru ei ar fi o nenorocire să nu creadă în memoria umbrei. Eu, spre exemplu, nu sunt un om tocmai singur, dar cred cu tărie în ceea ce spun pentru că nu mi-am cunoscut bunicii decât în umbrele părinţilor mei. Acestea s-au transformat de-a lungul timpului în albume cu fotografii, în scrisori îngălbenite şi împăturite la linie sau în mici obiecte aparent lipsite de noimă care poartă în ele cele mai neaşteptate istorii. Aş putea spune aşadar că în preajma oricărei lumini, oricât de pale, umbrele părinţilor mei se transformă instantaneu în acele cutii cu amintiri în care eşti întotdeauna tentat să îţi bagi mâinile.

Pentru câteva minute am rămas amandoi tăcuţi, sprijiniţi de gard – eu cu degetele răsfirate pe toată faţa, în încercarea de a mă apăra de soare, ea cu privirea aţintită în pământ spre găinile care sfărâmau în ciocuri bulgării de pământ uscat. După un timp, dându-şi seama probabil că suspiciunea ei a rămas la fel de mare sau că eu greşisem undeva şi nu puteam să înţeleg anumite lucruri, s-a întors către mine şi mi-a şoptit într-un oftat:
Was weißt du, Schlüsselkind…?

 

 

 

 

 

 

 

2.

– Nu mai ciopârţi măi copacul ăla! Nu vezi că e plin de flori?

– Doamna Margareta, încerc şi eu să-l curăţ cum pot! Nu-mi prea place nici mie ce fac şi acum că îmi spuneţi şi dumneavoastră, parcă nu-mi mai place deloc. Florile astea miros într-un mare fel. Cred că ajunge mirosul până la dumneavoastră. Și în plus corola e plină de albine, bănuiesc că trebuie să fie vremea polenizării.

Doamna Margareta îşi suflecă mânecile şi începu să râdă cu poftă, sprijinită de gardul ruginit.

– Mucalitule! Lasă firizul ăla şi vino încoa’ să-ţi dau nişte marinată de peşte. Am o reţetă ţais, n-ai mâncat tu aşa ceva.

Ca să nu mai ocolesc prin stradă, m-am suit pe grămada de moloz rămasă în urma coteţului pe care îl dărâmasem cu vreo câteva zile în urmă şi am sărit gardul.

– Mergi drept înainte pe coridor până în capăt şi apoi la stânga… Pune-te la masă că vin şi eu imediat. Mă duc să clătesc farfuriile astea.

M-am aşezat pe un scaun în bucătărie şi până a venit doamna Margareta, m-am uitat pe rând, ba la ceasul cu cuc de pe perete, ba la broderia prinsă în piuneze pe unul din pereţi – acelaşi tip de broderie pe care o găseşti în mai toate casele şvabilor, în care sunt reprezentate gâşte sau alte animale, îngeri sau copii, iar sub, un proverb sau eventual o zicală de mare profunzime. În momentul în care doamna Margareta a intrat în bucătărie, am simţit nevoia să citesc proverbul de pe broderie cu voce tare, mai mult pentru ea decât pentru mine:

–  Alte Füchse gehen schwer in die Falle… 

Doamna Margareta a rămas cu spatele la mine, încercând să scoată marinata în farfurii. Eram convins că m-a auzit, deşi din radio se scurgea o muzică bizară cu zbârâituri. A stat o secundă blocată cu mâinile ridicate deasupra borcanului cu marinată şi mi-a spus:

– După o viaţă trăită, mai învaţă şi omul câte ceva. M-am ars cu atâtea ciorbe în viaţa asta, încât acum nu numai că-mi vine să suflu în iaurt, dar parcă nici nu mai simt nevoia să-l mănânc.

A aşezat farfuriile, furculiţele şi un coş cu pâine pe masă şi a continuat:

– Văd că stai cu ochii lipiţi pe ceasul de perete. E moştenire de familie. Ceasul ăla a făcut două războaie, dar cucul încă se mai încăpăţânează să cânte oră de oră. Aş putea să ţi-l dau. Nu am cui să-l las moştenire şi oricum nu cred că mai sunt multe ceasuri-cu-pasăre care să funcţioneze atât de bine.

N-am zis nimic, dar mi-am aplecat capul într-un fel anume în semn de mulţumire. Nici nu apucasem de fapt să-mi dau seama dacă îmi doream ceasul cu adevărat, pentru că dna Margareta a continuat la fel de repede:

– Chiar mă bucur c-ai acceptat să vii la masă. Eu încerc, atât cât îmi stă în putinţă, să nu-ţi vorbesc prea formal, dar după atâta vreme… am şi eu defectele mele pe care nu mai am răbdare să le controlez. Mă mai maschez cum pot, astăzi am un ton, mâine altul. Ba vorbesc ca o femeie de la ţară care şi-a petrecut toată viaţa între porci şi găini, ba ca o femeie cosmopolită crescută la oraş. Nu e nici un joc aici, să ştii! Doar că uneori obosesc să mă sincronizez la nesfârşit cu amintirile.

Câteva secunde s-a uitat pierdută spre broderia de pe perete, neştiind parcă dacă ar trebui să continue. Apoi, brusc, a revenit:

– Sunt amintiri pe care aş vrea să le uit şi cu cât încerc mai tare, cu atât ele se încăpăţânează să se ridice la suprafaţă. Nu e nimic special în asta – sunt, probabil, mulţi oameni care simt exact ca mine. Doar că uneori lucrurile astea te obosesc şi e un fel de oboseală care nu-şi are leacul în somn. Când am făcut marinata din care mâncăm, mă tot gândeam… Eram tânără, poate cum eşti tu acum, şi am trăit ani la rând cu impresia că e un peşte în mine care înoată nestingherit şi care ştie foarte bine ce şi cum gândesc. Mai apoi m-am gândit că peştele s-ar putea să fie chiar un organ pe care eu îl am în plus faţă de restul lumii şi care îmi ghidează viaţa. În satul în care m-am născut şi unde am copilărit, dacă nu puteai să te hotărăşti atunci când trebuia să iei o decizie importantă, mergeai la ghicitoare care se ajuta de solzii de peşte ca să te îndrume. Când mă gândeam la acest lucru, calvarul meu părea să capete un sens.

După o pauză scurtă, în care mai luase puţină marinată în vârful furculiţei,  mai mult pentru a câştiga timp decât de foame, continuă:

– Vezi tu… peştele meu seamăna cu trestia ta de zahăr într-un fel. Cine ştie, poate chiar vin din aceleaşi locuri. Diferenţa e că, atunci când am realizat cât rău îmi face, eu am încercat să scap de el. Făceam cele mai stupide lucruri cu putinţă. Intram în râurile cele mai limpezi şi ţineam gura căscată sub apă sperând ca peştele să-şi dea seama că de fapt locul lui e mai degrabă acolo, în râul curat, decât în apele sălcii din mine. Pot să-i reproşez cuiva anii în care m-am simţit ca un acaviu, ca o carcasă în care se derulau întâmplări pe care nu le puteam controla şi la care simţeam că nici măcar nu sunt părtaşă? Nu pot! La fel cum nu pot să cred nici în memoria umbrei, în capacitatea ei de a păstra amintiri. Aş putea cel mult să cred într-o memorie a peştelui, peşte care s-ar putea foarte bine să zacă marinat în farfuriile noastre acum. Dar asta n-am de unde să o ştiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3.

În câteva zile, curtea mi se umpluse cu melci. Erau peste tot. Noaptea, înainte să adorm, îi auzeam cum scoteau tot felul de sunete pe care le interpretam în fel şi chip şi îmi făceam repede notaţii, care a doua zi deja mi se păreau lipsite de orice sens. La un moment mă şi pregătisem să merg acolo în mijlocul lor, în iedera stufoasă de pe perete, să văd care-i treaba. Nu ştiu de ce am renunţat, probabil fără vreun motiv anume. În orice caz, sunetele erau destul de clare, le-am şi înregistrat pe o bandă magnetică. Unul din prietenii mei, după ce a ascultat atent, s-a uitat pierdut la mine şi mi-a zis apăsat:

– Băi, ăştia pun ceva la cale! E clar că îşi ascut pumnalul în iederă!

Abia după ce a plecat, am stat aşa şi m-am gândit minute în şir până mi-a picat fisa. Aveam un prieten bun în copilărie, împărţeam o minge cauciucată de rugby şi culegeam măcriş sau iarbă pentru iepuri. Apoi el a crescut deodată, aşa, fără vreun motiv anume. Eu am rămas la fel de mic. Într-o zi mi-a explicat că el nu mai suportă sărăcia şi că ar trebui să ne vedem fiecare de drumul lui. A plecat tocmai în Turcia şi pe acolo a murit de pneumonie sau de altă boală de plămâni. De pe catafalg le-a trimis alor săi o scrisoare emoţionantă şi un pumnal tocit, dar foarte fin lucrat care avea pe teacă un ochi albastru. Părinţii lui au găsit de cuviinţă să atârne pumnalul în casa scării, aşa că de fiecare dată când veneam acasă, treceam pe lângă el şi nu puteam să nu-i arunc o privire. Ochiul se închidea pentru câteva secunde, după care teaca se umplea brusc de lacrimi şi lacrimile se prelingeau pe tot peretele. După câteva săptămâni, sătui să tot dea cu var peretele ce mucegăia în permanenţă, părinţii lui au dat jos pumnalul şi l-au aruncat în subsolul blocului.

Melcii din curte se mulţumeau probabil cu foarte puţin. Cele mai importante lucruri cred că le ţineau oricum în cochilii, care se numeau aşa tocmai pentru că în fiecare cochilie conlocuiau doi asceţi ce-şi scoteau capetele şi respirau cu rândul. Una peste alta, viaţa lor părea destul de complexă.

– Ți-am citit versurile într-o revistă. Cred că erau într-o altă limbă, dar eu am putut să le înţeleg instantaneu. Nu ştiu ce să zic, o fi vreun dar pe care l-am dobândit acum la bătrâneţe. În timpul războiului era altceva, aproape că-mi uitasem până şi propria limbă. De cele mai multe ori vorbeam în codul Morse, lovindu-mi dinţii sau cerul gurii cu limba.

– Se prea poate să fie aşa, doamna Margareta! am răspuns, deşi nu ştiam exact despre ce vorbeşte.

– În locul tău eu aş scrie numai despre melci.

– Da, m-am şi gân…

– E şi normal să te gândeşti! Uită-te la băloşii ăştia, sunt peste tot!

A gâfâit scurt şi şi-a suflecat mânecile. A aruncat apoi o privire în jur şi a început să-i numere. La început din doi în doi, apoi din doi în trei şi aşa mai departe. Eu am rămas cu ochii aţintiţi spre antebraţele ei şi mă gândeam la o pasăre oarecare a cărei umbră a fost bombardată pe un câmp de luptă într-un oarecare război, iar ea a rămas bine-mersi în zbor ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă rog. Ea s-a încruntat uşor şi a continuat pe acelaşi ton:

– Uită-te la încheieturile mele! Astea numai brăţări de argint nu sunt. Poţi să spui tu ce vrei, eu ştiu că toţi melcii sunt blestemaţi. Sunt blestemaţi şi pace! Dârele astea lucioase pe care le lasă pe piele se usucă imediat şi pe cât arată de frumos, pe atât sunt de usturătoare. Mie, spre exemplu, mi-au nenorocit circulaţia.

Soarele bătea în părul ei de păcură. În jocul acela de lumini, firele răzleţe deveneau multicolore asemenea unor pete de benzină pe asfalt. Nu pot să zic că eram întocmai hipnotizat, dar mă uitam aşa în gol şi cred că îmi era imposibil să ascult ce-mi spune. Deodată m-am trezit vorbind:

– Prin primul an de facultate m-am îndrăgostit de o studentă superbă. Când am cunoscut-o mi-a spus că este atletă şi bineînţeles că am fost foarte impresionat. Abia după câteva luni am aflat că de fapt era campioană naţională la ping-pong, dar asta nu m-a supărat foarte tare, cum ar fi fost normal. Desigur că nu se cuvine să vă povestesc aceste lucruri, dar pe vremea aceea luam tot felul de decizii bizare care mă urmăresc până azi.

Am făcut o pauză şi am urmărit chipul doamnei Maller. Faţa ei era lipsită de orice expresie. După câteva clipe de tăcere, şi-a ridicat ochii din pământ în semn de nemulţumire că mă oprisem.

– Aveam spaţiul nostru, un petic de pământ pe care crescuseră tot felul de bălării. Acolo făceam dragoste şi vorbeam chestii care n-aveau nicio legăgură cu realitatea. Eram fericiţi fiindcă nu ne mai bântuia singurătatea. Noaptea, veneau haite de câini, care îşi lipeau boturile de noi, ne adulmecau oasele şi aşteptau să adormim ca să le poată îngropa. Erau şi melci desigur. Poate chiar mai mulţi decât sunt aici, acum. Dimineaţa se lipeau de tine ca de un fruct umed. Te acopereau din cap până în picioare şi nu mai puteai să te mişti sau să respiri până nu se dezlipeau de pe tine ca să-şi continue drumul. Asta a fost. Într-un final parcă      ne-am spus adio. Vremea se răcise şi prin clănţănitul dinţilor, începuserăm să vorbimi limbi diferite.

În câteva zile, curtea mi s-a umplut cu melci. Mi se făcuse atât de scârbă încât m-am hotărât să nu mai ies din casă. Nu eram deloc în apele mele şi mă încerca o revolă penibilă ca atunci când, învârtindu-te prin cameră, te loveşti de colţul mesei şi îţi vine să ţipi mai mult de nervi că n-ai pe cine să dai vina, decât de durere. Rememorând acum toate acestea, îmi dau seama că mi-aş putea traduce amintirile într-o altă limbă. Sunt sigur că lucrurile ar căpăta astfel sens. Aş putea învăţa codul Morse de la doamna Maller sau mi-aş putea inventa propria limbă alcătuită numai din consoane sau din oasele ce se pot procura mai uşor. Mi-aş putea inventa propria limbă.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.