de Victor Loghin [România]

for the English version click here

                  Alas, poor Yorick !  I knew him Horatio: a fellow

                 of infinite jest, of most excellent fancy … Where

                 are your gibes now, your gambols, your songs ?

                                                                      (Hamlet)

M-am trezit azi, să fi fost dimineaţa, ori seara sau la prânz (oricum nu are nici o importanţă) cu trupul uşor de parcă nici nu ar fi fost, la fel şi braţele şi picioarele şi totul, parcă mai puţin capul, pe care mi-l simţeam normal sau cel puţin aşa-l percepeam în acele momente stranii, de neînţeles.

Mă aflam în mâinile unui tânăr frumos, cam îngândurat, preocupat de ceva anume ce pe moment nu realizam şi care se uita la mine cu o privire din care răzbătea candoarea copilului, mila adultului şi încă ceva nedesluşit, da, nedesluşit, aşa ca o părere de rău, de nostalgie, un ceva inefabil, ca o boare de vânt. Şi-mi vorbea, încet, cu vorbe duioase, evocând nişte vremuri de mult apuse, printre şuierăturile aspre ca o limbă de pisică a unui vânt ce venea de undeva de departe sau de aproape, cu miros de alge şi gust sărat, de mare.

Şi în acel moment, când tânărul mi se adresa mi-am dat seama cine sunt.

Da, eram Yorick, bătrânul bufon sau mai degrabă numai craniul său, iar tânărul ce mă alinta era, da, v-aţi dat seama, era Hamlet, chiar el în persoană. Şi ne aflam pe marginea unei gropi proaspăt săpate, în fundul căreia trebăluia un gropar probabil beat ( cum altfel ar putea fi un gropar !), ce cânta pe nas şi scuipa des. Şi pământul reavăn mirosea atât de frumos !

Ca-ntr-o străfulgerare mi-am adus aminte de totul, da de totul şi atunci am vrut să-l previn pe frumosul meu prinţ, pe care-l ţinusem pe genunchi, cu care mă jucasem, care mă trăsese nu o dată de nasul meu boit, de ciucurii căciulii mele de bufon, de zurgălăii papucilor, de păr (da’ nu mă supărasem niciodată, nu, nu puteai, era atât de mic şi de frumos, blond, buclat, mirosind a lapte şi a dresuri fine ! ).

Da, am vrut să-l previn, să-i spun ce să facă şi ce nu, să-l previn, dar nu am putut, nu puteam vorbi, nu puteam articula, mandibula mea rămăsese pe undeva prin fundul gropii şi beţivul ăla de gropar n-o scosese afară, şi oricum nu mai aveam dinţi şi ar fi ieşit un şuierat neinteligibil, peste cel al vântului, ce sufla rece dinspre Elsinore.

Şi-atunci am vrut să-i vorbesc din priviri, aşa cum făceam pe vremuri, de mult, când ne jucam ascunzând lucruri şi el ghicea unde le-am pus numai urmărindu-mi privirea, Doamne ce deştept era şi ce frumos ! Dar nu puteam nici asta, ochii mei pieriseră de mult, nici nu se mai ştie pe unde erau, poate printre corolele florilor din cimitir, poate în altă parte, iar din găvanele goale se scurgea un nisip fin, alburiu, ce se împrăştia prin zări în şfichiul vântului rece ce venea din golf.

Şi-atunci am vrut să-i transmit un gând – două, ca să priceapă ce şi cum va fi, aşa cum făceam o dată, cine mai ştie când, când l-am învăţat cum se gândeşte ca să răzbaţi un labirint, întâi unul mai simplu, apoi unul mai greu sau altele şi altele. Dar nici asta nu mi-a reuşit. Vântul rece, dinspre Elsinore îmi vâjâia prin ţeasta goală acum, ţesând fuioare de nimic.

Doamne, ce ciudă mi-a fost că nu l-am putut ajuta !

El a dat o lacrimă, ce mi-a picat pe ţeastă şi care m-a încălzit enorm, nici nu vă puteţi da seama cât de mult. Apoi m-a pus pe marginea gropii, pe gorganul de pământ reavăn şi a plecat cu paşi şovăielnici să-şi întâmpine soarta.

După o vreme m-am întors şi eu în lumea mea, unde am continuat să râd de deşertăciunea vieţii.

***