Miss D. Awarded You the Medal of Horror

de Anneliese Konstanz
 
Ne place să uităm că, de fapt, totul în viaţa noastră este rodul întâmplării, începând chiar cu întâlnirea spermatozoidului cu ovulul.
[S. Freud]

 

Acum simt, nu ca înainte de perioada mea de declin, dar simt chestii, bune, rele şi altele mai complexe de atât. Când mă gândesc la „nu simt nimic” treaba asta îmi dă impresia de vis; nu mi s-a întamplat mie cu adevărat. Cu toate astea, a fost un vis aievea, urât. N-am crezut nicio clipă că m-aş putea trezi vreodată din starea aia, cu toate că ideea mi-a fost infirmată de către oameni competenţi, specialişti într-ale dezechilibrului mental. Situaţia asta îmi aminteşte de o alta în care m-am aflat cu ani în urmă. Eram în anul al patrulea de facultate şi trebuia să dau examen şi să susţin lucrarea de licenţă. Mi se părea ceva de domeniul fantasticului ce avea să urmeze. Aveam cele mai mari emoţii din lume, eram copleşită de temeri, chiar dacă învaţasem şi muncisem din greu să realizez singură lucrarea. Nu credeam că o sa trec cu bine pasul ăsta. Prietenul meu din perioada aia dăduse licenţa cu vreo 2 ani în urmă şi mi-a spus că nu e mare inginerie. A încercat din răsputeri să mă convingă că nu am de ce să îmi fac griji. Eu am ţinut-o p-a mea în continuare. Evident că nu mi-a tăiat nimeni capul la examen şi chiar m-am descurcat foarte bine. Trebuia să iau aminte la ce mi-a spus prietenul şi nu doar el. Ideea este că atunci n-am avut încredere şi nici de data asta. Cred că pâna nu constat pe pielea mea exact ce se întamplă, nu-mi vine să dau crezare spuselor altora, chiar dacă îi consider oameni de bine şi cu intenţia de a mă ajuta şi linişti. E mare castronul cu încăpăţânare în cazul meu. Când cred şi simt ceva, îmi vine tare greu să iau aminte la ce aud. Îmi pare că m-aş trăda pe mine însămi dacă nu aş da ascultare propriiilor gânduri şi simţăminte, cu toate că în felul ăsta m-am chinuit destul de rău de două ori chiar.
 

Spre fericirea mea, nu am păţit nimic grav niciodată. M-a cam luat prin surprindere epsiodul sau mai bine zis perioada de depresie. Logica mi-a spus întotdeauna că domnişoara depresie ar fi trebuit să aibă un motiv mult mai bun de vizită, dar după cum mi s-a comunicat, logica nu îşi are locul şi rostul într-o situaţie ca asta. Domnişoarei depresii îi place jocul de roluri, să domine, să fie o stăpână sadică şi neiertătoare, ceea ce e ok până aici. Singura problemă ar fi că îşi alege coechipierii fără să le ceară acordul şi fără să îi întrebe dacă le place sa fie sclavii ei. Miss D. te supune, îţi spală creierul, te goleşte de tot ce reprezinţi, îţi place, crezi şi simţi. Vorbeşte prin tine, te minte şi îi minte şi pe ceilalţi. Te exilează şi te posedă. E o tarfă penală, iscusită în schimb, care îţi răpeşte eul… de ce? Miss D. care se cazase în mine a catadicsit să spună că a venit în vizită pentru că am fost eu o nenorocită în diverse situaţii. Pentru asta cică trebuia să plătesc. Să-i plătesc cui, ce şi pentru cât timp? Acum consider că varianta asta NU E VIABILĂ. Am făcut ce am simţit şi am crezut că trebuie şi Miss D. s-a găsit să-şi dea mare importanţă spunând că de fapt ea e călăul meu. Fuck off, bitch!
 

Miss D. a încercat chiar să mă determine să trec în rândul celor drepţi. Die, bitch, că eu încă n-am făcut-o! O să mă gândesc la tine când o să mor, fie de bătrâneţe sau în vreun accident… ceva. Mi-ai pătruns mintea, mi-ai scos ce era bun, mi-ai scos ce era şi rău şi ai bătut un cui. De fapt, cuiul e mic şi aproape inofensiv… mi-ai pivotat creierul şi mi l-ai injectat cu gânduri păcătoase. Gândurile de sinucidere şi planurile nu le-am uitat, doar că nu le mai simt. N-am de ce să mor acum sau in viitorul apropiat prin sinucidere. De fapt, dacă n-o să am niciodată o boală îngrozitoare, chiar nu o să mor de mâna mea. E o tâmpenie. Să o facă alţii care s-au lăsat seduşi de Miss D. Mie nici măcar nu îmi plac femeile, cu atât mai puţin cele rele şi neruşinate ca Miss D. Deci, când domniţa a constatat că e atacată prin diverse metode şi eu am început să mă trezesc din amorţeala indusă de ea, şi-a făcut bagajele (nu sunt sigură încă dacă a furat ceva) şi a plecat. Hit the Road Jack e o melodie prea frumoasă ca să o dedic unei stricate ca asta. O păstrez pentru cei care nu mă satisfac într-un fel sau altul.
 

Scrierea asta o s-o pastrez undeva şi în caz de urgenţă o s-o învăţ pe din-afară dacă e nevoie. Daca s-o mai gândi Miss D. să mă viziteze la un moment dat în viaţa asta sau în alta (not sure if I’ll remember her in other lives), şederea nu îi va mai fi la fel de plăcută. Va avea un sejur pe care îl va regreta. O să mă exorcizez şi singură dacă o să fie nevoie şi tu, târfă proastă, nu o să îţi mai baţi joc de mintea mea. Tu o să spui „da” şi eu o să strig „NU!” până la epuizare, dar o să rămân EU. Te-am iertat să ştii, că doar ai vrut să te distrezi şi tu puţin. Bine că ai plecat. Să nu te mai prind prin zonă!

 

*

 

Această prezenţă acaparatoare trebuie să dispară, să nu mă mai chinuie, mi-am spus în nenumarate rânduri. Trebuie să redevin ce am fost, nicidecum nu mă gândeam cumva să evoluez, doar să îmi regăsesc identitatea. Tot ce fusesem odată se pierduse, nu ştiu exact unde. Târfa îmi furase tot. Eram un cadavru viu, teleghidat de dorinţele promiscue ale unei domniţe răutacioase ce se plimba nestingherit prin sinapsele mele. Tot ce credeam dispăruse. Gândurile şi convingerile mele nu mai erau simţite de către eul meu. Le ştiam doar, eram conştientă de existenţa lor dar de simţit, canci, cum se spune „a la cartier”. Am trăit aceeaşi zi timp de 4 luni, la intensităţi diferite de tortură psihică. Cum am mai zis, în asemea cazuri logica nu îşi are locul, ambiţia nici atât. Mi-am spus de multe ori „TREBUIE să simt ceea ce odată credeam”, „TREBUIE să simt ceea ce odata îmi făcea plăcere”, „TREBUIE să simt ceea ce odată consideram că sunt chestii mişto în viaţă” şi tot aşa, fără niciun rezultat. Simţeam că nimic şi nimeni nu îşi are rostul în viaţă, nici măcar viaţa în sine nu are nimic de-a face cu nimic. Un fel de filosofie morbidă a unei fiinţe nesimţite şi egoiste, poate şi psihopate. Acel eu a fost impus şi ghidat de „stimabila” Miss D.
 

Unii spun că depresia şi alte afecţiuni ale psihicului sunt „boli imaginare”. Mi se pare o afirmaţie adevărată şi falsă în acelaşi timp. Este adevarată pentru că niciodată nu o să poţi vedea o depresie pe o radiografie, ca pe un cancer ce macină corpul. Este falsă pentru că este o prezenţă ce nu poate fi neglijată, e un ghimpe-n creier care nu-ţi dă pace. Depresia este un coşmar cu care trăieşti o perioadă de timp, zi de zi, fără să te poţi trezi din el.
 

Seara mergi la culcare cu totul depersonalizat de temeri de te miri ce chestii închipuite, anxietate, atacuri de panică şi gânduri suicidare. Ai impresia că toate astea s-ar putea termina atât de simplu cu ajutorul unui pumn de pastile. Nu e chiar aşa… Unii ar spune că e vorba de laşitate, alţii te-ar compătimi şi tot asa. Ideea e că oricum nu te ajută niciuna dintre astea pentru că te doare fix în cur de ce spun ei… nu simţi decât că trebuie sa mori, ceea ce e al dracului de nasol, believe me! Te copleşesc gândurile cele mai negative, încerci să te gândeşti la lucuri frumoase – floricele pe câmpii, bebeluşi, oiţe, pisicuţe şi alte drăgălăşenii d-astea sau orice ţi-a pălcut odată… dar degeaba. Îţi trec prin ochii minţii, le vizualizezi, încerci să te bucuri de ele dar nu ai succes. Îţi e milă de tine, de halul în care ai ajuns, vrei să se sfârşească lumea, să nu mori singur. Ai cele mai întunecate gânduri, vrei să plângi dar nici măcar de asta nu eşti în stare – să te lamentezi. Vrei să îţi simţi lacrimile curgându-ţi şiroaie pe obraji dar n-ai. Vrei să te încadrezi cumva într-o normalitate dar nu o ai decât pe a ta, care în niciun caz nu se raportează niciun pic la oricare normalitate normală din lumea comună bazată pe normalitate. Nici măcar scuza „normalitatea e relativă” nu îţi aduce vreo alinare. Suferi de suferinţă acută şi aia e. Încerci să simţi ceva bun iar şi iar şi mereu ai acelaşi rezultat: fix niciunul. Recurgi la metode extreme, pe care întâi doar ţi le imaginezi şi într-un final le alegi pe cele mai puţin violente de teamă să nu te schilodeşti sau ceva… Îţi creezi un film în minte în care tu eşti protagonistul şi pe masură ce banda rulează, capeţi şi alte roluri. Eşti întemniţat, vrei să evadezi, să te simţi liber… SĂ SIMŢI… ai face orice ca să capeţi asta. Demonii trebuie să iasă cumva! Delirezi, începi să crezi că blestemele există şi că te-au atins, ceea ce odată demult nu ai fi crezut. Lucifer şi Baal te controlează, ca într-un film de duzină în care exorcistul ajunge la puşcărie pentru omor, nefiind vorba de nicio posesie demonică, ci doar de schizofrenie. „Ghinion de neşansă…”. Demonii tăi sunt acolo şi vrei să îi scoţi. Îţi crestezi carnea cu ce apuci, fie un cuţit sau o cheie. Scrijeleşti până SIMŢI că te doare, te ustură, sângele începe să apară, pierzi noţiunea timpului, inima iţi bate tare, vezi din ce în ce mai mult sânge, te gândeşti că poate o să ai cicatrici, apoi constaţi că nu te interesează aspectul ăsta. Vrei iar să plângi, conştientizezi că te afli într-o situaţie de disperare maximă, nu te-ai fi gândit până atunci că o să faci aşa ceva vreodată, te simţi mic şi dezgustător în timp ce iţi priveşti rana prin care chipurile ies demonii. În sfârşit simţi ceva din lumea reală. Eşti dezgustat de tine insuţi dar măcar SIMŢI. Ai obosit. Ïţi reiei şirul gândurilor de dinainte de „masacru”. Dacă tot eşti chinuit, măcar să te chinui singur. Îţi aminteşti de cele mai sângeroase filme horror pe care le-ai văzut şi vrei să joci în ele, să fii victimă dar şi călău. Vrei să iţi scoţi ochii, poate aşa o să curgă ceva din ei, măcar sânge dacă lacrimile nu mai sunt de găsit. Vrei să te jupoi de viu şi să iţi admiri pielea ca pe un trofeu înainte să-ţi dai ultima suflare. Vrei să te tranşezi cu drujba, atât cât poţi, apoi să iţi admiri opera din străfundurile iadului (p-ăsta nu-l scriu cu majusculă pentru că nu debordez de respect pentru dumnealui). Îţi aminteşti de personajele amuzant de groteşti în hidoşenia lor din romanele lui Stephen King, apoi iţi bagi picioarele-n ele şi spui că oricum le-a scris degeaba, n-au niciun rost, ca de altfel, tot ce te înconjoară. Şi uite-aşa ai ajuns de unde-ai plecat. Ai creierii la fel de praf şi te-ai mai ales şi cu o „zgaibă” pe mână sau unde ai decis tu că „trebuie” să creezi o poartă de ieşire pentru dracii ăia din tine. Eşti istovit de-a binelea. Te gândeşti la pat, la somn la ziua de mâine care probabil va fii copia celei de azi. Adormi alături de depresia ta, nu carecumva să te simţi singur peste noapte. Miss D. e generoasă, te insoţeşte mereu şi oriunde, chiar şi în vis. N-ai nevoie de pat dublu.
 

Te trezeşti agitat, anxios, panicat, trist, deprimat, altfel spus, la fel ca aseară… o altă zi plină de căcat. Te gândeşti iar şi iar că trebuie să mori cumva. E musai să mergi la serviciu… şi dacă nu te-ai duce, cam ce ar fi de făcut? Fix nimic. Măcar la job îţi mai ocupi timpul şi suferi o lobotomie temporară şi reversibilă, spre aşa-zisa ta fericire de depresiv. Cochetezi din ce în ce mai des cu ideea sinuciderii. Te gândeşti iar şi iar la cele 30 sau 60 de pastile antidepresive pe care le ai acasă… ai uitat de calmante? Uraaaa! More pills! Ştii că-i un gând păcătos, însă totuşi rămâi fixat pe el, poate fi soluţia problemei tale. Imediat însa te încearcă o mică vină. Cauţi în arhiva creierului o urmă de morală dar se pare că motoraşul e defect; nu găseşti nimic. Îţi spui că o să moară mă-ta de tristeţe dacă te sinucizi ca un laş dar nici măcar gândul ăsta nu te mişcă în vreun fel. Îţi spui că o să ajungi în iad alături de toţi păcătoşii. Parcă asta mai merge. Nu ştii ce te aşteaptă acolo. De fapt, nu ştii nimic. Ştii doar că ai fost cândva creştin şi înclini să crezi în iad şi parcă nu ai vrea să-ţi petreci concediul p-acolo. Momentan renunţi la ideea de a-ţi curma zilele. Ai treabă şi uiţi de tot, e o perioadă bună din zi pentru tine.
 

Eşti un bun actor şi nu îi laşi pe ceilalţi să îţi vadă suferinţa. Îţi e teamă de prejudecăţile celor din jur. Nu vrei să te considere „nebun”. Păi şi dacă oricum vrei să te sinucizi, de ce dracu’ te mai interesează părerile lor? Se pare ca în sfârşit te atinge ceva. Cum, după ce n-o să mai exist o să mă considere toţi laş? Parcă nu sună prea bine. Momentan te satisface ideea asta. Apoi te gandeşti la anumite persoane, nu mai generalizezi. Ajungi la concluzia că, cel puţin acum nu vrei să decazi în ochii acelora. Deocamdată ai scăpat de sinucidere. Nu înţelegi cum functionează mintea ta. Pe de o parte vrei să te sinucizi şi pe de alta îţi e teamă. Teamă pe care o conştientizezi dar nu o simţi. S-a întâmplat acum ceva, ai simţit că nu trebuie să… Îţi reiei activitatea şi totul e ok, deocamdată…

 

*
 

Se intamplă zilnic să n-ai stare, să nu fi capabil să te relaxezi nicio clipă, să te agiţi ca o muscă beată, ceea ce nu-i deloc plăcut. Anxietatea şi atacurile de panică iti guvernează zilele iar uneori şi noptile. Zilele trebuie să fie într-un fel sau altul pline. Nu există timp liber petrecut doar cu tine insuţi pentru că nu te suporţi sub nicio formă aşa, în starea penibilă în care te afli din cauza atacurilor lansate de către Miss D. asupra ta. Îţi este teamă de tine insuţi IAR, să nu-ţi faci rău… să nu mori… sau să mori…? Ai devenit dependent de toată lumea. Crezi că dacă rămâi singur acasă o să se întample ceva… dar cam ce s-ar putea întampla? Sunt doar închipuiri de-ale tale, de fapt, închipuiri generate de „stimabila” din capul tău. Eşti în stare să faci ORICE până la epuizare, să îţi menţii mintea ocupată cu ceva, să asculţi destăinuiri de tot felul de la persoane pe care nu le agreezi, numai să nu fi singur… singur cu ea, torţionara ta. Orele petrecute la serviciu nu sunt suficiente pentru a-ţi spăla creierul cu ajutorul diferitor activităţi.
 

Ai fi făcut orice să nu rămâi singur nicio clipă, poate doar la baie n-ai fi avut nevoie de asistenţă. Ai fi mers oriunde cu oricine, doar să nu rămâi cu nebunia din capul tău. Te simţeai cât de cât normal când avea loc vreo discuţie acaparatoare, chiar te bucurai de ea… pentru un timp. Mai apoi Miss D. începea să se simtă singură şi neglijată. Eul tău care începuse să simtă niscaiva plăcere participând la acea discuţie trebuia să se retragă ca s-o distreze pe târfa superficială şi plictisită. Conversaţia curgea mai departe, tu continuai să zâmbeşti şi să participi dar doar de ochii lumii, deja mintea ta era concentrată pe alt subiect. Acelaşi subiect pe care tu şi Miss D. îl disecaţi zilnic, de nenumarate ori, de câteva săptamâni bune. Încă eşti prea speriat de ce se întamplă cu tine în ultimul timp ca să observi un pattern al afecţiunii tale. Îţi negi starea şi alteori o blestemi. O să mai dureze ceva până o să constaţi că de fapt nu ţi se va întampla nimic rău, că Miss D. o să se plictisească şi de tine la un moment dat şi o să-şi facă bagajele. Pana atunci mai e… Îţi revin gândurile negre, eşti anxios, panicat, disperat, vrei să te sinucizi, nu vrei… vrei de fapt doar să scapi de toate stările astea chinuitoare care nu reprezintă nici a mia parte din ce odată erai. Nu mai reuşeşti să ţii pasul cu discuţia la care participai, te copleşesc propriiile gânduri nedorite. Eşti obosit, extenuat chiar dar cu siguranţă nu o să poţi adormi dacă te duci acasă acum.
 

Ajungi şi acasă într-un final, eşti agitat când te pui în pat să dormi, inima iţi bate mai tare decât ar trebui şi simţi o teamă care nu îşi are nicio explicaţie logică. Uraaaaaaa! Ai iar un atac de panică. Din păcate pentru tine încă nu te-ai obişnuit cu ele şi te sperie. Faci pe viteazul, nu vrei să iei calmantul prescris de medic. Nu dom’le, ţie nu îţi place să te pastilezi. Atunci suferă ca bou’! Într-un final te decizi să îţi bagi pe gât jumătate de pastilă, te calmezi imediat şi somnul te învăluie pe nesimţite. Încă o zi… aceleaşi probleme la cap. Ajungi la serviciu şi te ia cu panică si p-acolo. Hai că asta e culmea! Te controlezi pe cât posibil. Iar nu vrei să vadă ceilalţi cât eşti de vulnerabil. Îţi e teamă de eticheta „nebun”. Te gândeşti la ce ai de făcut în respectiva zi după ce se încheie programul de lucru. E musai să îţi ocupi cumva timpul, apoi constaţi că de când eşti căsătorit cu Miss D. n-ai mai avut parte de nicio activitate care să-ţi producă plăcere pură. Înainte îţi plăcea să citeşti, era una dintre activităţile tale favorite. Acum însă nu eşti capabil să citeşti nici câteva pagini pentru că pur şi simplu nu poţi sta liniştit într-un loc, cu o carte în braţe. O urăşti şi mai mult pe târfa aia nemiloasă pentru că ţi-a răpit această plăcere. Acum trebuie doar să îi stai ei la dispoziţie. Altfel spus, eşti un fel de slugă. E mai nasol de atât pentru că tu de fapt eşti femeie, chiar dacă eu te-am ambiguizat aici. Eşti femeie şi te-ai ales cu o altă femeie pe cap, soţia ta. Eşti victima unei căsătorii forţate. Te apucă toţi dracii dându-ţi seama că soarta chiar îşi bate joc de tine. Eşti homofobă. Dacă Miss D. e şi ţigancă? Asta chiar n-ai de unde să afli. Iar aiurezi. Te gândeşti cum ar fi fost dacă te-ai fi născut bărbat. Nici asta n-ai de unde să ştii. Încerci să-ţi imaginezi un bărbat luptându-se cu depresia şi te amuză puţin gândul. Bărbaţii sunt mai slabi de înger decât femeile, aşa se zice. Nu te interesează dacă e adevarată sau falsă afirmaţia asta, e importantă doar pentru că te ajută măcar puţin să-ţi redescoperi stima de sine. „Poate ca aş fi murit până acum dacă eram bărbat…”. „Parcă voiai oricum să mori, proasto!”, se răsteşte Miss D. în capul tău. Nu vrei decât să te simţi mai bine sau să nu te mai simţi deloc… O iei de la capăt şi iţi faci cumva de lucru pană seara când trebuie să dormi.
 

Te deranjează nespus ce se întamplă cu tine şi dependenţa pe care ai deprins-o faţă de toată lumea. Te gândeşti cum ar fi să poţi să stai singură în casă timp de două ore, fară să fii agitată şi persecutată de gânduri generate de limbricul ăla hidos din creier. Să poţi sta liniştită pe pat şi să citeşti o carte bună în timp ce savurezi un ness fără cofeină cu lapte şi o ţigară… asta ar fii chiar mişto! Sau un film… de când n-ai mai văzut un film singură, doar tu cu tine? Astea-s cele mai simple plăceri şi tu nu ţi le mai poţi permite. Te apucă iar nervii. Îţi propui să încerci să scapi de lumea de care eşti dependentă, măcar parţial. Nu ai deficienţe motorii sau alte afecţiuni care să te oblige să ai pe cineva alături mereu. E ceva, e un prim ţel de când te-a pus Miss D. în lesă.

 

*

 

Te simţi ca un hamster dependent de roata lui de jogging şi de stapânii săi. Întrebarea ta este: cine îţi e stapânul sau stapâna acum? Tu în niciun caz nu mai deţii funcţia asta în viaţa ta. Cu siguranţă Miss D. e stapâna ta… dar oare nu te stapânesc şi gândurile obligatorii şi în acelaşi timp oamenii fără de care crezi tu că nu poti trăi? Te cufunzi într-un somn adânc fără vise şi te trezeşti cumva cu o mică porţie de optimism impus… „dom’le aşa e normal să ma simt, deci haide!”.
 

Îţi PROPUI pentru prima dată de când eşti sclav să te reapuci de citit ultima carte lasată neterminată pe noptieră. Saraca… zace acolo nebăgată în seamă de săptămâni bune, poate chiar luni. Nu îţi mai aminteşti exact subiectul, însă chiar îţi doreşti să o deschizi şi să curgă rândurile, să trăieşti alături de personaje, să savurezi din plin fiecare acţiune, personaj, virgulă… o să ai parte de un întreg festin livresc dacă ai noroc să nu apară târfa D. în timpul ăsta. Da, în mod categoric TREBUIE să te reapuci de citit!
 

Îţi pare cam dubioasă toată atmosfera asta… tu, camera ta în care locuieşti de vreo 10 ani, în care nu s-a schimbat mare lucru în tot timpul ăsta, motanul care se întinde somnoros pe fotoliul cel roşu, televizorul şi calculatorul pornite, cică să nu te simţi singură. Ma faci sa râd, chiar esţi singură, deşteapto! În fine, dacă aşa te simţi tu în siguranţă, lasă-le pornite şi o lună întreagă. Afară-i soare, frumos, copiii se joacă în spatele blocului, numai tu te simţi CIUDAT şi de fapt nu se petrece nimic. Încerci să nu bagi în seamă starea cu care ai început să te obişnuieşti mai mult sau mai puţin şi te apuci de activitatea planificată pentru acea după-amiază: să citeşti.
 

Înainte să te târască Miss D. prin tot noroiul psihic posibil, citeai un roman SF, ceea ce nu te miră pentru că e sau era unul dintre genurile tale preferate de literatură. Deschizi cartea, treci cu bine de partea introductivă, prolog sau whatever şi te prinde şirul rândurilor, începi să simţi o undă de plăcere conferită de activitatea care cândva te făcea să te simţi atât de bine. Te opreşti subit… „Poate o să mai fac şi sex vreodată în viaţa asta… văd că treaba cu cititul începe să meargă…”. Te umflă râsul şi iţi reiei lectura. În ochii minţii se derulează pasajele din carte şi asta te face să te simţi chiar foarte bine. Pe masură ce paginile cărţii trec de partea cealaltă, plăcerea ta creşte şi te surprinzi făcând mici pauze de cateva secunde, doar pentru că te ustură ochii şi zâmbeşti, zâmbeşti… zâmbeşti pentru tine, pentru motanul care doarme de data asta lângă tine pe pat, zâmbeşti pentru că în sfârşit simţi ceva plăcut. Nici nu ai realizat cât de repede a trecut timpul. Ţi-ai petrecut mai bine de două ore citind. Cartea e pe sfârşite. Nu e un roman remarcabil dar e tovarăşul tău cel mai bun, cel puţin deocamdată. Poate că la un moment dat o să te apuci şi tu de scris ceva. E cale lungă până acolo, you must survive first. So LAME! Îţi aminteşti cu plăcere câteva dintre cărţile citite cândva, apoi gândurile îţi răman la romanele horror. Stai aşa, bagă repede un fast forward că poate apare târfa şi te prinde gândindu-te la asemenea delicii şi să vezi atunci romane horror pe bune! Delete, erase, detele! Gata! Să dormim! Motan – afară, gânduri nepofitie – afară, stare de bine – intră te rog, eşti întotdeauna bine-venita! Totuşi, târfa aia pe unde golăneşte, şi-o fi gasit oare şi alte victime, mă părăseşte (dă Doamne!)? Adormi cu gândul la o plimbare în parc pe vreme însorită şi la o pauză de lectură pe bancă, la umbra unui copac ce te fereşte de razele dogoritoare ale soarelui de august… Ar merge şi un suc rece şi nişte ţigari. Da’ oare ce sa citeşti după ce termini SF-ul ăsta? Ai destul timp să te gândeşti la asta mâine.
 

Dimineaţa te întampină cu o stare proastă… – Ce faci târfă, te-ai întors din expediţia ta nocturnă, te-ai plictisit de sodomizat alte minţi şi ţi-ai amintit acum de a mea? Pleacă de unde ai venit sau du-te, caţăra-te pe vreun stâlp de înaltă tensiune şi rămâi acolo, scurtcircuitează-ţi ghearele şi maţele! Ar fi şi culmea să primeşti vreun răspuns. De unde să vina? Eşti singură în cameră, totul e la locul lui. Stephen King oare cu ce se îndeletniceşte la ora asta? Probabil doarme, că de partea cealaltă noaptea veghează asupra continentului… E o nouă zi. Aparent târfa s-a speriat de agresivitatea cu care ai întâmpinat-o, aşa de la prima oră… Unde s-o fi dus?

 

*

 

În cele din urmă se întrezăreşte şi pentru tine o şansă. Poate că cei care ţi-au spus că o să scapi cu bine din tot căcatu’ ăsta au avut dreptate. Se simte un iz de speranţă… De ce totuşi durează atât? Antidepresivele alea ar fi trebuit să aibă un efect mai puternic şi într-un timp mai scurt. Dacă eşti tu o excepţie de la regula general acceptată şi o să trăieşti în felul ăsta chinuitor până la final? Dar despre ce final vorbim noi aici… să fie oare unul natural, generat de vârstă, accidente poate, de vreo boală incurabilă… sau o să te sinucizi? Gândul te zguduie şi deja simţi acel fior bine-cunoscut pe spate, cum urcă înspre ceafă şi mai apoi îţi paralizează creierul. Şi iată că o iei de la capăt. Vrei sau nu vrei să te sinucizi? Să fie oare teama de suferinţă atât de puternică şi insuportabilă încât să doreşti într-adevăr să îţi sfârşeşti viaţa intr-un mod atât de patetic şi greţos? Generaţia asta chiar nu e capabilă să îndure chinul, fie el fizic sau psihic? Stai dom’le, că eu nu fac parte din generaţia McDonald’s. Chiar mă piş pe ea! Şi până la urmă, am fost din-totdeauna mai pe toane… am simţit intens multe lucruri trecătoare. „NICIODATĂ nu mai fac aia si ailaltă!” Yeah, right! Cum să nu… De ce căcat mă învârt în jurul cozii? Nici măcar n-am coadă. Aş înjura în toate limbile pământului, chiar şi în cele nenăscute, chiar şi în esperanto… wtf? that would be interesting… Chestia cu înjuratul ajută.
 

Îţi calmezi mintea într-un final, apoi încerci să-ţi aminteşti cum ai făcut-o dar iar nu-ţi iese mişcarea. Niciodată nu îţi dai seama ce ai făcut sau nu ai făcut ca să te întorci în lumea reală. Chiar atât de tare o urăşte mintea ta pe Miss D. încât imediat ce s-a cărăbănit îşi trage obloanele şi aia a fost? Ciudat fenomen… Bine totuşi că n-ai schizofrenie, să fi văzut atunci „distracţie”!
 

De-a lungul săptămânilor de când trăieşti cu noua ta concubină ai constatat că te atrage acest vast şi profund domeniu ce tratează psihicul perturbat. Păi cum să nu-ţi placă, doar eşti parte integrantă acum?! Poate că ar fi bine să citesti câteva cărţi din aria asta, măcar pentru cultura ta generală. Da! Cărţi! Cum să fi uitat de ele? Aseară v-aţi distrat atât de bine împreună. Ăsta ar fi trebuit să fie primul tău gând când te-a atacat târfa de dimineaţă. Trebuia să îi strigi în faţă cât de bine te-ai simţit aseară în compania acelui roman şi cât de dor ţi-a fost de acea activitate atât de placută şi educativă. Sigur s-ar fi cărat aia… sau poate nu. Nu te mai gândi la ea. Poate că e şi vina ta că te tot sâcâie. Îi dai prea multă importanţă, analizezi totul prea în amănunt. Şi IAR şi IAR şi IAR o iei de la capăt. Blestemele NU există, sau poate că exista dar tu NU crezi în ele! NU plăteşti păcatele pe care le-ai săvârşit într-o altă viaţă de nazist, călău, torţionar, dinozaur sau zoofil specializat în animale cu blană pufoasă! NU plăteşti nici măcar pentru păcatele din viaţa asta pe care oricum le exagerezi! CLAR?!? Se pare că morala pe care ţi-o faci tu ţie insăţi sau insuţi sau oricum doreşte cititorul, începe să funcţioneze. Să nu cobim totuşi… Deodată realizezi că aseară ai stat singur într-o încăpere, nu te-a apucat niciun atac de nebunie, pardon, de panică, nicio anxietate, nu te-a vizitat nici fantoma lu’ Vlad Ţepes (asta ar fi fost într-un mare fel!) şi târfa ordinară te-a părăsit. Poţi bifa încă o realizare. Zâmbeşte, mâine poate fi MAI BINE!
 

Te gândeşti la ce ai mai putea citi după acel roman nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ce exprimare ai de când eşti cu creierii-n pungă. Erai de părere cândva că ai fi fost în stare să înjuri ca un şantierist şi imediat să stai de vorbă cu cine ştie ce profesor doct şi cu nasul pe sus… Revino-ţi, e timpul!
 

*
 

Te simţi străin de propria-ţi existenţă, corpul pare a nu avea nicio legatură cu sinele… Care sine? S-a pierdut şi el pe undeva, poate în tramvaiul groazei, poate nu l-ai deţinut cu adevărat niciodată, poate-i doar un film prost, cu riscul de a te repeta şi de a părea plictisitor, da, e vorba despre un film prost. E oarecum ok faptul că nu eşti agitat, te poţi gândi la tot, la orice şi într-un final la ce nimic reprezintă toate astea, fără să-ţi fie frică de tot şi de nimic. Aşteptând troleibuzul care urmează să te ducă unde ai treabă şi unde nu ai de fapt nimic de făcut, zăreşti un om al străzii stând liniştit într-un colţ, în lumea lui care e şi a noastră sau poate a nimănui. Pare liniştit şi împăcat cu soarta sa. Care soartă? I-a fost desemnată de cineva sau şi-a creeat propriul şir de evenimente astfel încât să ajungă un reziduu umblător? Lumea lui e şi a mea, a ta, a noastră, a voastră. Care eu, care tu, care noi şi care voi? Se spune că aparenţele înşeala, poate că omul e disperat de viaţă şi de moarte în aşa fel încât nici nu mai poate să se vaite, să strige, să îşi exprime cumva în mod vizibil frustrările, nenorocirile, bucuriile (care?) şi alte astfel de simţăminte. Poate el are o depresie nativă, moştenită sau dacă nu-i aşa, cu siguranţă a dobândit-o în timp ce s-a transformat în boschetar. Care ar putea fi motivele omului acestuia pentru a dori să existe în continuare în lumea asta care îl respinge? Aş putea să îi ofer o ţigară sau ceva de mâncare şi să-l intreb, doar că n-o voi face. N-aş gusta la ora asta un răspuns de genul „Mi-a fost dat să trăiesc.” sau „Dumnezeu să-mi ia viaţa când o vrea ea.”. De ce am scris „ea” în loc de „El”? Nici eu n-am habar. Am comis un act ratat care mă amuză. E posibil să fie de gen feminin? Ăsta-i alt capitol dintr-o altă scriere pe care poate o să o emită altcineva, cândva, în altă parte sau nicicând. Acest sărman om îmi aminteşte de clişeul profesorului emerit de istorie decăzut, care îşi aşteaptă moartea înconjurat de amintiri, gunoaie, şobolani, resentimente şi oameni cruzi cu prejudecăţi. El este omul care nu cere de mâncare şi se află într-un cerc vicios al nebuniei, al irealului confecţionat de mintea sa odinioară stralucită, care câteodată se trezeşte într-un amfiteatru plin de un gol al vieţii decadente pe care nici măcar nu şi-ar fi închipuit-o în cele mai proaste zile ale sale din tinereţe…
 

Tot gândindu-mă la motivaţiile acelui om nedorit de Mother Earth bag de seamă că mai există prin zonă şi alţi astfel de oameni, doar că ăştia-s „luptători”. Sunt cei care mănâncă orice poate fi sau nu digerat, fumează filtre de ţigări strivite de nenumarate tălpi jegoase, poate chiar jefuiesc şi cine ştie ce alte minunăţii mai fac. Ăştia-s supravieţuitori, frate, îi râd vieţii în faţă de fiecare dată când miroase a reminiscenţe de carne stricată dintr-un tomberon. Simt viaţa intens atunci când inhalează solvenţi din pungă; poate au şi halucinaţii în care-s conducătorii lumii şi tot aşa mai departe. Toate astea li se citesc pe feţele îmbătrânite prematur, murdare nu neapărat de praf, noroi şi de alte impurităţi, ci de viaţă. Ei vor, tu de ce nu vrei? Ok, o să-mi spui că tu voiai cândva, probabil înca vrei, doar că nu te lasă târfa să gândeşti liber. Ştii, deja mă plictiseşti, cred ca ţi-am mai spus-o. Miss D. sau whatever her name is or isn’t poate transforma pe oricine într-o nefiinţă, un fel de zombie, nu eşti tu sau tu sau tu mai special. Aşadar, vezi-ţi de ale tale forţat şi o să te părăsească la un moment dat. Când ţi se vor fi epuizat toate resursele pe care ei îi place să le exploateze şi de care are nevoie, o să plece în cautare de noi medii propice existenţei ei. E aşa de greu de priceput? Miss D. este aşa-zisa „soţie trofeu” care te uită imediat ce ai rămas fără bani. Mai ai puţintică rabdare. Eşti aproape de faliment.
 

Oare cum ar putea Miss D. să mă placă pe mine şi în acelaşi timp să îi placă şi pe boschetarii ăia nespălaţi? Simplu, oricine are mintea vie e pasibil de nebunie provizorie sau permanentă şi alte bombonele. Variantele de a scăpa de ea sunt câteva: mori; te tratezi; trece de la sine (slabe şanse); trăieşti cu ea şi tot mori la un moment dat, indiferent dacă te speli cu săpunurile cele mai parfumate, trăieşti în ghenă, eşti alb, negru sau verde. Aşadar, acestea fiind zise, trebuie să pricepi odată şi pentru totdeauna că nu eşti deloc special, eşti o victimă ca oricare alta. Întrebările „de ce?” şi mai ales „de ce eu?” nu îşi găsesc nicio utilitate şi cu atât mai puţin nu sunt menite să îţi vină în ajutor, fac exact contrariul. Aşteaptă sa revii la relaţii mai bune cu tine, apoi te poţi apuca de filosofie existenţială sau de orice bullshit care te face să te simţi bine şi îţi răspunde la cele mai profunde întrebări referitoare la viaţă şi la neviaţă.
 

Eu, oamenii străzii, tu, noi, voi existăm, şi în opinia lui Miss D. suntem potenţiale hălci de carne deţinătoare de dezechilibre psihice, adicătelea mâncare consistentă…

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #33 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.