Casa fără gânduri

de V. Leac

for the English version please click here

Cum am ajuns să locuiesc pe strada Teiului, la marginea unui cartier luxos, într-o garsonieră minusculă – îi spun cuşca dalmaţianului – plasată discret în spatele unui garaj, mai exact în prelungirea lui, ultimul pe dreaptă, la parterul unei clădiri cu trei etaje, unde locuiesc şase familii bogate şi aparent fericite? Stai să-ţi spun. Printr-o întâmplare. Acum o  întâmplare uitată (  un amic, beat mort, a adormit în cadă). Dispariţia lui n-a adus bani nimănui; nimeni n-a  consumat şerveţele, pentru toţi a fost o scurtă surpriză, ca atunci când nu te aştepţi şi te trezeşti cu prietena ta pe cap care te ia pe sus cu maşina de la o petrecere.

Pe atunci nu mă ocupam cu nimic. Era în iulie lui 2005. Aruncam pietre în apă, cum îi plăcea proprietarei, doamna Violeta, să-i  spună prietenei ei. Îmi făcusem obicei în vara aia să ies la plimbare târziu, după ora zece. Într-o dimineaţă de marţi, chiar lângă uşă,  văd un graur sălbatic. Poate l-a rănit vreo pisică, ceva,  am crezut în prima fază. Părea obosit, fără putere. Nici o urmă de rană. Nu mai văzusem grauri de nu-ştiu-când. L-am ridicat şi l-am dus înăuntru; a băut foarte puţină apă; de cele câteva firimituri de pâine nu s-a atins. Am improvizat rapid un cuib din vechiul şi preferatul meu tricou pe care nu mă lasă inima să-l fac cârpă, şi l-am aşezat acolo. N-am vorbit cu nimeni toată ziua. Simţeam o strângere de inimă,  îngrijorare combinată cu panică, de fiecare dată când mintea-mi zbura la amărâtul ăla de pe tricou. Când m-am întors acasă l-am găsit tot acolo, pe tricou, cu ochii închişi. Mort.

A rămas pe dulap, înfăşurat într-un ziar, uitat acolo până toamna târziu, când cineva a intrat în bucătărie şi l-a observat. Nu am obiceiul să mă uit foarte des pe dulap şi nici vreun miros specific n-am simţit, probabil că s-a uscat rapid. În orice caz eu am uitat cu totul de el. Ajungeam noaptea târziu, uneori însoţit de câte o tipă, uşor ameţită, dornică de autodistrugere, cu probleme financiare sau naiba mai ştie ce era în sufletul lor. Probabil răbdarea cu care le ascultam era mare meu secret involuntar.

– Cum e afară, plouă? m-a întrebat Tania, cu o voce joasă, gata să izbucnească în plâns. Abia mai târziu mi-am dat seama că tot farmecul îi venea din vocea asta bizară, în care se amestecau un fel de erotism plângăcios, plin de nuanţe, şi ceva dur şi ininteligibil cum auzi prin documentare vorbind eschimoşii.

– Foarte încet. E mai mult burniţă decât ploaie.

– Ce-ai spus că e? Bufniţă?

– Bufniţă capul tău. Voiam să spun că plouă mărunt, abia de observi. E urât. Vrei să fac un ceai?

– Da, dar mai întâi vreau la baie.

Baia şi bucătăria sunt în aceeaşi cameră. O garsonieră cu două camere: una serveşte la de toate – dormitor, sufragerie etc.; baia şi bucătăria în cealaltă cameră, separate printr-o perdea albastră cu flori de muşeţel. Un sfert din baie e ocupat de vana enormă din fontă, alt sfert de chiuvetă şi de closetul cu ornament vegetal şi strălucitor, care-i dă un aer imperial, deloc potrivit cu spaţiul. E una din piesele la care ţin în mod special, imaginea lui mă face să zâmbesc de fiecare dată când dau perdeaua la o parte. Un aragaz portabil, butelie, dulap, un frigider de hotel, o masă şi două scaune mobilează bucătăria; o parte din dulap, care-i prea lung pentru un spaţiu ca ăsta, ajunge în baie. Am intrat amândoi: ea a dat perdeaua la o parte şi s-a aşezat, eu am dat drumul la aragaz.

–          Îţi place ceaiul negru?

–          Nu ştiu, cred că da. Auzi, văd că ai nişte pene pe dulap. De ce le ţii acolo?

–          Aaaa, penele alea? Nimic, sunt rămăşiţele unei rude mai îndepărtată de-a mea.

–          Acum pe bune, ce-i acolo?

Am tăcut încercând să-mi imaginez ce vede ea acolo pe dulap. S-a ridicat. Zgomotul apei a făcut ca ţipătul ei să pară mai puţin strident.

–          Ce s-a întâmplat? Eşti ok? Ai păţit ceva?

–          Ai o pasăre moartă pe dulap! Eşti bolnav cu capu’? De când o ţii aici pe

dulap.

–          Nu, nu sunt bolnav. Din vară. E văr cu sora bunicii. Pur şi simplu am uitat-o

acolo. Nu sunt o gazdă prea bună. De scos afară nu puteam să-l scot…nu ştiu dacă are sens să-ţi povestesc ceva din toată chestia asta. Uneori pur şi simplu nu te poţi despărţi, chiar dacă ţi-e rudă mai depărtată,  chiar dacă a dat în primire, vreau să zic că nu poţi scăpa aşa uşor, naiba ştie de ce. Şi nu sunt sigur dacă vrei s-asculţi toată povestea asta cu graurul. De fapt nu-i nimic în toată povestea asta. Dacă vrei să-l arunci, aruncă-l.

–          Mi-l dai mie? Sunt profă de biologie.

–          Eşti tare. Poţi să-l iei, fireşte.

–         Zici că eşti broker, da? Brokeru’ Max care ţine pe dulap păsări moarte  – sună ca un titlu de ştire sinistră despre un psihopat.

–          Fost broker. Doar ţi-am zis c-am luat o pauză.

–          Să nu-mi pui zahăr, fac alergie numai când mă gândesc la zahăr. Când

aveam zece ani, cred, m-au dus ai mei la o nuntă, în fine, nu-mi amintesc ce s-a

întâmplat, pot doar să-ţi spun că după nunta aia n-am mai pus gram de zahăr în gură. Numai fructe. Atât.

–          Kiwi. Ai băut ceai cu kiwi?

–          Sună interesant.

–          Unde predai? Şi nu mai spune sună interesant că e groaznic, mă simt ca un ghid

turistic.

–          Da’ sensibil mai eşti. Azi noapte mi-ai spus că eşti înţelegător ca un călugăr

urban. Asta nu sună groaznic? Mulţumesc, aşa cu kiwi arată foarte bine.

–          Vezi că arde, ţine-o de toartă. S-a oprit. Nu mai burniţează. Bem liniştiţi ceaiul şi

ieşim, da? Adică eu tre’ să plec la gară, aştept pe cineva.

–          Ceva rude?  Râde foarte mândră de replica ei. Să nu-mi spui că nu-s spirituală.

–          N-am spus asta.  Chiar trebuie să plec.

Înfăşoară graurul în ziar şi-l plasează în poşetă. Îmi trag  pe mine scurta impermeabilă cu glugă, iau de pe masa din bucătărie un măr, îl arunc în sus, mă joc. Tania are un pulover kaki, destul de subţire pentru vremea de afară, un model vintage, previzibil pentru o profă de biologie, în schimb mişcările ei sunt foarte elegante, uşor nervoase din cauza tremurului. Vreau s-o întreb dacă se simte bine, dar mă dau bătut, mai bine nu. Ieşim în stradă. E ceaţă.

– Bufniţa asta îmi intră în ochi, spune Tania zâmbind. Nu sunt friguroasă, adaugă fără s-o întreb.

– Poate ne vedem…

– Nu fi amabil. Şi nu-ţi face gânduri, oricum pari un tip fără gânduri. Totul e perfect. Uită-te şi tu ce frumos e afară.

Un câine maidanez ne urma la câţiva metri în spate. Strada era goală. Storurile caselor pe jumătate lăsate. Undeva, pe o stradă apropiată, s-a auzit o motocicletă demarând în trombă.