Însemnările unui turist

de Mircea Pora

 for the English version click here

Nu-mi pare rău deloc că mă aflu în această ţară. Mai am doar câţiva ani şi se va termina cu umblatul, mai aristocratic zis, cu turismul. Plouă mărunt de azi dimineaţă şi norii parcă sunt de plumb. Din când în când am senzaţia că pe nişte coridoare se aud telefoane sunând. Geamantanul apărut ieri în stadă, sub geamurile camerei mele e tot acolo. Îl târcoleşte la răstimpuri o pisică, lăsând impresia că nu ar avea altceva mai bun de făcut. E clar că sezonul turistic şi cel de vârf şi cel mediu, s-au încheiat. Mi-e teamă că i s-a pus capăt şi celui de ultim nivel. Ploaia face pavelele într-un anume fel să strălucească. Am citit în ghid că ţara, pe lângă maşini, mai are şi căruţe. La paragraful acesta scrie clar…” trase de doi cai, de unul singur, nu arareori chiar de un măgar”… Măcar de-ar trece, chiar şi pentru un minut un astfel de vehicul… Deocamdată, cad doar frunze din copaci. Şi pădurile din jur par neschimbate, iar stâncile din vârf, cu atât mai mult. De altfel, şi hotelul în care stau e ca o peşteră de mult părăsită. Cum nu sunt controlat de nimeni, luat la întrebări, terorizat de ghizi, chiar că pot să fac ce doresc. Ca pe vremea vacanţelor din copilăria mea atât de îndepărtată. Mă voi servi de ghid pentru a trece în revistă punctele de interes ale staţiunii… La pagina 14 scrie…” Muzeul de artă Stana Izbaşa vă aşteaptă să-l vizitaţi. Nu au acces înăuntru bicicletele şi animalele de companie”… Deci, la expoziţie, pentru început… Cinci încăperi cu un total de patru tablouri. Titluri cam stranii, culori, mai degrabă, întunecate, compoziţii aparent simple, dar cu o semnificativă putere de sugestie. Prima piesă, dacă mă pot exprima astfel, se intitulează” Moartea tratându-şi reumatismele la băi”… şi înfăţişează în fapt o umbră cu contur uman ce, stând pe o bancă, scoate cu una dintre aproximativele mâini ceva dintr-o pungă, posibil o bilă, o monedă, o prăjitură măruntă, vreun fruct de pădure. A doua pânză, plasată în sala înregistrată cu numărul trei, prezintă trei femei, rotunde, de factură flamandă, urmărind, fiecare, ce se petrece în cratiţa, ce pe o plită, o are în faţă. Titlul e următorul…” Concurs de preparare a unei cine ţărăneşti”. Ultimele două tablouri, plasate unul lângă altul, în salonul cinci, aduc în faţa ochilor, un bărbat în picioare, încărcat de decoraţii, cu titlul” Împărat uitat de istorie” şi o femeie cu aspect rural, sub care scrie” Doamnă cu un iepure”, atâta doar că micul animal lipseşte din lucrare. Părăsesc acest muzeu ciudat, aş putea spune, unic în felul său şi, conform ghidului, ar trebui să iau la cercetat un mic muzeu al aviaţiei deschis în urmă cu douăzeci de ani. Dar paşii mă trag înspre parcul din centru, înspre terasele unde, poate, întâlnesc pe cineva. Chiar nu mi s-a mai întâmplat să fiu singur într-o staţiune. Nu sunt un specimen extrem de comunicativ, dar această stare de lucruri îmi este total neprevăzută. Unde să fie, după cum scrie în ghid, doctorii, contabilii, forţele de muncă populare, actorii mari şi mci, profesorii, profesoraşii, degustătorii de băuturi, cohortele de aroganţi, marii înfumuraţi, familiile burgheze, soţii înşelaţi, înşelătorii, care, indiferent de anotimp, invadează staţiunea?… Ei, totuşi, s-au relaxat pe aici, căci am găsit prin hotele, restaurante, urme de netăgăduit ale unui turism, până nu demult, intens… paturi nefăcute, televizoare mergând, robinete doar parţial închise, supe ţărăneşti, ciorbe de burtă, tocane, tochituri, clătite rămase prin bucătării. Şi dacă eşti atent pe stradă, pungi cu frişi-cocoşi, cornete de înghețată, langoşi în ulei, metri întregi de pizza şi instrumente de cântat pentru cei mulţi… torogoţi, trompete, saxuri, tobe, ţambale. Şi încă un amănunt, deloc de neglijat… câinii vagabonzi. Erau de întâlnit aproape peste tot, dar în anumite zone atingeau concentraţii numerice alarmante. Cei mai mulţi mergeau la pas, neinteresându-i ploaia care le cădea pe spate. Erau, însă, pe ici, pe colo, şi exemplare ce-şi mişcau picioarele repede, într-o alergare precipitată. Nu lăsau pe ansamblu senzaţia de agresivitate, ci, mai degrabă, de atitudine defensivă, de resemnare, în faţa unui destin pe care, fireşte, nu erau capabili să-l pătrundă. Păreau, însă, a face parte din fiinţa intimă a staţiunii, din cele mai calde fibre ale ei. Ghidul cu coperte verzi îmi spune clar…” din moment ce aţi depăşit chioşcul de răcoritoare, mai aveţi până în centru exact un kilometru”… Prăvălioara cu pricina e chiar în stânga mea. Printre pomii uzi pare o vietate ghemuită, sub dureri ascunse, nemărturisite…” Dacă aş cădea aici, pe aceste frunze, printre aceşti câini fără stăpâni?”… Oricum, îndrăznesc să cred, cineva tot s-ar îngriji să fiu dus acolo unde trebuie… Sunt nevoit, totuşi, să recunosc că, până la urmă, mă miră ceva… să nu fie chiar nimeni, nimeni, printre clădirile, pe străzile pe care trec?… Totul, aşa cum am mai zis, pare să fi funcţionat cu nu chiar atât de mult timp în urmă, dar acum, nici ţipenie de oameni, aş putea zice, de viaţă. Mi-am dorit o staţiune mai liniştită, mai fără agitaţie, asta-i drept, dar un asemenea loc, unde şi ziua pare a fi întuneric, e cu siguranţă, prea mult. Jos, sub mine, la câteva zeci de metri, se scurge un râu izbindu-se de bolovani cu un zgomot aproape dureros. În locurile mai adânci, apa e neagră, ca şi pivniţele unui castel. Privind-o cum se duce la vale, în legile ei, parcă ia cu sine şi ceva din fiinţa ta. Chiar şi pădurile din dreapta drumului, pe care, dacă începi să le contempli, vezi toamna, fiinţă lungă şi uscată, strecurându-se printre copaci. Din când în când, câte o pasăre îmi atrage atenţia. Zborul ei pare mai degrabă un semnal de alarmă, decât o tihnită fâlfâire de aripi. Trec pe lângă o pizzerie, ce până nu demult trebuie să fi avut zeci de solicitanţi. Curiozitatea şi foamea mă împing înăuntru. Interiorul se păstrează încă curat, dar o senzaţie de moliciune, de fragilitate, atinge de peste tot. Parcă pe undeva, prin apropiere, s-ar fi terminat un război, ar fi apus definitiv o lume. Printre scaune şi mese, mici suprafeţe de praf, ce amintesc prin simpatie de acele încăperi în care lumina e mereu difuză, iar exclamaţiile de bucurie lipsesc. Un portret, probabil, al patronului… înfăţişând un bărbat rubicond, cu siguranţă în luptă cu transpiraţiile şi căldurile verii. Totul e deschis, pot umbla că un vodă pe unde doresc… Închid şi deschid robinete, cercetez în detalii cămări, frigidere, răsfoiesc acte comerciale, aprobări, liste de comenzi, în cele din urmă atacând galantarul… În sectorul prăjituri, totul e uscat, lemnos, amandinele, spre exemplu, semănând cu nişte bile bune de tras la ţintă cu ele. Savarinele au gulere de frişcă, evident întărite, semănând cu zăpada cenuşie de la finele iernii. Pizzele, la rândul lor, ar putea fi folosite ca pietre fixatoare de traverse la calea ferată. Miracolul, totuşi, apare, căci găsesc în bucătăria, de altfel, pustie, o mulţime de crenvurşti plutind în apă fierbinte a unui recipient. Plin de speranţă, cu forţe fizice reîmprospătate, plec mai departe spre centru, mai exact spre parcul şi terasele de acolo. Pentru prima oară în viaţă, turist în luna lui noiembrie… Pe unde n-am fost, pe ce plaje, drumuri de munte, nu mi-am plimbat paşii, pe câte terase n-am dansat, cinat, ascultat recitale până seara târziu?… Acum totul cade greu, în această umezeală şi singurătate. Ghidul spune, că în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, şi chiar mai puţin, peste tot, indiferent de anotimp, era o agitaţie viguroasă. Trăsuri se amestecau cu maşini, cupluri de pretutindeni îşi găseau împliniri în plimbări solitare, dansuri, reverii pe terase, flirturi prin restaurante şi cofetării. Plăcerea, mai ales plăcerea, sub toate formele ei, era prezentă aici. Nu-ţi puteai imagina o seară fără ca muzica militară, orchestrele de valsuri şi tangouri să nu te poarte pe aripile lor. Odată cu venirea toamnei, un covor ruginiu se aşternea peste parcuri şi păduri. O anumită melancolie, asemeni unei delicate emanaţii de aburi, se simţea peste tot. Dimineaţa, rotocoalele de ceaţă pluteau, aproape magic, peste râu. Cele mai înalte stânci se învăluiau, temporar, în somptuoase mantii de nori. Turiştii toamnei erau, oarecum, diferiţi de cei ai lunilor de vară fierbinţi. Dacă aceştia din urmă, în bună parte autohtoni, erau mai temperamentali, mai expresivi în gesturi, cu un cuvânt mai zgomotoşi, cei ce-şi făceau apariţia în staţiune, odată cu sosirea primelor zile mai reci, erau, în genere, mai înalţi că statură, de provenienţe prioritar străine, mai șu seamă nordice, predispuşi la tăcere, chiar la melancolie. Staţiunea, pe ansamblul ei, aducea atunci cu o corabie ce, pe o mare liniştită, naviga prin pânze de ceaţă. Să nu se creadă, însă, că vorbim acum de vreun cavou, de o prelungă înşiruire de cimitire sau locuri virane. Cu un orar mai redus, orchestrele cântau pe terase până seara târziu, puteau fi auziţi feluriţi cântăreţi, interpretând piese despre iubiri, bere, whisky, lichioruri, despre prânzurile bune, despre interesul ce-l prezintă, pretutindeni, societăţile selecte. Prin parcuri, înainte de orele amiezii, mici formaţii simfonice trimiteau în azur, dar, de fapt, spre urechile unui auditoriu rasat, începutul său finalul unor piese muzicale devenite celebre. Nu lipseau din conjunctură nici fanfarele militare şi civile, printre acestea din urmă, distingându-se, prin varietatea repertoriilor, cea a contabililor şi învăţătorilor, de provenienţă din judeţele cu sensibilităţi artistice ale ţării. Iarna, spunea cu lux de amănunte, ghidul, nu mai existau şanse de a întâlni nici o urmă din ceea ce am putea numi turismul şi turiştii toamnei. Zăpada acoperea totul, străzi, drumuri mai ample, păduri şi senzaţia unei încremeniri parţiale se impunea. Pe terase erau mese şi scaune, acum, parcă, cu adevărat îngheţate, apăreau spectaculoşi oameni de zăpadă, cu trăsături caracteristice raselor albă, mongoloidă, negroidă. Să nu se creadă, însă, că staţiunea ar fi fost pustie… Turiştii, mai puţin dornici de a fi văzuţi, îşi petreceau timpul prin cluburi, biblioteci, săli de fitness, săli de conferinţe. Se iveau, însă şi cazuri, când două, trei perechi, expunând la vedere şoşoni, galoşi, cizmuliţe cu blană, dansau pe terasele înzăpezite pe o muzică ce se scurgea molcom din cutiile unor viori. Uneori solişti răguşiţi îi acompaniau. Mai erau, apoi, şi plimbările cu sănii, şi ascensiunile scurte pe diverse cărări, bătăile cu bulgări, diurne, nocturne, în care se angajau, alături de turişti şi funcţionarii staţiunii. De Crăciun, apărea ca din pământ, în mijlocul parcului din centru, un pom împodobit, sub crengile căruia, pe platouri de zăpadă, erau puse felurite cadouri… torturi din fructe tropicale, mingi, triciclete, umbrele, galoşi, cravate, chiar şi rochii de mirese… Mergând spre centru, paşii mi-i simt când mai grei, când mai uşori. Mă confrunt şi cu un fel de teamă la ideea că nici acolo n-aş putea da peste nimeni. Totuşi, când eşti singur într-un anume loc, ai marele avantaj de a face exact ce doreşti. Vrei să admiri un peisaj, treci la contemplaţie, doreşti să dai cu pietre în gol sau după o ţintă, procedezi la executare, găseşti cu cale să fredonezi o melodie, străzile, frunzele, copacii, caldarâmul, pădurea, sunt gata să te asculte. Nu pot să zic că nu m-aş afla într-o situaţie stranie. Mi-am dorit să fiu turist de toamnă târzie, de noiembrie, dar parcă e prea multă încremenire, absenţă în jur. Măcar un alcoolic, mergând în opturi, de şi-ar face apariţia, sau un biet individ cu care să pot schimba o simplă privire. Partea “istorică “a staţiunii mă ia în primire cu clădirile ei învechite, parcă peste noapte. Dincolo de ferestre, te-ai putea gândi, nu la mobile, perdele, candelabre, ci la peşteri, păduri, întunecimi. Picăturile de ploaie ce cad peste mine, posibil să fie acolo de zece ori mai mari. Păşind, mergând, simt, mai peste tot, dinţii timpului, văd cum se aştern statornic, peste ce-a fost odată viu, plasele amurgurilor. S-au rostogolit, în uitare, în nisip, atâtea şi atâtea generaţii de turişti. Valsuri, tangouri, mângâieri sub copertine de trăsuri, până la cele ce se petrec acum, în contemporaneitatea noastră. Ploaia reuşi să transforme prima terasă centrală într-un fel de oglindă. Pavilionul orchestrelor domină totul, ca un atlet înalt şi orb. Scările ce duc spre o a doua terasă sunt roase, atinse de iremediabile boli. Şi parcurile, unde tot ce a fost plantă tropicală e acum buruiană ce-ţi sufocă privirea. Dar sus, pe ultima terasă, spaţiul cel mai pustiu, mă aşteaptă o surpriză… un bărbat instalat într-un soi de baracă, poate mai mult un fel de chioşc compus din două încăperi, cu un mobilier sumar. Sunt poftit înăuntru, invitat să iau loc pe un scaun la masă. Fără prea multe ezitări, surprinzătorul meu amfitrion începe dialogul…

–          Mă numesc Raul, domnul Raul şi sunt custodele staţiunii între lunile noiembrie şi februarie. Aţi fost unicul vizitator în aceste săptămâni, să ştiţi…

–          Poate n-o să mă credeţi, dar mi-am dorit mult lucrul acesta… Ce ciudat, ce cântec rar e să fii singur pe străzi, prin hotele, prăvălii… Cu propriile tale fantome după tine… Să te gândeşti la turiştii care, cu atâtea şi atâtea decenii în urmă au păşit pe aici…

–          Vă înţeleg, dar aveţi acum o mică suferinţă, o intuiesc…

–          Da, aş vrea să am imagini cu toţi vilegiaturiştii din vara asta, în urmă cu trei luni. Ce-au făcut, cum s-au distrat, cum arătau!

–          E o dorinţă uşor de îndeplinit, pentru mine chiar o plăcere… şi domnul Raul, dintr-un dulăpior, scoate un ecran şi un aparat de proiecţie. În câteva secunde, spectacolul începe… mişcare, zgomot, încrucişări de strigăte, mulţimi, nici nu ştii unde, la ce să te mai uiţi.

–          Şi ăsta ce face?… întreb…

–          Staţi că vi-l măresc… mănâncă un pui, unul întreg…

–          Şi femeia de alături… un fel de tanc?

–          Mănâncă un alt pui… uitaţi-vă ce priviri fericite are…

–          Şi aici?

–          Vorbim de piaţa în care se consumă “în direct “lubeniţe… se despică, sâmburii pe jos, la urmă zeama se soarbe, prelung, sănătos…

–          Şi cojile?

–          Păi se vede… jumătate din ele tot pe jos… pe sol, dacă vreţi să mă exprim ca din cărţi…

–          Domnul meu, dar e adevărat ce văd acum?

–          Cum nu se poate mai adevărat… printre turişti, la ceas de amiază, dinspre stânele A spre stânele B, trece o turmă de oi… Urmăriţi cum se amestecă totul… berbeci, doamne cu “d “mic dar şi cu “D “mare, domni așijderea, câini, poliţişti, taximetre, maşini private prinse-n grămadă… şi ciobanii cu bunzile lor, majestuoşi, seculari…

–          Scuzaţi-mă că vă întreb… am văzut multe pizzerii… Ciobanii intră în ele?

–          Cum să nu, ca la ei acasă… uitaţi, chiar aici, trei exemplare la o pizză şi un juice… sunt relaxaţi, fireşti, ca şi când ar fi făcut asta de zece generaţii.

–          Şi turmele?

–          Fac ravagii ceva mai la vale… vă ofer imagini.

–          Domnule Raul, dar sunteţi cu adevărat generos… ce-mi arătaţi acum?

–          O colecţie de burţi de toate categoriile… de bere, de sarmale, de mici, zacuscă, grătare, tot felul de plăcinte…

–          Şi aici?…

–          Seara, după cină, pe ringul de dans… sar în stomace mititeii, ciorbele ţărăneşti, de văcuţă, tocanele, tochiturile…

–          Dar să ştiţi că mai toţi aceşti turişti sunt bine dispuşi…

–          Pot să vă spun doar atât, pe fondul ei, naţia e veselă şi trăieşte conform marelui principiu… “Ieri stătea pe prispă câșii/Azi s-a dus în aia a-măsii “…

–          Da, ce să zic, o gândire profundă, constructivă…

–          Şi aici, ce-mi prezentaţi?

–          Cum în partea veche a staţiunii, lipsită acum de interes, câţiva băieţi dizlocă statuia lui Hercules, pentru a o valorifica la fier vechi…

–          Mă iertaţi, asistăm, pur şi simplu la un atentat mitologic…

–          Staţi liniştit… şi bucuraţi-vă de tot ce v-am arătat…

–          Iar acum… ce văd?

–          E cotiga dumneavoastră, ce trasă de un măgar, vă va duce la gară, să prindeți Intercityul…

–          Vă veţi urca imediat în ea şi veţi spune… “Hai, Miciurin s-o pornim la drum, căci timpul trece… sau, poate, veţi zice… partir, c’est mourir un peu “…