Bătrînul Harriutiunian credea în comunism

de Daniel Vighi

for the English version click here

 

Am pornit cu toţii în trombă din parcul situat în faţa Azilului de bătrîni. Am părăsit banca, copii rroma, fata şi băiatul cu cizmele lui de gumă, proaspăt revenit de la munca pe care o efectuase la grajdul dărăpănat în care erau adăpostite două iepe costelive, cu coastele ieşite prin pielea aspră, împodobită cu scaieţi. Am plecat în trombă spre strada Ion Creangă unde se afla sinagoga sefardă despre care nu ştiam ce va să însemne şi ne atrăgea numele ei ciudat şi faptul că se afla ascunsă în fundul unei curţi. Avea un geam mititel care dădea spre o grădină părăginită. De acolo, de altfel, am reuşită să ne strecurăm în minuscula sinagogă cu scaunele prăfuite, rece, încremenită, geroasă în mijlocul verii.”Astea au fost declaraţiile de mai tîrziu pe care le va scrie cu propria lui mînă unul dintre participanţii la expediţie. Posibil să fi fost Pitiu. Sau Mandragora. Mai puţin probabil J.H  care, aşa după cum se va vedea, de altfel, nu era deloc dispus să colaboreze şi să dea asemenea înscrisuri. De asemenea nici J.J. nu pare să fi scris aşa ceva. Tonul scriiturii, cum se spune, era bărbătos şi, oricum mai cultivat, decît ar fi putut să fie, dacă ar fi aparţinut unuia dintre golanii frontierişti care i-au însoţit pe rockerii noştri pe post de instructori dar şi de ageamii curioşi care-şi ţineau adesea gura căscată de uimire. Au plecat aşadar din parcul cu pomi pricăjiţi, cu groapa de nisip pentru copii pe care nu o folosea nimeni, huţuluşele din fier contorsionate, cu scîndurile spetezelor smulse. Au plecat de acolo spre strada Ion Creangă şi s-au lungit cu ghitări, cu ceaune, cu muzicuţă bublle-gum, cu ponchoul mexican al lui Pol şi lumea se uita la ei mirată, puţinii trecători în dimineaţa de vară cu ceaţă uşoară, cu soarele ascuns după nori, se holbau izbiţi: „opriţi invazia”, păreau să spună meclele lor tîmpe. Au ajuns în cele din urmă la intersecţia străzii Ion Creangă cu Ispirescu, şi Sepi s-a oprit în faţa coloanei, s-a întors posac şi le-a spus: „Aici-şa stă Artie”. „Unde”, a întrebat nedumerită mulţimea colorată de cipezări rokerişti. „Unde e Artie”, au mai întrebat o dată cu muianele turtite de nepricepere, şi Sepi a ridicat mîna dreaptă şi cu degetul arătător a indicat casa uriaşă de raport din faţa lor. „Aici!” Era o hardughie roasă de umezeală, atacată de mucegai, cu viţa de vie de pe faţadă şi cu amoraşii grăsălani din ciment, roşi de ploi şi căldurile toride ale verilor din Fabric. Aici, a mai spus o dată Sepi şi toţi au privit nedumeriţi cum tocmai ieşea din hardughie un golumbar cu o colivie uriaşă în care avea voiajori pentru Concursul din Iugoslavia al asociaţiei de columbofilie care organiza  zboruri pe distanţe lungi.  Golumbarul s-a oprit cu bicicleta înainte lor şi porumbeii au început să se zbată între gratii cînd el i-a întrebat turtit de mirare: „de unde vi-s voi”, şi Sepi i-a spus la fel de posac şi aproape plictisit. „Cum de unde, din Fabric, de unde vrei să fim”. „Artie îi acasă?” „Acasă, da!” S-a mai mirat ce s-a mai mirat golumbarul de ei dar nimeni nu avea vreme de mirările lui, aşa că au intrat direct în curtea interioară a casei de raport. Numai că, în chiar momentele în care dădeau cu toţii buzna pe sub poarta lungă, ticsită cu butoaiele cu gunoi, cenuşă, foi de varză, a apărut deodată Harri Holinek cu bicicleta lui cu aripi aerodinamice, cu ghidonul asemenea unei manşe de la avion şi cu motorul mititel aşezat în spate, alimentat cu benzină de la rezervorul aşezat pe locul unde este suportul pentru cărat pîinea şi laptele. L-au privit în tăcere cum trecea împins de elicea care se rotea cu zgomot şi fum de la minuscula ţeavă de eşapament. Te aşteptai ca dintr-un moment în altul Harri să-şi ia zborul peste butoaiele cu gunoi cu foile de varză. Sepi a ridicat mîna şi a strigat: „Salut, Harri!” A primit un răspuns prin ridicarea mîinii. În urmă cu cîţiva ani la fel s-a holbat şi Artie la trecerea lui Harri prin curte, şi de acolo spre Piaţa de Fîn, direcţia spre Turbina Electrică şi de acolo mai departe către cartierul Între Plopi. Pe cînd se holbează ei la trecerea aceasta neaşteptată, răsare Artie dintr-o cămară: „repar la vecinul Rosenstern Iliuţă nişte lăzi. Se pregăteşte de plecare”. Sepi ridică din umeri a nepricepere: „un’ să duce?” Artie se uită la ei uimit: „Cum unde? La Sion!”  „N-am ştiut asta”, spune gaşca cuprinsă brusc de respect. Se lasă tăcere peste curtea interioară în care bătrîni evrei merg la coadă la Alimentara lui Petracowski, zăngănind sticlele de lapte şi cele pentru iaurt. Unul dintre frontierişti, şi anume Benda, le face semn să vină după el, o apucă toţi spre teiul bătrîn din mijlocul curţii la tulpina căruia se află două recamiere sparte, aruncate de Iliuţă Rosenstern care se descotorosea de tot ce-i prisosea deoarece „se pregătea de plecare la Sion”, vorba lui Artie. Se aşează care pe unde pe rupturile alea deşelate pregătiţi să asculte povestea frontieristului Artie şi cum a făcut el un avion mişto ca să treacă peste graniţă cu el.

– Uite, mă Artie, copilaşii ăştia se pregătesc să plece şi am zis să stăm de vorbă, să vedem cum e treaba cu plecatul.

– Un’ să plece?

–  În ţările calde, unde altundeva?

– Da’ părinţii lor ştiu de treaba asta, că-i văd copiii de ştabi, şi dacă află, vai de mama noastră. Mie nu mie cine ştie ce, pe mine mă ştiu de cal breaz, dar ei? Ce vă arde, plozilor? J. H. mormăie ceva, Mandragora zice despre Jimi Hendrix şi Janis Joplin.

– Eu nu ştiu nimic de ăştia doi de care-mi vorbiţi voi. Aşadar, vreţi să vă întîlniţi cu ei şi pentru asta vă luaţi lumea-n cap? Mai bine chemaţi-i pe ei aici în Fabric, mai uşor vin ei de acolo, decît noi la ei, asta e clar, eu am avut un pretenar care l-a chemat pe unu’ din Federală şi ăla a venit că s-a mirat toată strada şi au aflat repede, i-au chemat pe amîndoi la anchete, da’ oricum nu au apucat pe Fîşie. Acolo e nenorocire.

– Au murit amîndoi anul trecut!

– Păi ş-atunci care-i treaba?

– Vor să meargă să pună flori pe mormintele lor. Treburi de-astea de copiii nărozi.

Sepi ridică mîna:

– Vrem să ne spui povestea ta, ca ăştia mici să afle cum e treaba. Pitiu îl completează:

– Soluţia A! Aşa i-am zis: de la aer. Se întoarce spre gaşcă: doar el îl întreabă pe Artie, ceilalţi ascultă şi  îşi notează în carnete. S-a-nţeles? Se aşează care pe unde apucă pe recamierele rupte, sub teiul gros:

–  În Fabric, zici! Aici te-ai născut?

–  Da. În Fabric, numa’ că pînă la şai’şpe ani am crescut în Freidorf.

–  Pînă la şai’şpe ani ai copilărit acolo?

–  Taică-meu a fost din familie de armeni,  au ajuns prin Iugoslavia, de unde i-au dat afară şi aşa a ajuns la Timişoara.

–  Aşa…, şi zici că armean. Şi mama?

–  Nemţoaică, şi jumătate unguroaică, amestecătură cum e prin Fabric

–  În Fabric a apărut mişcarea muzicală Pheonix, am înţeles că s-au numit la început Sfinţii şi au cîntat la o casa de cultură. Ştii ceva de asta?

–  Nu, nu… eu nu-s meloman, mai mult cu lemnul, sculptor în lemn. În curtea în care locuiesc e casa asta veche de raport făcută de evrei, sunt vreo patruzeci de locatari şi toţi s-au obişnuit să le repar prin cămări, şi scaunele, mobile, ce are fiecare.

–  Asta ai moştenit din familie, sau cum e treaba?

–  Probabil că de la taică-mio, în tinereţe a fost armurier, bijutier, ştii cum era treaba, armenii dar şi evreii pe vremea aceea era cu pietre preţioase, cu bijuterii, cu comerţ, da’ asta cam treizeci la sută, hai patruzeci, ca moştenire, restul de la mama.

–  Da, da… da, şi care-i numele tău, că io te ştiu Artie, şi atît.

–  Harriutiunian… îi mai greu de spus, că nici io cîteodată nu-l mai ştiu spune…

–  Bă, ce nume, pe cuvînt că-i grozav, da’ e greu numele ăsta…poţi să-l mai spui o dată?

–  Mai spun o dată- Harriutiunian.

–  Asta-i un singur nume?

–  Da, şi celălalt e Harriutiun.

–  Fantastic, greu se pronunţă numele, cred ca-i avut probleme şi la şcoală, la catalog.

 

Pitiu se întoarce spre colegii care notează conştiincios în carnete. Acolo, sub teiul bătrîn, în mijlocul curţii, pe recamierele deşelate ale lui Iliuţă Rosenstern scriu toţi încruntaţi numele. Sepi reia ancheta:

– Greu nume!

–  Abia de cîţiva ani am aflat de la mama mea ce înseamnă, că tatăl meu era ateu şi nu mi-o spus, abia mama mi-a spus că numele înseamnă „Christos a înviat!” Şi tata nu mi-a zis niciodată, că era convins ateu şi m-o crescut şi pe mine aşa, mai ateu un pic.

–  Da’ nicio problemă, toată lumea are loc sub soare

–  Om să fii!

–  Exact cum spui!

–  Acu nu mai sunt eu chiar aşa, am trecut prin multe, şi altfel îmi pun şi eu problemele

–  Tata ţi l-o pus, stau şi mă întreb cum să-l pună dacă era ateu ?

–  Nu, nuu… numele e moştenit de la bunici, de unde au venit ei, prima dată, cum ţi-am spus în Serbia, mai pe urmă aici în Fabric.

–  Stai, lasă-mă să pricep, numele ăsta Harriutiun Harriutiunian înseamnă Christos a înviat?

–  Exact.

–  Pe cuvînt îţi spun că pare că e ceva, nu te supără că-ţi spun, ca o glumă, aşa cumva…

–  Şi spune-mi, şcoala ai făcut-o în Fabric?

–  Opt clase, atît am făcut, şi în rest şcoală de meserii dar am fost şi pe la şcoala populară de arte. Am învăţat artă populară, sculptură, ceramică. Şofer am fost, mi-o plăcut şoferitu’ foarte mult, am carnet de motocicletă, maşină mică şi camion,

–  I-auzi, bravo!  bun, bun, în regulă, hai acu’ că ne apropiem de avioane. Cum ţi-a venit ideea?

–  Se fac trei de ani de cînd am încercat să plec cu avionu’

–  Dar ce ai vrut, cum ţi-a venit ideea?

–  Dom’le, pentru mine a contat nu atîta fuga în sine cît era, cum să spun, modalitatea de a lovi în bandiţii ăştia care credeau că ei păzesc tot, şi văd tot, şi că fără ei nu se poate face nicio mişcare. Deci în ăştia am vrut să lovesc, în ordinarii ăştia de securişti care ţin poporul în teroare şi dacă eu reuşeam acţiunea asta a mea era o lovitură într-adevăr dată sub bărbie ca lumea! Toţi se foiesc pe cele două recamiere de parcă ar fi avut pureci. Intervine Sepi

– Mai încet, să nu ne audă careva!

–  Am spus aşa: mă, tată, nu omor pe nimeni, nu fur, nu dau în cap, io fac un avion şi le dau o lovitură curată, cinstită, de om corect din toate punctele de vedere, şi asta m-a mobilizat pe mine…  .

–  Bine, bine, da’ tu ştiai de avioane? Cum e cu ele, care-i treaba cu avioanele, că nu-i deloc uşoară problema.

–  Uite ce se întîmplă, vezi că lucrurile se potrivesc de multe ori de parcă le pui cu mîna, ba ai un vecin care cunoaşte şi… cum să-ţi spun? Mai multe potriveli au contribuit la hotărîrea mea, cum zic cunoscusem un vecin de-al meu de pe stradă care le avea cu aerodinamica, cu treburile astea, prima dată cînd l-am văzut era pe bicicletă şi avea un motoraş cu elice în spate, şi pedala…

–  Da’ pă unde mergea ăsta, prin parcuri… pă unde trecea… pe centru….

–  Da’ dă unde, ăsta era pe Ion Creangă, pe strada Ecaterina Tedoroiu… cînd m-am uitat la el, am zis- bă, nu-i adevărat, fii atent la ăsta cum merge cu biţiglu cu motor de  aviaţie!

–  Tata tău mai trăieşte?

–  Tata meu o murit. Nu a apucat să ştie de povestea asta, probabil că ar fi murit pă loc, săracu’.

–  Oh, săracu’ dă el!

–  Ştii cum îi treaba, el era mare comunist, bine… şi-o cam dat el sama în ultimii ani…

–  …că nu-i a bună treaba!

–  Daaa… şi-o dat seama c-o pus botu’ cu criminalii!

–  Mulţi erau care credeau cinstit

–  Tata meu aşa a crezut. El a fost devotat, nu aşa cum erau şacalii. Tata era din idealiştii care se uitau numa’ la sistem- şi cum va fi, şi ce bine va fi, treburi de-astea.

–  Buun, măi Artie, şi zici că l-ai văzut pe ăla cu bicicleta lui aerodinamică.

–  …m-am împrietenit cu el. Harri Holinek îl cheamă- …stă şi-acum în casa noastră de raport, tot acolo.

–  Harri Holinek, zici?

–  Da, aşa îl cheamă. Era un meseriaş bun şi el.

–  Da’ el îi neamţ…? Ştii, cu numele ăsta.

–  Ceh!

–  I-auzi. Şi-i din Fabric şi ăsta? Sau nu!

–  Da, îi din Fabric şi el, acuma nu ştiu unde-i născut, poate în Freidorf ca mine. Nu l-am întrebat.

–  Şi cum l-ai cunoscut, l-ai văzut cu biţiglu ăla cu motoraş de avion şi i-ai spus: „ce faci, băi cipeizăr?” (rîsete)

–  Nu, nu atuncea l-am cunoscut. Cu altă ocazie, nu mai ştiu. A trecut un an, doi pînă cînd cineva a fost să mă ducă la el să mi-l prezinte. Şi după aia, mergînd pe la Harri tot timpul am început să înţeleg fenomenul de aerodinamică, de motoare.

–  El e inginer ?

–  El nu, nu, da’ avea documentaţie multă, şi citeşte pe tema asta cu aerodinamica, şi mi-am dat seama din vorbă-n vorbă aşa: „păi, stai dom’le, că nu-i chiar aşa de greu de construit cum eu îmi imaginasem”.

 

 

*

 

Dimineaţă de aprilie, rece, precis după masă o sa fie puţin mai calde. Harriutiun Harriutiunian, zis Artie, merge dis de dimineaţă acasă la Harri să ia de la el o măsură de aripă, o machetă, să o ducă la Cornel, amicul lui de la mase plastice, din fabrica Solventul, are el acolo matriţe şi poate face treaba bună, au nevoie de măsura exactă. O toarnă la dimensiunea care se cere din plastic. I-a spus: mă, Cornele, io fac un avion. Cum faci avion, s-a holbat ăla la el, mă tu eşti cam îmburdat cu barca, eşti dus cu pluta, cum să faci avion? Oricum lui Cornel i-a plăcut treaba şi nu a pus prea multe întrebări, faci avionul şi gata, e bun făcut, cîţi meseriaşi nu au tot felul de idei, cum se face aia, sau ailaltă. Artie ăsta e cam zdrăngănit, face tot felul de trăznăi. Trece chiar acum Harri cu bicicleta aerodinamică, bîzîie elicea de toată frumuseţea, şi motorul toarce ca lumea. De mirare că nu se sesizează Miliţia şi Securitatea, cum adică să meargă unul cu aşa ceva, noroc că nu pot ei să verifice pe toată lumea, nu se poate chiar pe toţi. Acu o juma’ de an a murit tata lui Artie şi n-a mai apucat să vadă ce draci face el şi hoavării lui că s-ar fi necăjit. Bătrînul Harriutiunian credea în comunism, îi povestea cum a fost cu comuniştii greci şi cu partizanii lui Tito, de pe acolo de undeva au venit ai lui, bunicii lui Artie la Timişoara şi pe acolo era mare dragostea faţă de secera şi ciocanul, mai mare decît a cipeizărilor ăstora de la partid de aici de la judeţeană care numai dădeau din gură şi furau ce se poate şi una, două cu Kentul în gură şi cu paharele de wiskey. A murit bătrînul Harriutiunian, aşa că n-a mai apucat să vadă ce face fiul său în atelierul de pe Musicescu, colţ cu Hebe, unde îşi tot face casă de ani de zile, are acolo un atelier mare de vreo cincizeci de metri pătraţi, chiar acum se plimbă prin el. A tot discutat cu Harri şi cu Ispas: „facem avionu’, nu furăm de la nimeni nimic, facem avionu’ şi pe urmă plecăm cu el”. Tare se bucură Artie dacă vede că hoaverii lui sunt de acord: „facem Artie, dacă tu zici, facem, înainte însă e cazul să studiem problema că nu se poate chiar aşa face”. Aşa i-a spus şi Harri, şi Ispas şi făceau rost de tot felul de reviste cu aeromodele pe care le măreau la scară, nu era simplu, trebuia calculată greutatea lor, adică erau trei inşi, fiecare avea greutatea lui şi aripile erau în funcţie de treaba asta, nu se putea altfel, trebuia să se ridice de la pămînt, dom’le, nu e deloc simplă problema.

 

 

*

 

… am început să înţeleg aerodinamica, elicele… toate ce erau pe acolo în legătură cu aviaţia asta, şi încet, încet, ştiindu-mi capacităţile mele de meseriaş, avînd şi condiţii în casa pe care o construisem, avînd şi scule, avînd tot ce-mi trebuia am început treaba.

–  Şi unde zici că era casa?

–  Pe Musicescu, colţ cu Hebe

–  Şi uite aşa am înţeles de la Harri, din desene, din discuţii, îmi explica întotdeauna cum el face, treburile, una, alta, chiar m-am bucurat că pot lucra cu el… şi mai era unul, săracul, îl chema Ispas, era inginer, s-a sinucis pe urmă.

–  Ai nu spune? Zici că s-a sinucis? Se întoarce Sepi spre cei care stau ghemuiţi pe recamierele lui Iliuţă şi le atrage din nou atenţia că nu-i uşor.

–  Probabil nu a rezistat la arest. Şi atunci, zici că ai avut condiţiile bune pentru problemă?

–  Da, da, era ca lumea…

–  Da’ acasă, acolo la tine pe Hebe, trebuia să ai un atelier mare, că nu faci un avion aşa cum pocneşti din degete.

–  Aveam, aveam, sigur că da, aveam la mine acasă. Era destul de mare, de vreo cincizeci de metri pătraţi, îmi ajungea, plus un hol lung, îmi era de-ajuns, na’ şi cum spun, aşa din discuţii cu prietenul ăla al meu, şi cu Ispas, am vrut să fac cu ei avionu’: „mă”, le tot spuneam „putem face împreună o treabă serioasă, să fugim cu un avion, dom’le, nu furat, nu nimic, construit şi fugim, dom’le, şi gata”. Toţi ziceau: „ clar, sigur că da!” O, ce m-am bucurat… mai era şi inginerul ăsta care s-a sinucis, el se pricepea la matematică, era tare, le avea cu calculele, că elicea nu se putea face oricum, dacă voiai să faci o elice, cum să spun… funcţionabilă, în sfîrşit, nu era simplu, erau nişte calcule, după nişte diagrame, şi pe astea el ştia să le facă, aşa că ne-am apucat.

–  Aţi făcut schiţe, sau cum a mers treaba?

–  Dom’le, am început să desenăm, aveam şi reviste multe la el acasă.

–  Şi trebuia şi deschiderea aripilor, că nu era aşa oricum…

–  Aveam mai multe variante, trebuia să optăm pentru un anumit gen de avion.

Sepi se întoarce spre clasa ascultătoare de elevi frontierişti aşezaţi pe recamiere care notează conştiincios în carneţele. Le zice:

–  Scrieţi că trebuia avion pentru trei persoane!

Artie ridică mîna:

–  Eu ziceam asta, chit că era destul de greu, îţi imaginezi să faci un avion care să ia trei persoane, era a dracu’ de complicat. Eh, şi în scurt timp mi-am dat seama că nu aveam nicio şansă să fac cu ei nimic pentru că ori de cîte ori forţam să intrăm la treabă, ei se eschivau, ba una, ba alta, că au familie şi mi-am dat seama că erau prea familişti… şi fricoşi!

–  Bine, bine şi ce însemna asta? Le spuneai: „hai să începem odată, să strunjim, să aducem materiale…”

De data asta se întoarce Artie spre cei de pe recamiere şi se stropşeşte la ei ca un profesor  care constată că nimeni nu îşi face temele:

–  Nu merge, dom’le, cu poveşti numa’, şi să tot desenăm, să calculăm diagramele. La un moment dat trebuie să punem în practică. La urmă ne-am certat, ştii cum e, mulţi nu au şi latura practică foarte dezvoltată. Mai ales cînd riscă, atunci nici atîta nu mai au latura practică dezvoltată! Eu nu zic, că şi Harri a făcut multe lucruri care trebuiau făcute, dar cînd apăreau treburi mai de anvergură, ba avea treabă, ba cu familia. Partea cea mai gravă pentru mine era că ei aveau servici la stat şi eu eram haiduc ş-atuncea, nu aveam slujbă, eram libertin, făceam uşi de parchet, cîştigam bine, aveam comenzi, da’ eram privat, neautorizat! Şi atunci cum erau ei prinşi şi cu slujba, şi cu familia, am înţeles în scurt timp că nu se poate face în trei.

–  Şi nu le-ai mai spus nimic…

–  Nu le-am mai spus prea mare lucru şi am trecut la acţiune.

–  La treabă!

–  De unul singur… şi mai ţineam legătura cu Harri, îl întrebam de una, de alta.

–  Ai început să aduni material? Ce trebuia să faci rost?

–  Vreţi să ştiţi de unde am pornit? De la nişte materiale pe care puteam să le găsesc pe cîmp, astea erau nişte ţevi de irigaţie care erau abandonate ici, colo.

–  Pe la marginea Timişoarei?

–  Da! Am mai vorbit cu un hoavăr de-al meu, l-am plătit şi el mi-a mai făcut rost de ţevi ce trebuiau la avion şi am adus treizeci de metri, da’ era un anumit tip, din astea cu pereţi de 3 milimetri, erau şi de altele mai subţiri care nu erau bune.

–  Da’ tu ştiai că trebuie de 3 milimetri grosime?

–  Cum să-ţi spun? Aripa are un profil aerodinamic… Harri avea mai multe cataloage în care erau mai multe tipuri de profile de alea, şi eu am ales un profil care la viteză mică ridica mult, deci decola destul de repede

–  Aripa e importantă?

–  De la ea veneau toate. Şi atunci am început să proiectez…

–  Şi-au trebuit sudate ţevile alea?

–  Nu, nu, ţevile le-am testat cu vreo două tone de saci de nisip, le-am pus aşa pe locurile unde erau ele sprijinite, înţelegeţi? Şi le-am încărcat cu saci de nisip şi am văzut că la două tone ţeava s-a curbat. Dar nu s-a rupt. Mie astea mi-a fost suficient, nu îmi trebuia matematică, şi ăsta era un coeficient de unu la patru, unul la cinci aproape, deci nu trebuia să-mi fac frică, nu era pericol de îndoire, de rupere nici atît. Odată ce m-am convins de treabă, m-am energizat şi mai mult. Dacă aveam dubii serioase… înţelegeţi? Nu puteai aici să faci un lucru negîndit, nu era de glumă, n-aveai nicio şansă!

Sepi dă din cap, se întoarce spre cei care stau pe recamiere şi notează în carneţele.

–  Clar, asta e clar.

–  Făceam un lucru cu care urma să plec, nu aşa ceva făcut doar de dragul de-al face! Ei, asta e… acum e clar că nu ştiam pilota, nu aveam de unde să ştiu, eu făcusem nişte antrenamente la sol, da’ aia era frecţie la picior de lemn. Acum am curajul să spun că dacă reuşeam sa zbor, muream. Clar!

–  Mureai, aşa-i ? Şi noi gîndim la fel. Ai fi căzut din aer, te prăvăleai de acolo!

–  Claar! Nu e niciun dubiu. Muream imediat!

–  Bun, pe noi ne interesează construcţia mai departe. Ce alte materiale ţi-au mai trebuit? Ţevile le aveai? Altceva!

–  Aveam de la Dermatina fîş, nici nu ştiu la ce îl foloseau la Dermatina.

–  Şi cum ai aflat că fîşul ăsta e la Dermatina?

–  Aveam prietenii, hoavării erau peste tot locul, dom’le… nu era problemă… şi vorbeam cu ei. Motorul l-am procurat şi pe el, era unul de microbus Volswagen Variant vechi care avea roata de rezervă în faţă, erau motoare foarte bune, am văzut într-o revistă un neamţ care şi-o făcut un avion din motorul ăla.

–  Aha, ştiai că merge la avion?

–  Cum să nu! Nu era din burtă, era tot din documentare de la Harri, el avea şi multe reviste din Rusia că ruşii sunt foarte buni la aviaţie. De exemplu, eu nu am pus eleroane la aripi!

–  Eleroane zici?

–  Eleroane, da! Toţi cînd vedeau îmi spuneau: „Bine, mă, da’ tu n-ai eleroane?”

–  Eleroanele-s alea …?

–  Nişte aripioare în spate care îţi ridică… aşa, aşa… pe urmă aşa, aripa mare… la viraj tre’be să ridice, cînd o iei la dreapta  ridici aripa, înţelegi? Ăsta nu avea eleron!

–  Da’ aţi văzut voi în revistă, asta cu eleroanele?

–  Eu am văzut într-o revistă rusească- rusul n-o pus eleroane, el torsiona aripa, înţelegi?

–  Înţeleg cum zici.

–  Toată aripa… şi o aripă de aia de un metru jumate cînd o torsionezi la un capăt faci virajul… vorba vine că torsionezi, numa’ un pic trăbă şi gata… deja îi dă direcţia…

–  Aha, aha, şi se duce unde vrei! Da’ Harri ştia ruseşte?

–  Nu, nu ştia.

–  Bine, bine, da’ de unde o avut el revistele alea?

–  Avea abonamente, era pasionat cu aviaţia.

–  Clar că era pasionat, dacă şi-o pus el elice cu motor la bicicletă! Ştii, m-am gîndit că dacă e ceh, poate ştie ruseşte.

–  Are reviste de aviaţie şi din Cehoslovacia, numai că astea ruseşti sunt mai bune.

–  Bun, şi ai vorbit cu cineva de la Dermatina…

–  Ăla mi-a adus fîşul…

–  I-ai dat ceva?

–  Bineînţeles, pe toate le-am plătit, făceau şi ei ciubucuri prin fabrică. De la un privat am luat motoru’, lîngă privat era o staţie de benzină, acolo, cum să-ţi spun? Vizavi de Electromotor. Dacă ştii… pe malul Begheiului .

–  Aha, aha, lasă că ştiu unde zici

–  Şi culmea, tot acolo, la Electromotor, am avut un prieten care mi-a strunjit nişte piese foarte, foarte complicate, deci acolo pe un perimetru, domnule, era tot ce-mi trebuia…

–  Ce trebuia? Transmisia la elice… una, alta…

–  Multe piese, foarte multe… flanşe… ce să-ţi spun, foarte multe piese! La suspensie, la roţi, la lagăre…

–  Da’ exact, chiar că-ţi trebuie şi roţi. Şi de unde ai făcut rost de ele?

–  Păi, aveam nişte roţi de roabă, cum era pe vremea aia, că nu trebuia ceva deosebit. Oricum datorită faptului că nu aveam acces la materiale de aviaţie, avionul o ieşit puţin mai greu decît cum trebuia să iasă.

–  Da’ arăta a avion?

–  Cum să nu, nu era el perfect dar în schimb am mărit raportul de compresie la motor şi am scos putere mai mare, în locul cutiei de viteze am pus lagărul care avea axul pentru elice. Buun… şi cu motorul aşa amenajat am fost afară pe cîmp de vreo cinci ori, cu un suport special, am avut un dinamometru, l-am ancorat de un pom şi am dat drumu’ la elice să văd cît trage motoru’

–  Adică tu aveai elicea la motor.

–  Aveam motorul cu elicea şi axul, da’ nu puteam să ies afară pe poartă cu avionu’, îţi dai seama pe stradă ce-ar fi fost, aşa că am scos numa’ motoru’ pe cîmp.