Ionică

de Gheorghe Sechesan

  for the English version click here

 

–        N-a prea fost ca la carte, spuse Îngeriţa, pilindu-şi în continuare vârfurile aripilor, acţiune începută încă într-unul din episoadele anterioare, dar pe care nu o finalizase, încă, nici acum, în prezent (prezentul continuu al scriiturii, desigur, căci, dacă cititorul îşi aduce aminte, şi ar trebui să îşi aducă bine aminte, o parte din acţiune se petrece în rai,). De fapt, dacă ar fi să respectăm strictamente adevărul istoric, Îngeriţa cam încheiase acţiunea de pilire a vîrfurilor de aripi, şi se pregătea să le înroşească, folosindu-se, în acest scop, de un amestec de praf roşu, amestecat cu o pulbere aurie, strălucitoare.

–        Nu, nu prea, acceptă şi Îngerul abătut, care sperase puţin altceva. Cărămidă cu mică? întrebă, apoi, ca să se afle în treabă şi ca să facă un pic de conversaţie, căci amândoi, atât Îngerul, cât şi Îngeriţa, erau cătrăniţi rău.

–        Ţţţţ, făcu Îngeriţa, cărămidă cu praf de aur. Mi-l aduc ţiganii, aproape în fiecare zi o mierleşte câte unul. Ba un cuţit, ba o ceartă, ba o frontieră, ba un palat neterminat. Am pe cineva la Vămile Cerului, şi mă anunţă.

–        Păi, cum?

–        Da, într-adevăr, nu se pot abţine şi mai fură şi de pe Pământ. Vin cu buzunarele doldora: o cărămidă, un buzunar cu praf, o ţiglă, ceva.

–        Şi praful amestecat cu aur?

–        A, a fost o ocazie. Nu mai prind eu aşa ceva. Dar mi-am făcut rezerve. Mi-ajunge pe o mie de ani, cam cât un calendar. Până atunci o să iese din modă, şi mai găsesc eu ceva. Aşa. Şi s-au luat de la o casă, un palat, cum fac ei acum. Neamuri, cu fraţi, surori, cumnaţi, verişori, naşi, fini, că dacă n-ar fi computerele astea, de au apărut acum, zău dacă te-ai descurca, nici nu ai mai şti să îi chemi la ceruri, când, şi pe cine? Nu s-au înţeles, şi s-au hotărât să o împartă. Şi aşa, tot au împărţit-o, de s-a ales praful din ea.

–        De aici praful de cărămidă, spuse, perspicace, Îngerul.

–        Te-ai prins.

–        Şi aurul?

–        Păi da, că unii îngropaseră, în temelii, şi aur, să nu îi prindă Miliţia. Da nu le-a spus ălorlalţi, să nu emită pretenţii. Şi aşa s-a amestecat toate (na, că încep să vorbesc şi eu cu dezacorduri, ca ei), de nu mai ştii care e aurul, care e praful. Baftalo. Adică, bafta mea, am vrut să spun, da m-am luat după unul de a venit azi dimineaţă, şi care mi-a fost repartizat. Aşa mi-a spus, când a venit, baftalo. Da el mi-a explicat că avut mare baftă să scape, că dacă nu îi făcea ăia un buzunar în burtă (aici n-am prea înţeles), venea Miliţia şi, dacă scăpa şi de ăia (deşi nu s-a văzut, zice-se, om sau ţigan scăpat din mâna lor), venea şi judecata ţigănească, cum o fi aia.

Atunci, eu mă duc, făcu Îngeriţa, ridicându-se cu greu de pe norişorul pirpiriu pe care se aşezase.

–        Da, că trebuie să vină.

Nici nu îşi termină bine observaţia Îngerul, că în rai (sau în această secvenţă de rai, mai bine zis), începură să apară câţiva îngeri morţi, ca să spunem aşa (deşi ni se pare, într-adevăr, puţin cam improprie expresia), de beţi. Ei mergeau împleticit, tot împiedicându-se de turlele unor catedrale catolice trufaşe, care împungeau, cu vârfurile lor, cerul, ţinându-se cu aripile pe după umeri, şi cântând dezordonat, şi profund afon, melodia C-aşa beu îngerii buni.

–        Cu ăştia ce-i? mai aruncă, furişat, Îngeriţa, când tocmai era să dea colţul Turnului lui Babel (construcţie, se ştie, menită să ajungă până la cer).

–        Ăştia, ăştia e îngerii (adică sunt, de fapt, că tot mai mult am început să vorbesc ca ei, Doamne fereşte) lu’ tovarăşii.

–        Care tovarăşi?

–        Ăia care trebuie să intre în scenă în capituluşul următor. Face parte din plan.

–        Şi ăsta o să iese, sau tot…?

–        Păi ne rugăm la Dumnezeu, ce avem altceva de făcut?

–        O, Doamne, că L-aţi băgat, pe drăguţul de El, în toate prostiile voastre comunisto-ateisto-staliniste. Sper să nu vă trăznească.

–        Nici noi. Adică, şi noi sperăm.

–        Foarte bine.

–        Pa.

–        Pa, pa.

Între timp, îngerii cu pricina se apropiaseră tot mai mult şi îl vedeau, ca prin ceaţă, pe Îngerul lui Marinică.

–        Bă, întrebă unul, care se vedea mai treaz, ăsta nu e Îngerul lui Marinică, ăla cu care ne-am mai troznit noi o dată, da’ rău de tot?

–        Ba da, mă el e!

–        Şi nu mişcă şi el, nimic, aşa, ceva, din aripi?

–        Nu ştiu, să-l întrebăm.

 

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro IONICĂ

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.