Marişca

 

de Bogdan Munteanu

 for the English version click here

 

S-ar putea crede că Marişca e o femeie irezistibilă. Că e frumoasă foc, că are părul buclat, natural, că e blondă, brună, cum vă place, că e vioaie, că are pe vino-ncoa’. Că e şi inteligentă pe deasupra. Că şi-a găsit un soţ neasemuit, bărbat frumos, puternic, pe care-l iubeşte din toată inima, cu care are un copil, frumos la rându-i, pe care-l înconjoară amândoi cu dragoste. Că Marişca e fericită alături de familia ei minunată. Acestea fiind zise, s-ar putea spune despre Marişca noastră că e femeia ideală, cu o viaţă ca-n poveşti. Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa. Doamne-ajută!

 

Ei bine, nu e o femeie frumoasă Marişca. Şi nici tânără nu mai e. “Ţi-a trecut vremea, blestemato, nu mai jindui aşa la copiii ăştia, nu ţi-a ajuns câte-ai făcut? Trăsni-te-ar Dumniezo să te trăsnească!”, aşa-i zic oamenii Marişcăi. Nu-i bagă în seamă femeia, se uită la noi, băieţii, şi râde. Dinţi părăginiţi ies la iveală din gura Marişcăi, uite şi strungăreaţa imensă, uite şi-un colţ maroniu, ca un pom putred, uite şi-un dinte nelalocul lui, parcă din cerul gurii-i vine.

Nu e o femeie frumoasă Marişca, dar cât de ageră e, ca o zvârlugă tâşneşte şi cată să ne pişte, să pună mâna pe noi, „ptiu, frumoşilor!“, aşa ne zice Marişca. Nouă, băieţilor, ne e frică de Marişca, de mâinile ei osoase, străvezii, de rânjetul ei, de buzele-i subţiri şi vineţii, de păru-i vâlvoi, de şorţul mizerabil pe care-l poartă zi de zi, dar cât de neastâmpăraţi şi răutăcioşi suntem, şi-i dăm târcoale una-ntruna, să-i facem zile fripte. Oricât de ageră e, nu ne prinde niciodată Marişca, ne-mprăştiem ca potârnichile, care-ncotro, căci tare tineri şi sprinteni suntem noi, băieţii.

Nu e o femeie frumoasă Marişca. Stă la poartă, în faţa casei şi mănâncă seminţe toată ziua şi scuipă cojile pe jos şi se uită la lume Marişca. Ce gândeşte, numai ea ştie, că nu zice multe Marişca. Se uită numai, râde şi scuipă coji şi ne-aşteaptă pe noi, băieţii.

Nu e o femeie frumoasă Marişca, căci lumea n-o vorbeşte de bine. O suduie şi-o fac în toate felurile, jigodie, cutră, scârbă, aşa-i zic, iar cei mai turbaţi o scuipă şi-o înghiontesc. Toţi ştiu povestea ei, cică mereu la carne fragedă i-au fugit ochii urâtei şi nenorocitei. Toţi ştiu cum l-a ademenit în urmă cu câţiva ani pe unul mai prostălău, Ioji îl chema, să-i treacă pragul într-o seară. Cu câţiva ani mai mare decât noi Ioji, prostănacul, abia ce-i mijiseră mustăţile. N-a vrut să mărturisească timp de-o săptămână Ioji, dar l-a bătut tac-su întruna şi l-a ţinut nemâncat până a leşinat, aşa zice povestea. Cu cureaua de la pantaloni l-a bătut şi n-a avut încotro Ioji până la urmă. A zis tot, că altfel murea. A zis cum a trecut pe stradă fără nicio treabă, cu gândul să se ducă acasă, aproape că se lăsase întunericul. Cum stătea Marişca rezemată de poartă şi crăpa seminţe între dinţi, cum l-a oprit şi l-a-ntrebat fără ocolişuri dacă a văzut vreodată “din aia”, n-a-nţeles el prea bine ce-i “aia”, s-a speriat însă, tare ciudat se uita femeia la el, a vrut s-o ia la sănătoasa, era prea târziu, Marişca l-a prins de mână şi i-a pus-o pe, pe… aici Ioji s-a oprit, n-a vrut să continue destăinuirea, a-nceput să plângă, l-a umplut din nou de sânge babacul, „io te-am făcut, io te-omor!”, îi zicea. De fapt povestea zicea aşa. Ce să fi făcut, a zis săracu’ Ioji mai departe, pe ţâţă, pe ţâţă, că mai frumos nu i-a venit să zică. L-a tras după ea în casă Marişca, cică el s-a împotrivit, s-a smucit, dar cine să-l creadă? „Te-au dat gata nişte ţâţe, nenorocitul naibii, ai gândit că n-ăi mai pupa în viaţa ta altele! M-ai făcut de râs, boule! Măcar de-ar fi meritat!”. Nu l-a crezut tată-său, dar nici nu l-a mai plesnit cu cureaua. L-a ascultat răbdător, cu capul în mâini, a înghiţit ruşini după ruşini, le-nfigea fiu-su-n el cu fiecare cuvânt rostit, prinsese curaj Ioji văzând că babacul se liniştise, şi i-a povestit prostănacul din fir-a-păr prin ce trecuse. Le-a suportat omul, ce era să facă, să-şi omoare copilul? Era cu mintea-n altă parte, îşi făcea deja planuri cum să se-ascundă de gura lumii. Dar când a auzit omul cum i-a tras Marişca nădragii băiatului de pe el, n-a mai înghiţit umilinţa. A mugit ca bizonul şi i-a scăpat din mâini cureaua şi-a plâns bărbatul. Ca un copil. A ieşit cu pas împleticit din casă, s-a dus în pivniţă şi-a băut, a băut până a căzut lat, l-au scos de-acolo mai mult mort decât viu. Părul îi albise neobişnuit de mult, nu mai ştia nici cum îl cheamă, strângea numai din pumni şi zicea întruna: „I-a dat nădragii jos, i-a dat nădragii jos.” N-a rezistat mult omul în nebunia lui, l-au îngropat după mai puţin de o lună, fără să ştie ce s-a-ntâmplat cu el. L-au tras ce l-au tras de limbă pe Ioji oamenii, ba cu binişorul, ba cu „vezi că se-nvârte tac-tu în mormânt”, ba chiar şi-un popă a venit să-l dojenească, în zadar însă, băiatul ridica din umeri, văzuse el cum vorbele lui au chemat moartea o dată. A plecat într-o noapte, la puţină vreme după moartea babacului, în alt oraş sau în altă ţară, nimeni nu ştia unde, bănuiau că departe, că nu i-au mai dat de urmă. Aşa zice povestea.

Nu era o femeie frumoasă Marişca, căci lumea n-o vorbea de bine. Povestea asta a Marişcăi, cu care am crescut şi eu încă de când mă jucam cu puţa-n praf şi pe care v-o zic şi vouă acum, după aproape treizeci de ani, a scris-o unul care se pretindea mare scriitor, hoinărea întruna în căutare de senzaţii tari. A zăbovit câteva zile şi pe strada noastră, cine ştie cum ajunsese el să bântuie printre noi, a stat de vorbă cu unul, cu altul, a observat el chestii, şi-aşa a găsit el de cuviinţă, să scrie urât despre Marişca. La urma urmei, chiar era urâtă Marişca şi nu prea pe treaba ei, cum altfel să fi scris ăla despre ea?

Cert e că toţi au luat povestea de bună când a venit mai apoi unul cu cartea ăluia în braţe şi ne-a arătat ce scrie acolo. Am crezut, ce să fi făcut, că doar se pretindea mare scriitor, şi trei sferturi dintre noi eram proşti, dacă ăla era scriitor şi scosese o carte, apăi e cel mai tare, cum să nu-l fi crezut?

S-au dus imediat peste Marişca s-o linşeze, dar oare de ce zic s-au dus? Ne-am dus, că eram şi eu acolo, printre ei, la cei zece ani ai mei. M-a luat taică-meu pe sus, hai, mă, să-i facem de petrecanie leprei, aşa mi-a zis şi ochii-i luceau a ură şi cred că au început să-mi lucească şi mie, că eram leit taică-meu. La scandal înainte, cu mic, cu mare, i-am spart geamurile cu pietre, huo, i-am rupt poarta, huo, huo, mare tărăboi am făcut, se jura că nu-i adevărat nenorocita şi cât era ea de indiferentă faţă de gura lumii, s-a-nspăimântat de moarte, nu era de glumă cu noi, că tare nebuni eram şi luceam cu toţii, o aruncaserăm pe jos ca pe-o cârpă şi-i trăgeam scatoalce şi-o scuipam şi-o blestemam şi tare împlinit m-am simţit eu când i-am tras Marişcăi un şpiţ în fund şi-am auzit-o icnind şi pe taică-meu zicându-mi: „aşa, mă, bravo!”

Norocul femeii că s-a băgat unul mai deştept şi a urlat la noi: „ho, mă, bezmeticilor, ce v-aruncaţi ca animalele, că nu-i chiar aşa, Ioji n-a plecat niciunde, cum zice povestea, nu l-aţi văzut în fiecare zi de-atunci? Ce dracu! Dacă zice ăla, scriitorul, ceva, sau popa sau primarul, voi le luaţi imediat de bune, ce dracu’! Proştilor şi dobitocilor, că altfel nu ştiu cum să vă zic, ce dracu’!” Aşa ne-a zis ăsta, înţeleptul, şi noi ne-am uitat ba la el, ba la Marişca, am mormăit o ţâră şi ne-am cărat dezamăgiţi că nu-i venisem de petrecanie scârnăviei, avea dreptate deşteptul, Ioji nu plecase niciunde după moartea babacului şi noi, scandalagiii, nu luasem în calcul acest aspect.

Cu toate că nu i-am făcut atunci de petrecanie Marişcăi, legenda a supravieţuit, şi dacă tot mi-am amintit-o, v-am povestit-o şi vouă. Dar la ce-am mai zis asta, nu ştiu, că doar v-aţi dat seama, mai bine să vă spun cum stau lucrurile în prezent.

 

Ioji are 44 de ani. E sănătos tun, şi-a găsit o femeie cam proastă, ca el, a luat-o de nevastă, au făcut  doi copii, un băiat şi-o fată. Proşti şi ei. L-am întrebat odată: „Mă,  Ioji, până la urmă, a fost sau n-a fost?”. A ridicat din umeri, a bălmăjit ceva ce aducea a înjurătură şi mi-a întors spatele. A, şi n-a plecat nici acum de pe acele meleaguri.

Înţeleptul are 56 de ani. A ajuns un reputat psihoterapeut. A emigrat în Statele Unite ale Americii, unde locuieşte şi-acum. Mai multe nu ştiu să vă zic despre el.

Scriitorul are tot 56 de ani. Scrie şi acum, i-am cumpărat cu fidelitate cărţile, unsprezece la număr. Sincer, nu fac banii. Numai tâmpenii scrie.

Marişca ar fi trebuit să aibă 72 de ani. A murit la 70 într-un azil de bătrâni din Statele Unite ale Americii. Cred că nu i-o fi prea plăcut acolo, toţi se purtau bine cu ea, n-o mai înjura nimeni, de uitat n-avea la ce să se uite, că numai bătrâni fericiţi roiau în jurul ei, şi sigur nu-nţelegea Marişca o iotă din americăneasca lor. Ce să-i fi plăcut? Cică le-ar fi cerut nişte seminţe să le spargă-ntre dinţi. Şi pentru că n-au înţeles ăia ce vrea, nu i-au dat. Asta i-o fi pus capac, că s-a dus Marişca în pat şi-a murit.

În ceea ce mă priveşte, ce să vă spun, sunt bine, sănătos, pe cuvântul meu, cine mă crede, bine, cine nu, iarăşi bine.

 

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Marişca

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.