Poeme de Radu Vancu

[din volumul Frânghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, 2012]

click for the English version

 
 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Nu te speria, e teribil de simplu,

tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani

de acasă e adevărat:

 

oamenii există şi sunt buni.

Sufletele există bine mersi,

culcuşite în straturile cărnii

 

ca recidivistele în paturi supraetajate,

tandre şi caline homicide.

Iar de răspuns ţi se va răspunde

 

răspicat, exact când spui „înger

îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul

se va crâmpoţi, smuls

 

de peste lucruri ca ambalajul lucios

de pe un cadou demult promis,

şi dinăuntrul aerului va sări,

 

cu mişcări profesionale de stripperiţă

ţâşnind din tort, îngerelul.

Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce

 

hopa suuus, după care va coborî

ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar

că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,

 

îngerelul aterizează într-o legiune de porci

şi al naibii parc-ar fi de mercur,

aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.

 

N-apuci să te minunezi mult, o mână

nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci

după ureche, te întinde pe spate,

 

cu un scalpel nevăzut îţi deschide

cuşca pieptului, duce apoi

degetele nevăzute pline de sânge

 

între buzele nevăzute pline de sânge

şi şuieră cu schepsis de porcar.

Iar porcii se apropie cumva tandru

 

de tine, îşi aliniază râtul

pe laturile trocuţei de coaste

şi, fericiţi de lături proaspete,

 

clefăie sângele, hăpăie inima.

Abia atunci, culcat pe spate,

vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,

 

turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,

numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.

Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe

 

răspunsul, şi toţi îl merităm.

E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini

o să-ţi explice cu vremea totul”.

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie

era călduţ ca un cadavru proaspăt

şi eu îţi muream în braţe

 

nu-mi închipuiam că aici,

unde totu-i înfricoşător de bine,

e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

 

şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept

cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,

mai matolit, mai lihnit.

 

Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,

eu o duc aici pe picioare

până o să vii tu –

 

ca ciorba acră după beţia dulce,

ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,

ca glucoza în venele macerate.

 

Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,

nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.

Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,

 

o să te mănânc din ochi când o să vii,

n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,

însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe

 

sub soarele călduţ de aici,

şi poate că de data asta o să-mi revin,

îmbrăţişarea ta de mort proaspăt

 

o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină

în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,

oricât de ridicolă-i chestia asta.”

 

Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul

aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,

fiert îndelung pentru o masă săracă.

 

 

 

[Aici, unde ne trăim toţi cumplita speranţă de viaţă, nu-i de fapt nimeni. Cei mai vii nu ştiu nimic despre viaţă. Cei mai frumoşi n-au văzut frumuseţea. Cei mai nefericiţi nu ştiu ce-i nefericirea. Inima bate cu fanatismul cu care vrăbiuţa continuă să zboare minute bune după ce aripile i s-au aprins din senin.]

 

 

 

[Ce-i cu adevărat insuportabil: nu atât visul, cât trezirea. Şi nu atât spaima din minutele de după, când respiri dispneic pe întuneric, încercând să nu-i trezeşti; spaima trece. Greul vine dimineaţa, când micile rutine adorabile refuză să mai fie rutine – fiecare lucruşor, cât de mic, are reverberaţii barbare. Când desfaci o baveţică, de pildă, îţi dai seama că tot aşa ai desfăcut un ştreang. Absolut fiecare gest e hipersemantizat, parcă ţi s-au retezat pleoapele şi vezi, cu un exces de claritate, un exces corespunzător de sensuri. Cu fiecare vis, se mai excavează un strat din lumea de lumină & paranoia. După fiecare vis, universul e oribil de sentimentalizat.]

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, în fiecare dimineaţă,

de pe la 4-5, în pieptul meu

un bătrân cu ochii plesniţi

 

citeşte cu degete tremurătoare

ca vocea ta de atunci

poeme despre noi în Braille.

 

Şi cum citeşte el, pământul se luminează

precum cerul la răsărit,

când se luminează de tot

 

te văd aplecat deasupra sicriului,

îmi ţii capul în palme şi strigi,

cu faţa luminată de bucurie, „trăieşte, trăieşte!”,

 

mi-e aşa de drag să te privesc,

te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă

ai unui animal crescut pentru sacrificiu.

 

Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie

cum îşi face doctorul vizita prin saloane.

Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,

 

aşteptând paramedicii, El trece printre morminte

plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi

ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.

 

Iar noi, morţii, ne tânguim din sicrie

precum un cârd de bolnavi din patul de suferinţă,

cerşind un diagnostic cât mai răsunător.

 

Chiar dacă rezidenţii & asistentele

ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun

şi răbdător şi nu se supără.

 

Are, ca orice doctor, un jurământ de respectat.

Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,

răsuflarea Lui trece prin creierele putrede

 

ca spirtul prin pâine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele

şi mortu-i o cârtiţă fluturând năucă din aripi.

Iar când paramedicii îţi spun: „e mort”,

 

aici tocmai răsare un soare strălucitor

ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

 

El trece mai departe, cu cioporul strâns

ca un halat strălucitor în jurul trupului,

aplecându-se peste fiecare sicriu

 

cum te-ai apleca să arunci un bulgăre de ţărână.

Când termină vizita e aproape seară,

bolnavii tac ca după diagnostice neaşteptate

 

şi se lasă aici liniştea din camera mea de atunci,

după ce paramedicii ieşiseră şi tu vegheai

lângă bietul meu corp. Apoi e vremea viselor”.

 

Nici nu ştii de când eşti treaz. Pândind

să afli pe unde pluteşte prin cameră,

bănuieşti că vede cum răsare

 

în ochii animalului de sacrificiu

un soare negru ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

 

 

 

[Nu înţelegi cum se poate ca visele astea să te facă în egală măsură de fericit şi nefericit. Însă fericirea e pentru nefericiţi. Fericirea celor fericiţi e mizerie. Aşa gândeşti, şi îţi pipăi întruna inima fericită, cu delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-şi liniştit craniul cu trompa.]

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, aici a început deja.

Nu mai poate dura mult

până începe şi la voi.

 

Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte

ca dopurile de şampanie

de pe răposaţii pe care-i învelesc.

 

Cele acoperite de iarbă prea uscată

se aprind şi luminează ca trasoarele.

Al meu cel puţin aşa s-a aprins.

 

Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare

aşa cum ne-am făcut felul.

Unul cu un cuţit în inimă,

 

altul cu glonţul în creier,

altul cu venele deschise.

Însă se lucrează din greu la imagine.

 

Eu am primit acelaşi maiou flendurit

în care m-am spânzurat

şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

 

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,

iar Dumnezeu pictează fluturi

pe fiecare petală din ştreangul de flori,

 

atent de parcă mi-ar fi

cel mai bun prieten

bărbierindu-mă pentru nuntă”.

 

Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,

pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,

din pătuţ se aude motoraşul cu muci

 

din năsucul lui Sebastian.

Ca de obicei, după dezastru

lumea e perfectă.

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, nu e zi să nu apară

câte unul despre care vezi imediat

că-i cam năuc, ajuns pe aici

 

ca un refugiat hărtănit de câini

& zdrenţuit de bocancii grănicerilor

& iluminat. Un tip care s-a repezit la moarte

 

la fel cum un câine hămesit se repede

la boţul din mâna hingherului.

Devastat şi totuşi plin de speranţă,

 

un copil aşteptând în fiecare zi

să vadă dragoste în ochii abuzatorului.

Îl înţeleg ca pe un frate.

 

Dragoste aşteptam şi eu, pentru că

plină de dragoste mi s-a strâns sfoara de rafie

în jurul gâtului până s-a resorbit sub piele,

 

plini de dragoste au bufnit bulgării de pământ

deasupra mea, plină de dragoste şi-a făcut

musca de sicriu treaba. Am primit însă numai

 

linişte & împăcare, turnate peste oase & lemnărie

ca parfumul de nard din vasul de alabastru

peste pletele triste. Şi abia aşa am înţeles

 

că dragostea e sfoara de rafie, dragostea

e boţul din mâna hingherului,

dragostea e vânătăile de sub ochii

 

plini de speranţă ai copilului. Şi poate că

dragoste e numai spaima cu care-l privesc

pe fiecare refugiat hărtănit de plăgi & speranţe,

 

rugându-mă să nu fii tu. Zi de zi, precum copilul

privindu-şi în ochi călăul, mă uit în ochii celui ce intră

şi mă rog să nu fii tu. Rămâi unde e dragoste,

 

dragule, lasă spaima să-mi ungă trupul

pentru altă îngropăciune cu parfumul ei de nard,

tu vezi-ţi de Paradisul CamiSebastian & fii dragoste.”

 

Te strecori încet, pe bâjbâite, afară din cameră,

parchetul scârţâie sub tălpile goale, dai drumul

calculatorului, trebuie să ajungi repede la Undenied.

 

Şi luna care răsare încet în colţul veluxului,

şi coolerul bâzâind încet, şi inima refugiată

adânc în gât undeva, şi hohotele înăbuşite –

 

toate se vor repeta iar şi iar, pentru că ştii

că are dreptate, şi pentru că ştii că nu vei putea

nicicând să fii dragoste. Pur şi simplu nu.

 

Când inima ta va fi aproape dragoste, cineva

se va repezi la ea ca la boţul din mâna hingherului.

Îl înţelegi ca pe un frate.

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

  2. Pingback: www.egophobia.ro Poems by Radu Vancu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.