EgoPHobia la 8 ani

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

 

Un amic se arăta recent foarte uimit aflând că scriu la o revistă literară/culturală: “Mai există la noi așa ceva? Cine citește revistele astea?”, s-a întrebat el sceptic.
 

Într-adevăr, la o primă privire, pare ciudat și chiar inutil să mai existe reviste în care se scrie despre cărți de literatură, în condițiile în care în România oamenii, într-o proporție covârșitoare, nu mai citesc literatură. O arată statisticile (atunci când cineva se preocupă să ofere cifre reale, sincere, nu împopoțonate pentru PR), o poate spune orice librar dintr-o librărie cu ceva istorie în spate. Pentru 90 la sută dintre români, “carte” nu înseamnă carte de literatură. Ei văd cartea ca pe ceva cu o utilitate practică, un manual din care poți învăța ceva imediat, fie că este vorba despre o nouă metodă revoluționară de a schimba scutecul bebelușului, fie sfaturile vreunei vedete despre cum să trăiești „frumos” (!). Când vorbesc despre o carte de literatură, românii nu întreabă „cum e?” (așadar, în ce stil este scrisă, dacă este actuală, dacă are acțiune, cât este de realistă, dacă este narată din perspectiva mai multor personaje etc.), ci “cu ce e?” (un transfer din arta cinematografică, cel mai probabil, unde pentru privitor contează subiectul mai mult decât realizarea în sine).
 

Cu toate astea, în România există o grămadă de reviste literare. Unele nu se preocupă absolut deloc dacă sunt citite sau nu. Dacă le ceri un profil al cititorului, ridică din umeri. În mare parte, acestea sunt revistele tipărite, cu același design vechi de peste 10 ani, cu același stil imposibil de digerat în care sunt redactate articolele. Respectivele reviste sunt interesate nu să fie citite, ci să bifeze o sumă de bani, investită în tipar. Spre deosebire însă de aceste inutile grupări de forțe, există și reviste online. Reviste care chiar sunt interesate să ofere conținut lizibil, incitant, actual – EgoPHobia și Tiuk! sunt primele care îmi vin în minte. Reviste online care au învățat, de-a lungul timpului, să țină pasul cu cititorul – primesc feedback de la acesta, uneori țin cont de sugestiile lui, fără a renunța, firește, la direcția editorială pe care și-au propus-o. Tiuk!, de pildă, organizează și un cenaclu/club de lectură, unde cititorii îi pot vedea live pe autorii care au publicat sau publică în paginile virtuale ale revistei. Din urmă vine tare și Hyperliteratura, un magazin cultural cu articole bine și interesant scrise, din diferite domenii ale artei.
 

Revista EgoPHobia a ajuns, în vara asta, la 8 ani de existență. Pe lângă autorii care au debutat în paginile revistei, iar astăzi sunt scriitori publicați la editurile mari, pe lângă invitații care au fost intervievați, recenzați și prezentați în paginile fiecărui număr al revistei, pe lângă secțiunea remarcabilă de Short Story, coordonată excelent de Adrian Ioniță, pe lângă cea de Filozofie unde, spre deosebire de alte reviste, chiar se publică studii bine documentate, dar și cu o notă de originalitate, EgoPHobia a reușit să păstreze ceea ce era cel mai greu de păstrat: un feeling comun care străbate toate materialele apărute în fiecare număr, acel fir roșu care dă identitate unei publicații. Cu extrem de puține excepții, tot ceea ce puteți citi în EgoPHobia este actual, direct, uneori dur, inteligent, fără menajamente, fără înfrumusețări inutile, sincer, puternic, deschis către ceea ce înseamnă literatura și din afara României, original, atractiv, fie că vorbim despre proză, poezie, filozofia filmului sau experiment.
 

Așadar, existența unor anumite reviste nu este o pierdere de timp. Dimpotrivă, să le răsfoiești din când în când este un câștig, întrucât acolo îți poți descoperi viitorii scriitori preferați. Nu se știe ce se va întâmpla cu publicul de literatură în următorii ani. Chiar dacă el va scădea drastic (și toate semnele indică asta), nucleul pasionaților de citit cărți bune tot va supraviețui. Cum bine spunea Nietzsche, în vremuri dificile, în care inteligența și creativitatea sunt persecutate dur, în care sunt desconsiderate și chiar amendate, apar adevăratele spirite de geniu. Să scriem în continuare pentru ele, bucurându-ne de textul nostru care este deschis către cititor, bucurându-ne, nu în ultimul rând că, deocamdată cel puțin, nu suntem complet singuri.

3 Comments

  1. omul

    Exagerezi cu “Cum bine spunea Nietzsche, în vremuri dificile, în care inteligența și creativitatea sunt persecutate dur, în care sunt desconsiderate și chiar amendate, apar adevăratele spirite de geniu. “

  2. Final Zero

    Felicitări celor de la egophobia pentru consecvență.
    Cititul și scrisul reprezintă preocupări care ar fi caraghios să fie de masă.
    Tocmai asta îți place, prețiozitatea momentului în care te identifici în acel 2% dintre români care fac asta. Nu-i mare scofală însă.
    Desigur e plăcut să stai de vorbă cu oameni care folosesc cuvinte și le recunosc semnificațiile, dar a te numi geniu sau nu știu ce mare creatură a universului pentru treaba asta e un pic prea mult.
    Talentul este relativ, depinde de percepția celorlalți, percepție afectată de modă, interese și impulsuri sexuale. Nu cred în existența unor barometre, experți autorizați, care să ateste definitiv și corect, talentul cuiva.

  3. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.