libris.ro

Fuga din SoPo (Sudul Puterii)

de Valery Oisteanu
traducere de Simona Sămulescu [masterandă MTTLC]
click here for the English version

 

 

Furia lui Sandy în Orașul Lumânărilor.

Note din timpul detenției în regim celular pe perioada inundației.

 

Imediat dupa 20:30, luni, 29 octombrie 2012, eram la telefon cu unchiul Morris din Princeton, N.J; tocmai îmi spunea cum s-a luat curentul din cauza superfurtunii Sandy, când am auzit o explozie. Primul meu gând a fost ca s-a auzit de la centrala electrică, Con Ed, de pe strada 14, nu departe de casa mea. O secundă mai târziu, nici eu nu mai aveam curent – televizorul, monitorul de la calculator, luminile, toate s-au stins.

 

Am spus lui Mo „la revedere” în grabă, am închis și m-am uitat de-a lungul culoarului, unde se aprinseseră luminile de urgență. Un vecin a ieșit și mi-a spus că cele mai multe din luminile de urgență de pe casa scării nu merg: „E negru ca smoala acolo”, mi-a spus. Mi-am găsit lanterna și, datorită bateriilor vechi, cel mult flicărea. M-am uitat pe geam, dar am văzut doar întuneric, becurile de pe stâlpi erau stinse, străzile pustii. În labirintul orb al Gotham-ului, fantomele și spiritele conduceau Lower Manhattan.

 

Undeva în zare, Empire State Building era în continuare ca un far, cu coroana luminată, ca de obicei. Dar aici, un East Village, pe Second Avenue, de la Biserica Sf. Marcu, totul a rămas nemișcat timp de 96 de ore. M-am simțit ca-ntr-o capcană în acest Berlin de Est al Manhattan-ului, în SoPo, prescurtare de la Sudul Puterii, la sud de strada 34. Pe când privesc străzile, taxiuri ocazionale și biciclete parcă plutesc pe întuneric, absența semafoarelor lăsând impresia că fiecare colț e un tărâm al nimănui.

 

În zare am văzut o formă îmbrăcată în culori țipătore, halucinogene, care-mi aduceau aminte de Omul Arzănd din deșertul Nevada, și nu eram sigur daca era vreun biciclist amețit de la vaporii spray-urilor de grafitti sau „vreun nebun care se pregătea de Halloween”. CE?

Deodată, SoPo a devenit cel mai recent ghetto: fără căldură, fără curent, fără telefoane, fără internet, fără autobuze, fără metrou, fără taxiuri.

 

Eram singur în apartament; soția mea doar ce plecase din Manhattan duminică, chiar înaintea Frankenfurtunii, și a reușit sa ajungă în Riverdale în Bronx, unde mama ei de 94 de ani trăia într-un cămin de bătrâni. Soacră-mea a fost lăsată singură pentru că persoanele care aveau în mod normal grijă de ea nu au mai putut ajunge din cauza unei lipse bruște de mijloace de transport.

 

Nu puteai să scapi din New York; tunelurile erau închise, la fel ca și podurile. Eram izolat de continent doar dacă nu-mi găseam bicicleta în subsolul întunecat, apoi să pedalez prin furtună până la East River, ferindu-mă de o cascadă de copaci ce cădeau în toate părțile, să mă îmbarc într-un caiac gonflabil sau o barcă cu vâsle și să vâslesc prin uragan, care încă avea puterea unui tsunami, până aș fi putut ajunge pe tărmul din Queens sau Brooklyn. Dar mai mult ca sigur asta nu s-ar fi putut întâmpla, și între timp, apa mării creștea de ambele părți ale Manhattan-ului.

 

Apa a inundat Alphabet City, luând cu ea atât mașinile parcate cât și piane, cu valuri puternice, manipulându-le ca pe niște cutii de carton și purtându-le de-a lungul străzilor. La câteva cvartale distanță era atât de multă apă, încât rechini au fost văzuți pe Avenue D. Apa s-a strecurat pe străzile din East Village și s-a scurs în subsolurile apartamentelor din Avenue D, C și B. Câțiva oameni au raportat subsoluri inundate pe Avenue A și chiar First Avenue. În total, East River și-a depășit malul între 4.50 m și 5 m.

 

Am avut gaz în prima noapte și am putut să încălzesc apartamentul cu apă caldă ce fierbea pe aragaz, așa cum făceam în București, România, în timpul iernilor grele petrecute sub regimul comunist. La sfatul unui prieten din Hawaii, mi-am umplut și cada cu apă filtrată.

 

Pregătit cu apă, pungi cu mâncare și o lanternă în care nu prea îmi puneam baza, am urcat scările într-o beznă totală, să văd ce fac vecinii mei și animalele lor de companie. Am bătut la prima ușă din stânga dar nu am primit niciun răspuns. Aveam cheile de la apartament, am intrat și am închis ferestrele. Ceilalți vecini de-a lungul culoarului au plecat înainte ca furtuna să ajungă și am intrat să închid și ferestrele lor.

 

Asta era a treia pană de curent prin care am trecut în Loisaida de când am început să locuiesc aici, de prin anii 1970, dar de data aceasta a fost cu totul altfel. A fost înfricoșător, și locuitorii nu aveau de ales decât să aștepte ca furtuna să plece din oraș. Poate că lumea se sfârșea așa cum Maiași au prezis, deși data pe care ei au spus-o era 21 decembrie, ziua când toate planurile existenței ar fi fost perfect aliniate.

 

Noaptea s-a dovedit a fi un calvar. Am făcut să meargă un vechi radio cu tranzistori cu bateriile luate de la chitara mea wa-wa pedal și am adormit ascultând știri oribile despre străzi și tuneluri inundate. Întunericul a dat naștere la gânduri existențiale, și să devin inspirat în momentul cel mai acut de disperare îmi părea metoda perfectă de salvare și purificare.

 

În dimineața următoare, cerul era plin cu nori negri gata să verse în orice clipă și mai multă apă peste oraș. Puteam să văd pe străzi triburi micuțe de Zombii ai Electricității, care căutau prelungitoare, cabluri de extensie, generatoare, orice loc unde și-ar fi putut încărca smartphonurile, iPad-urile, laptop-urile…

 

Câteva femei mai în vârstă au fost văzute cărând carafe de apă de la robinet dintr-un bar pe Bowery și urcând 19 etaje ca să o folosească să tragă apa la toaletă. Restaurantul corean de pe E. Strada 10 a dat pe gratis fidea și supă miso. O băcănie indiană era deschisă, servind clienții doar la lumina lumânării, semne cu „Doar bani peșin” și o coadă lungă până la colț de oameni sombrii și tăcuți. Purtam o șapcă cu inscripția de „Zoo-York”, numele unei linii de modă defuncte.

 

O băcănie coreană a urcat deodată prețul la un bidon de 4l de apă de la 2.50$ la 10$. Am găsit un restaurant deschis, luminat cu lumânări la bar și i-am întrebat dacă îmi pot umple sticlele de plastic cu apa de la robinet; din fericire, au vrut. Deja, în acele momente, multe magazine dădeau mâncare fără niciun cost, am luat două pachete de tofu și niște lapte de capră. Un om pe bicicletă care stătea la ieșire m-a întrebat „Doar atât?”. I-am răspuns dând din cap și spunând „Sper ca nu va dura prea mult!”

 

M-am întors la a confecționa lucruri ca o pauză de la gândurile legate de moarte și distrugere și am pus la punct o linie de telefon fix și am putut să vorbesc cu diverși vecini și prieteni. Câteodată stabileam contact cu poeți sau artiști ce-mi erau vecini  strigând din străda până mă auzeau și veneau la fereastra, de unde imi aruncau o cheie de la ușa de la intrarea lor de jos.

 

Între timp, stațiile de pompieri locale aveau generatoarea și unele le-au dat voie oamenilor să-și încarce telefoanele și alte obiecte electronice. Centre de ajutor au apărut în biserici și sinagogi, la 36 de ore de la începerea furtunii, și încă nu aveam curent, sau căldură.

 

Am ieșit și m-am hotărât să merg spre nord, după noul zid al Berlinului de pe strada 34 să văd daca era deschisă Biblioteca Morgan și expoziția cu desenele lui Michelangelo; dar această încercare a eșuat pe strada 23. Mă aflam atît de aproape de civilizația artistică, când deodată am fost întors din drum de foame și de un restaurant chinezesc care servea mâncare fierbinte la lumina lumânărilor. După o masă delicioasă, m-am simțit obosit și m-am întors în SoPo.

 

Următoarea mea aventură în afara Zonei Fără Lumină a avut loc la 49 de ore de la dezastru, când am aflat că celularul meu ar merge mai bine peste linia de demarcație de pe strada 34. Acolo am găsit cozi lungi de oameni în fața cabinelor de telefonie publică pe cale de dispariție, ce încercau să-și contacteze familiile și prietenii. Scena mi-a adus aminte de Matrix, unde oamenii erau teleportați pe strada 42 formând un cod.

 

Pe măsură ce întunericul se apropia din nou, m-am regăsit din nou în ghetto-ul din SoPo. Deja de pe la ora 16:00 totul era o nuanță de gri spre negru. Am găsit un restaurant micuț, unde, la lumina slabă a lumânărilor am încercat să îmi găsesc drumul spre toaleta bărbaților. M-am împotmolit mergând ținându-mă de pereți și am simțit un mâner, pe care am apăsat și m-am găsit în fața unui tunel lung, negru, unde era o succesiune haotică de galerii sordide, un grup de camere micuțe, o serie de pivnițe ce apăreau și dispăreau în alte pivnițe, totul învăluit de un current de aer ce mirosea vag a alcoolul contrabandiștilor din anii 1920.

 

Într-un final am ajuns la un perete cu scări cioplite în el, pe care le-am urcat simțindu-mă neîndemânatic și obosit. Pe măsură ce urcam am început să observ lumină de neon, și cățărându-mă dintr-o gură de ventilație am fost orbit de litere mari și electrice ale panourilor publicitare. M-am enervat – nu era ăsta un abuz de electricitate prețioasă în condițiile în care aproape o treime din Insula Luminii era în întuneric? Oamenii aici erau foarte ocupați la cumpărături și bând fericiți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum de nimeni nu ne-a oferit un generator de rezervă sau niște ajutor cu apă sau mâncare caldă așa cum au făcut-o pentru refugiații unui uragan din Sri Lanka? Orice afurisită de clădire părea să aibă generatoare industriale, mai puțin cele din SoPo. Oare câți locuitori mai în vârstă erau fără apă, fără atenție, fără lumină, fără mâncare, fără o modalitate de a-și părăsi apartamentele, fără oxigen…

 

Mi-a sunat telefonul și am simțit o ușurare instantă. Soția mea se-ntorcea acasă din Riverdale cu o mașină plină de mancare și cumpărături, cu rezervorul plin, și cu bani – bancomatele din East Village au încetat să mai funcționeze pe timpul furtunii. Deja prevedeam sfârșitul cerșitului după gheață carbonică sau pungi cu gheață, amândoi gătind la lumina lumânărilor, bând și ascultând știri sumbre la radio… mai mult de 100 de oameni morți din cauza furtunii.

 

Și totuși ne-am rugat să avem din nou lumină, ca și cum electricitatea era vreun zeu antic sau autoritatea supremă, ca în filmul „Brazil”. Nu o știam, dar în alte 48 de ore potopul se va fi terminat, și din momentul în care a venit lumina, am uitat instant întunericul și ce impact a avut, luminile care clipeau și radioul care hârâia. Aveam din nou sevă, și imediat ne-am logat online cu iPad-urile noastre, ne-am întors la CNN, ne-am conectat din nou cu realitatea, cu comunitățile pe fir și wireless, cu cei peste 5000 de prieteni ai mei de pe facebook.

 

SoPo a ieșit repede din uz și a dispărut odată cu întunericul.

 
#
versiunea engleză originală a fost publicată pe i-report CNN [super-storm Sandy-stories]

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Escape from SoPo (South of Power)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *