Gândacii nu pot să vomite

Ion Buzu, 3ml de Konfidor, Colecția Opera Prima, Seria Poezie, Casa de pariuri literare, București, 2013

de Petrişor Militaru

După fraţii Vakulovski şi Anatol Grosu, iată că un nou nume de dincolo de Prut vine să reîmprospăteze aerul destul de previzibil al literaturii române tinere. Storyline-ul din volumul de versuri al lui Ion Buzu începe cu o secvenţă de savoare a blocajului (prima din poemul Holiday session), un fel de prolog la lumea greu digerabilă care va marca corpul ideatic al întregii cărţi de poeme. Fascinaţia realităţii virtuale înmagazinată de prezenţa ubicuă a playstation-ului („Mă jucam în Legend numai duminica, de Crăciun, Paști,/ sau orice zi în care puteam sta 6 ore fără întrerupere/ apăsînd butoanele joystick-ului.”, Holiday session) alternează cu hiperrealismul („Eram undeva la vie, venisem cu bicicleta și/ era vreo opt seara cînd începu să apară/ nouri serioși, nouri nervoși,/ nouri ce arătau ca niște șefi,/ cu frizură scurtă, cefe groase și ochelari de soare.”, Zeii, găoaza), transferând forţă şi autenticitate discursului poetic aparent frust şi descriptiv, dar foarte atent prelucrat în fond.

Fiecare din scenariile poetice au pe fundal un eveniment cotidian, ce a lăsat o amprentă puternică asupra eului, cum se întâmplă în episodul în care, într-un mod apocaliptic, gândacii invadează teritoriul cartofilor: „Cartofii au fost invadați de gîndacii de Colorado și/ trebuia să-i stropesc cu un fel de otravă, Konfidor,/ mașina de stropit era crăpată,/ îmi curgea amestecul pe spate/ și brusc m-a pălit gîndul/ că în curînd o să mi se facă rău.” (În curînd o să mi se facă rău și o să vomit). Un vizionarism ludic ia în primire următoarea secvenţă lirică: „După asta am urcat într-un microbuz ce mergea spre Chișinău/ și o femeie a spus șoferului să oprească,/ și-a luat copilul de mînă/ și acesta a vomitat în microbuz,/ apoi a mai vomitat și afară.” Dacă iniţial otrava Konfidorului apărea ca fiind unica soluţie a situaţiei de criză, aici voma apare ca singura salvare reală. Psihanalitic vorbind, voma şi (in)digestia (a se vedea în special poemul Cei slabi să pocnească) sunt cele două procese vitale care definesc universul liric  al întregului volum de versuri. Spre finalul poemului perspectiva se inversează şi realitatea este privită prin prisma copilului: „Cînd a intrat înapoi,/ copilul s-a uitat țintă la mine,/ nu plîngea, nu avea fața încrețită de durere sau greață,/ avea o față foarte serioasă,/ fața cuiva care știa ce are de făcut,/ și a făcut-o,/ fără împotrivire,/ o față care-mi spunea: tu ești următorul!” Într-o pornire flaubertiană eul poetic ar putea mărturisi discret: „Copilul sunt (tot) eu!”

Impresia generală este că avem în faţă poeme ale cruzimii, uneori artaudiene, dar de cele mai multe ori buzuiene. Există o fatalitate asumată ce fierbe sub coaja umorului liric ca atunci când eul se identifică cu un cartof şi realitatea devine sufocantă: „Eu accept treaba murdară,/ în sac mi se pare ok ;/ în sac te afli ca un mail în spam,/ în sac ești în love quarantine,/ în sac treci foarte ușor dincolo de starea rigor mortis,/ în sac îți vezi trupul întărit și înmuiat înapoi,/ sacul e legat bine la gură,/ e umflat de la gazele eliminate în procesul descompunerii,/ în sac nu mai respiri, nu te mai dor mușchii, îți pui brațul sub cap și te/ odihnești,/ în sac poți face un cenaclu al tău,/ în sac ești ținut în brațe,/ acesta se tot rostogolește pînă se oprește într-un ciot,/ în sac auzi cîinii lătrînd,/ îi auzi tot mai aproape.” (Mail în spam – o treabă murdară). Prin prisma acestei metafizici a cartofului realitatea este cheap (vezi poemul Sacii peste mine ca niște animale moarte), iar Neo nu pare să îşi facă iluzii referitoare la o posibilă ieşire din Matrix. Din contră, el se autotransfigurează în ipostaza copilului ascultător: „Voi transpira cel mai mult./ Prefer să fiu cineva tăcut,/ care merge, se apleacă, rupe, desface, aruncă, închide ochii, îi deschide –/ m-am născut cu țeava pistolului lipită de ceafă.” (Copilul obedient). Într-adevăr există o conştiinţă de sine puternică ce se ascunde în spatele acestor evocări venite, de cele mai multe ori, din experienţe trăite prea devreme, care au drept consecinţă o maturizare forţată, involuntară, dură.

În poemul 3ml de Konfidor asistăm la refacerea cuplului primordial în varianta Buzu: „Andrușa și cu mine stropim cartofii.[…] Mie și lui Andrușa ne curge otrava pe spate,/ nenorocitele de mașini de stropit sînt crăpate.” Armonia cuplului pare să anihileze cumva otrava acestei lumi, iar eul creator în loc să se identifice cu Demiurgul ce produce otrava la suprapreţ, vrea să creadă că gândacii suntem noi. Condiţia kafkiană a fiinţei umane este surprinsă în toată micimea ei. Comparaţia lui Ion Buzu se referă, în fond, la incapacitatea fiinţei umane de a exterioriza greaţa existenţială, detaliu ce nu ţine de structura anatomică a corpului uman, ci de un blocaj profund psihologic: „în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,/ doar trei ore și gîndacilor li se va face rău și vor muri;/ ei nu pot vomita cînd li se face rău.” Câmpul de cartofi şi de gândaci contrastează superb cu perfecţiunea cartofilor de la McDonalds unde ne-am putea imagina că vor ajunge. Şi dacă ţinem neapărat să nu uităm că ne aflăm în poezie vom spune că la nivelul viziunii artistice suntem martorii unui ermetism decăzut, în care ceea ce este jos este şi sus: „Auzi Andrușa, nu ți-a trecut prin cap/ că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu acești/ gîndaci,/ să ne stropească și el cu un fel de otravă,/ nu chiar Konfidor,/ dar ceva cu efect îndelungat,/ să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată,/ și la rîndul lui să-i fie crăpată mașina sa de stropit,/ să-i curgă și lui otrava pe spate.” (3ml de Konfidor). Este o analogie a cărei direcţie este inversată, dar ea corespunde stării actuale, a ceea ce în filosofia indiană se numeşte Kali Yuga. Sentimentul care domină această vârstă mitică este acela de efort permanent, însă fără o motivaţie anume (În mine crește ceva străin), dublat de senzaţia că voma este unica formă de respingere a apăsării ce marchează suprapunerea lumii interioare peste cea exterioară: „Stau culcat în pat și îmi vine să vomit,/ în jumătate de oră trebuie să fiu la serviciu, încerc să mă ridic,/ la școala de vizavi/ copiii strigă în cor,/ așteaptă să-mi amorțească limba și/ cîntă, se hîrjonesc printre copaci,/ probabil au descoperit un joc nou, sunt bucuroși că au ajuns să-mi controleze voma,/ tot încearcă asta de cîteva săptămîni,/ mă întind după telefon să-mi anunț absența la birou,/ stomacul se încordează,/ gura mi se umple,/ copiii țipă : hai, ieși! ieși! ieși!” (Mi–am petrecut dimineața curățindu–mi geaca de vomă). Umorul de situaţie şi atitudinea ludică a eului poetic detensionează încărcătura emoţională care însoţeşte momentele de criză descrise în poeme, iar efectul este întotdeauna comico-tragic, exact ca în poemul Sperietoarea: „Aveam 10 ani și m-au pus să meșteresc o sperietoare/ pentru cireșul din curte./ Am luat o cămașă de-a mea/ și am făcut sperietoarea aia la repezeală./ În 2 zile, graurii au ras tot copacul de cireșe,/ nu au cruțat nici măcar frunzele,/ era o priveliște tristă – copacul ferfeniță, numai bun de doborît la pămînt.” Poate că poemele candide şi puţin optimiste ale lui Ion Buzu vor putea fi studiate în manualele din viitor la capitolul despre copilărie alături de textele celebrului humulştean. Cel puţin la nivel stilistic ambii transmit ceva esenţial din farmecul acestei vârste. Dincolo de această observaţie, am putea spune că Ion Buzu şi-a imaginat cum ar fi scris Kafka versuri cu umor, vizitând realitatea postmodernă a unui operator de sondaje, copywriter, software tester, web manager, culegător de cartofi etc. de origine basarabeană. Sau cum am spune în limbajul noii critici franceze: Buzu rules!