Rebrănduirea de Jazz

de Victor Martin

 

Ca mulți alții, stai și te întrebi ce rost mai are să scrii cărți în România de azi?!

Așa cum tinerii se îndreaptă spre medicină pentru că nu mai au nici un avantaj să devină economiști, avocați sau ingineri, prin compararea unui rău cu un rău și mai mare, tot așa unii dintre ei se îndreaptă, dinspre citirea cărților, spre scrierea lor. Venit la oraș cu tăgârța pe umăr, ca Adrian Păunescu, cel chemat de muze la o cafea sau la cină se înfige în vreo redacție, la vreun inefabil marketing sau promotion, unde nu știe nimeni ce faci de fapt; nimeni nu vrea să îmbrățișeze meseria fraților lui Marin Preda, ci chiar pe aceea a marelui prozator.                                                                      Unii mai frecventează câte o facultate, alții, mai practici, pozează în chelneri sau frizeri dedicați. Până la ciocnirea cu muzele, aleg varianta economică a participării la vreun cenaclu, societate, asociație sau adunare literară duminicală.

Cu timpul, se plombează pe lângă vreo revistă, editură, librărie virtuală, ceva, corectori, specialiști în marketing, promotion, sau chiar redactori. Trăim o perioadă de tranziție asemănătoare celei a anilor ’50 ai secolului trecut, perioadă de asimilare a tineretului plecat de la țară.

Scriitorii mai în vârstă frecventează cenaclurile, asociațiile. târgurile sau lansările de carte pentru a avea cu cine să stea la o tacla cu iz pseudointelectual sau să bea un pahar pe banii altora. Sunt cei care erau foarte puțin bagați în seamă de cei solid așezați pe felia de șunci comuniste. Trăind clipe de glorie iluzorie, aceștia au avut impresia că a venit libertatea la putere după 1989; libertatea de a scrie, chiar și libertatea de a spune lucruri grave; mai puțin libertatea moralei, luată mai mult ca o obligație.

Constrângerile economice au înlocuit constrângerile morale. Mulți și-au înființat edituri, site-uri, librării reale sau on line, reviste sponsorizate sau nu, O.N.G.-uri etc.

În 2012, s-a dat un semnal că nu vor mai fi nici libertăți morale, așa că nu-și mai bate nimeni capul cu libertățile economice. Sau își bate?! Cine știe?

Indiferent dacă sunt tineri sau bătrâni, scriitorii îi dau înainte cu scrisul. Indiferent dacă sunt sponsorizați de Uniune, Ministerul Culturii, vreo fabrică de ascuțit pile sau nu sunt, nu prea mai au ce face cu laptele muncii lor și îl varsă, ostentativ, din câmpul muncii, în câmpul culturii.             Editurile și tipografiile mici și mijlocii se susțin foarte greu din punct de vedere economic. Ele îi pun autorului cartea în brațe, să se descurce cu vânzarea. Și să vrea să dea dările pentru vânzarea tirajului, nu pot.

În condițiile „proprietății intelectuale” actuale, nu prea ai vreo șansă să vinzi ceva. Și nici vreun interes; din cauza asta. Cureaua de transmisie dintre producător și beneficiar n-a mai fost schimbată; e putredă de dări.

Îți faci publicitate, mai ales pe Internet, unde nu costă nimic, faci lansări de carte, pe la târguri sau rebranduiri la cașcaval, cu țuici și sărățele, te bați pe burtă cu recenzorii sau criticii cu  pretenții, te lauzi cu prietenii pe facebook și cam atât.

Indiferent dacă ai scos cartea în regie proprie sau ai fost sponsorizat, trebuie să te descurci. Dacă nu te descurci, nu te descurci; cui, ce-i pasă? Nimeni nu vrea să îngrașe Fiscul pentru tine.

Oricât ți-ar plăcea să fii citit prin funduri de țară, acolo nu ajungi. Și e cu dus-întors. Rămâi ilustru necunoscut. Nu te știe nimeni.

Fiind necunoscut, ești ignorat de critica adevărată și prăpastia se lărgește și mai mult.                 Nici tradus nu ești. Dacă nu ești tradus, nu ești vândut în străinătate, unde se vinde orice.

Editurile mari ajung în funduri de țară, prin hipermerket-uri sau biblioteci. Cinci mii de exemplare sunt spulberate în o mie de târguri, indiferent dacă ești arhicunoscut sau celebru anonim, indiferent dacă avem de-a face cu romanul secolului sau vreo lucrare despre paranormal.                  Din cauza asta și au editurile mari o paletă așa de largă de colecții, să se autosuțină prin metoda compensației, ca la C.A.P., unde, când se vinde brânza, nu se vând legumele, când se vând  legumele, nu se vând cerealele, când se vând cerealele, nu se vând fructele etc.

Editurile mici și mijlocii, care n-au prins momentul prielnic postdecembrist, devin din ce în ce mai greu edituri mari. Cele ajunse în top par a nu mai da niciodată faliment. Atâta timp cât critica literară ține ștacheta foarte jos, le dă mâna să publice orice prostie. Menținerea calității cărților la cota de avarie le e favorabilă.

Cei care nu vor să se facă „scriitori de casă” râmân cu cartea în brațe, să se descurce singuri cu fiscalitatea exagerată și arbitrară a ultimilor zece ani.

Editurile mari nu se deosebesc între ele decât prin criteriile absconse de editare și tipărire. Acestea rămân necunoscute doar pentru scriitorul cel rău, care se încăpățânează să-și depășească limitele, să treacă dincolo de meterezele mediocrității și să strice jucăriile editorilor „de treabă”.

În lumea de apoi a spațiului Schengen, autorul rămâne cu mai puțini bani la exemplar de carte vândut decât cel din societatea noastră multilateral dezvoltată, dar acolo cartea se vinde; din cauza civilizației și culturii nesimțite promovate.                                                                                           În țările civilizate, cartea e vândută de editură, pe contract ferm cu toate lanțurile de librării și biblioteci. Autorul discută numai cu editurile. Nu există edituri mari și mici; toate sunt tratate la fel. Toate au traducători, graficieni, corectori, specialiști în marketing sau PR angajați.

PR-iștii și marketing-iștii editurilor mari din țara noastră sunt studenți la relații cu cine știe ce public, economiști cu două-trei facultăți, fete de patroni, profesori fără de catedră, toți pripășiți la oraș.

Specialiștii în marketing nu au habar de piața cărților. Ei se ocupă cu orice altceva: organizări de standuri pe la târguri, organizări de sesiuni de lectură din autori români sau străini,  transporturi sau intoxicări cu spam-uri. Specialiștii în PR nu au nici o treabă cu promovarea unor scriitori noi sau de valoare, ocupându-se mai mult de rebrănduiri sau lansări de cărți și reviste.

Nu poți să nu râzi cu lacrimi la lansarea unei reviste rebrănduite, publicație care mergea înainte de 1989, când nu prea aveai ce citi, unde cântă o tânără la vioară și un grup de jazz.                 Deși par a nu da niciodată faliment, după un timp, editurile mari devin caduce, ca orice C.A.P.

Nu literatura română e subțire, ci abordarea subțire, superficială, a problemei. Cele câteva edituri mai răsărite de la noi aleargă singure și ies pe locul doi. Nu au prea mare concurență, iar lipsa concurenței generează faliment, indiferent dacă material sau moral. Lipsa unei concurențe reale creează feed-back. Tocmai din cauza acestei lipse, literatura e subțire sau prost reprezentată.

Cititorii se vor sătura de re-re-re-reeditări sau de romanele „scriitorilor de casă”, extrem de măguliți când nu merge copyright-ul și sunt băgați și ei în seamă. Publicarea lor e un pic de reclamă și atât.

O clipă, toată lumea a avut impresia că vine un taifun de libertate, dar n-a fost decât un fâs. Ca reacție firească la rebranduirea practicată de editurile de pe val, scriitorii de valoare se vor rebrăndui și ei, încercând să vândă vopsele, componente electronice sau salamuri de cal.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #38 – sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.