La Sombra / Umbra

de Steven Cottingham
traducere de Cristina Baciu [masterandă MTTLC]
click here for the English version / cliquez ici pour la version française

 

 
După douăzeci și nouă de ani de căsnicie, Beto ura să se uite la mâinile soției sale. Îl dezgustau, bădărane și cu bătături cum erau. Își amintea de o vreme, înainte de venirea copiilor, înainte de sânge, înainte de urâțenie – o vreme când Isela era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. În astfel de momente, ochii ei își dansau dansul negru, chemându-l la o rundă de strâns al coapselor pe ritm de cumbia, promisiunea unei nopți lungi printr-un simplu clipit. Iar el o iubea cu înflăcărare – cum ar trebui să facă orice bărbat – și îi șoptea, “Te amo, mi querida,”, iar ea adormea în brațele lui. Pe vremea aceea, îi plăcea la nebunie să-i țină mâinile în ale lui; acum nici nu mai suporta să le vadă.
Beto bâjbâi până la bucătărie până găsi întrerupătorul. Întrerupătorul din bucătărie îl enerva mereu. Era pus după frigider și, deși trăiau în aceeași casă de mai bine de douăzeci de ani, niciodată nu reușise să-i dea de cap. Stând la măsuța din bucătărie, Beto luă în mână un măr. Se uită la ceas și își dădu seama că era mai devreme decât crezuse. De obicei se trezea pe la 5.30 sau 6.00, dar acum ceasul arăta 3.10. Întorcând mărul pe o parte și pe alta, Beto se întinse după cuțit și, distrat, dar cu îndemânare, ca un artist pictând pe o pânză, curăță mărul de coajă până nu rămase decât o spirală lungă pe masă. Beto puse mărul jos și luă coaja, netezind-o între degeteși își aminti.
Era început de august și prea cald, până și pentru Monrovia. Prin ușa din spate venea o mireasmă de citrice adusă de vânt de la lămâii și portocalii din fundul grădinii, asemeni cântecului de leagăn fredonat de o mamă tânără. Beto îi auzea pe copii pregătind piñata pentru petrecerea de serbare a trei ani a lui Carlitos. Micul lui Carlitos: exact ca el, dar frumos ca mama lui. Beto se duse la fereastră și își văzu fiul tăvălindu-se prin iarbă cu cadoul primit; un nou cățeluș. Isela se certase serios cu Beto pe tema asta, dar Beto refuză să cedeze, „Prostănac încăpățânat ce ești,” îl lovi Isela cu vorbele ei tăioase, dar el îi întoarse doar un zâmbet. „Încă un lucru de care să am eu grijă. Alți șase copii, și pe ăsta te-ai decis să-l crești.” Beto îi cuprinse talia și începu să o ridice prin bucătărie. Când o lăsă în sfârșit jos, începu să-i sărute gâtul, ignorându-i țipetele. Isela își înclină agilă capul.
„Așa, deci sunt încăpățânat?” mormăi Beto în mijlocul neoprindu-se din sărutat.
„Încăpățânat și tare ca piatra,” șopti Isela plimbându-și mâna între picioarele lui. Beto îi acoperi mâna moale cu a lui pentru a o ghida unde voia el. „De data asta nu, iubitule. E rândul meu,” spuse Isela dezlipindu-se de Beto și conducându-l spre dormitor.
„Bine,” dădu Beto din umeri, așteptând întrebător cu palmele în aer și, înainte ca Isela să vorbească, Beto continuă, „dar Carlitos păstrează câinele.”
Beto privea afară la Carlitos în costumul lui albastru – cel cu pantaloni scurți și papion. Din păr i se iveau fire de iarbă, iar genunchii și coatele îi erau acoperite de pete verzi închise. Veniseră toți verii; micul Raymundo și Triana. Și verii mai mari, Mauricio și Chango.
Roberto, fiul mai mare al lui Beto, încerca să treacă sfoara care ținea piñata peste acoperiș astfel încât copiii să ajungă cu greu la păpușă și pentru a-i momi apoi pe aceștia cu șuvoiul de dulciuri curgătoare. Beto aruncă o privire afară și o văzu pe Isela ridicându-l pe Carlitos și curățându-l. Îl mustră pentru petele de pe genunchi, dar Carlitos nu făcu decât să râdă și să fugă înapoi. Beto se uită la fiii lui mai mari, Roberto și Mikey, acum în vârstă de 17 și 15 ani, și fu copleșit de mândrie. Mândria pe care o simțea pentru copiii lui în acel moment îi umplu într-atât inima că avea impresia că o să explodeze.
„Gata, Carlitos? Lovește!” strigă Mikey al lui.
Carlitos balansă bâta masivă de baseball în direcția păpușii, dar greutatea bâtei îl făcu pe copilul de trei ani să-și piardă echilibrul. Beto urmări cum băiețelul, hotărât, încerca să revină în poziția inițială. O adiere ușoară de vânt trecu prin părul lui Carlitos, dându-i-l din față. Beto vedea tăria din ochii fiului său și se gândi, e ca mine.
„Quiero dulciuri!” țipă Carlitos în timp ce balansa bâta, lovind piciorul galben al păpușii.
„E rândul celorlalți, Carlitos,” îi spuse Mikey.
„No! Es mio! Mio, mio, mio!”
Beto își dădu seama că avea să urmeze o criză de plâns, așa că își apucă fiul cel mai mic pe sus până copilul începu să chicotească. Apoi zise, „Vamonos, mijo. Hai cu mine. O să-ți vină și ție rândul imediat.”
Carlitos se încruntă la tatăl lui, dar, chiar dacă avea doar trei ani, știa că nu era bine să îl contrazică. Se uitară la copiii mai mici balansând bâta către păpușă și ratând și ratând din nou. Copiii mai mari își pierdeau răbdarea, iar Willie de peste drum scoase baticul din buzunar și și-l legă la ochi.
„Rândul meu!” țipă el.
Cocoțat în vârful acoperișului, Roberto râse. „Dă-i drumul, penejo! N-o să reușești cât sunt aici sus!”
Willie se poziționă în fața pinatei. Arăta ca un jucător profesionist de baseball – cu fundul scos în afară și bâta aproape de urechea dreaptă. „Să te văd, băi. Sunt gata!”
Isela și sora ei, Rosa, se îndreptară spre Willie. Isela spuse, „Un momento, tonto.” Rosa îl roti până Willie nu mai știa unde se află pe peluza verde.
Așteptând hipnotizat, Carlitos strigă, „Lovesc eu!”
Beto râse și îl ținu strâns lângă el. „În câteva clipe, mijo. O să-ți vină rândul din nou.”
Willie se poziționă și balansă bâta viguros, dar nu reuși să lovească decât aerul. Ateriză pe jos. Înconjurat de râsete, Willie se ridică și dădu cu bâta de pământ de parcă ar fi fost baza a patra.
„Al meu! Al meu! Al meu! E rândul meu!” insista Carlitos.
Cumva, într-o clipă ce părea să dureze o eternitate, Carlitos reuși să se elibereze de lângă tatăl său chiar când Willie își balansa bâta.
Beto auzi pocnitura surdă a lemnului la contactul cu pielea de copil.
„E-al meu!” strigă Willie.
„Mijo!” Beto și Isela urlară în același timp.
Carlitos zăcea pe peluză cu ochiul drept deja atât de umflat că nu-l mai putea deschide și o broboană de sânge prelingându-i-se pe tâmple.
Isela îl ridică și se legăna cu el înainte și înapoi, ținându-l strâns la piept ca pe un nou-născut. „Copilașul meu, copilașul meu,” se văicărea ea.
Beto îi vedea clar mâinile apucând părul lui Carlitos. Firicele de iarbă se jucau de-a v-ați ascunselea prin buclele lui. Îl ținea strâns și gemea ca și cum bâta de baseball i-ar fi lovit pântecul. Păpușa cu un zâmbet purpuriu pe fața prinsă cu lipici și cu vinișoare alunecă ușor. Fâșiile roșii, turcoaz, galbene și verzi zornăiau de la vânt.
Beto nu putea să-și ia ochii de la mâinile soției lui.
Privi în jos la coaja lovită a mărului. Îl lăsă pe masă, ridicându-și palmele și începu să-și frece ochii, sperând să îndepărteze amintirile. Auzi un vaiet și se uită în jos. O văzu pe Sombra bombănind pe podeaua din bucătărie, aproape de locul în care stătea Beto. Beto scărpină câinele după urechi și simți familiarul nas al câinelui pe mână. Sombra gemu puțin, de parcă își amintea și el,
„Que tienes, perro?”
Isela intră în bucătărie. Beto își dădu seama că era îngrijorată. Cuta de pe frunte o dădea de gol.
„Ce s-a întâmplat, Roberto? De ce stai aici? Ce-a pățit Sombra?”
„Mi-era foame,” minți Beto. „Cred că vrea să iasă afară.”
Isela își privi soțul cu suspiciune și deschise ușa din dos. Sombra ședea acolo și se văicărea și mai tare.
Beto se uită din nou la soția lui și o văzu legănându-se pe peluză, înainte și înapoi, cu mâinile acoperite treptat de sânge…

 

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro La Sombra

  2. Pingback: www.egophobia.ro La Sombra

  3. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #38 – sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.