de Patrick Călinescu
Nu ştiu cum să fac să regret mai mult…
Doctorul era îmbrăcat alb ca varul când se scuzase că nu ştie cum să facă să-i pară mai rău decât îi părea deja, iar faţa i se defectase în această neştiinţă sentimentală – sau, cum i-ar fi zis în facultate, senzuală – ca să nu mai poată arăta nicio culoare specifică momentului de faţă.
Pacientul observă transformarea chipului său într-un monolit incolor şi nehotărât de cât de mult ar putea să regrete moartea lui iminentă şi de aia parcă îl şi întrebă mai cu teamă:
De ce să regretaţi mai mult sau mai puţin, în funcţie de capacitatea dumneavoastră interioară, un lucru încă necunoscut mie, din biografia mea astfel adusă la zi?
Doctorul se poticni epidermic între două culori indecise încă în ce gamă cromatică să-i pigmenteze faţa şi îi spuse în sfârşit ce anume îl făcea să nu ştie cum să poată regreta mai mult:
Aveţi metastază. Muriţi. Veţi mai trăi până atunci.
Omul, după atâta timp format în pacient, se uită la doctorul său, care nu era doctorul său curant, ci numai doctorul său accidental, şi-i dădu doctorului său accidental curant de înţeles că nu pricepe în niciun fel cum s-ar fi putut întâmpla un asemenea accident biologic ce-l va lăsa, când o să moară, fără viaţă.
Doctorului începu să-i pară rău şi de neputinţa pacientului de a prelucra situaţia în care se află, însă nu putu să-i ofere nicio explicaţie; adevărul e că nici el nu înţelegea de ce soarta pacientului său se accidentase până în cancer; şi tot ce putuse să facă n-a fost decât să-i spună lucrul pe care nu pricepea cum de apăruse.
Schimbând subiectul meditaţiei, pacientul nu se mai interesă de ce se accidentase până în cancer şi-l privi din nou pe doctor cu o altă întrebare, mai lumească şi mai explicabilă în condiţiile unui accident biologic atât de grav.
Şi acum ce fac?
Aţi putea să faceţi tot ce vă doriţi.
Atunci, aş dori să nu mai am cancer. Pot să fac şi asta?
Doctorul se apropie de pacientul său accidental curant şi îşi puse podul palmei pe umărul său, într-un gest de tandreţe non-profesională, însă anti-profesională. Gestul fu primit cu înţelegerea faptului că doctorul chiar nu putea să facă mai mult să nu regrete mai puţin.
Eu zic să faceţi tot ce vreţi.
Inclusiv şi ce nu vreau să fac?
Dacă ce nu vreţi să faceţi se numără printre lucrurile pe care vreţi să le faceţi, da.
Atunci, nu mai vreau să am cancer. Pot să fac şi lucrul ăsta pe care nu-l mai vreau?
Doctorul rămase lângă pacientul său accidental curant şi, cu mâna cealaltă, îl mângâie pe frunte dintr-un impuls non-medical, însă anti-medical. Lui îi plăcu să-şi simtă fruntea atinsă astfel, şi o ridică şi mai în raza unei alte mângâieri. O primi şi pe următoarea şi, niciodată sătul de cât fusese îndestulat emoţional, continuă să-şi ridice fruntea în razele tot mai înalte ale şi altor mângâieri ca primele, şi nu-şi opri fruntea din ascensiunea ei insaţiabilă decât în momentul în care o atinse pe cealaltă, profesională şi medicală.
Lumina albă ca varul le fisură frunţilor alipirea. Doctorul se aşeză în scaunul său doctoral, iar pacientul se trânti în scaunul său paciental şi nici doctorul nu mai regreta că nu ştie ce să facă pentru a-i părea şi mai rău de cât de tare soarta îi accidentase pacientul, şi nici el nu mai credea să poată face tot ce-ar vrea cum îi dăduse de înţeles doctorul. Între ei lumina instaură o tăcere translucidă prin care se vedeau cu aproximativă limpezime toate vorbele pe care ar fi vrut să şi le spună. Dar nu puteau, şi nu ei înşişi se abţineau să-şi vorbească, fiindcă lumina, din ce în ce mai ca varul, le arsese apropierile atât gestuale, cât şi lexicale, iar arsura albă a luminii îi cimentase în depărtarea lor reciprocă.
Afară erau zgomote şi se vedeau cum se mişcă din chiuiturile unor băieţi mai exuberanţi în chicotelile unor fete mai feminine; şi din lătratul unor câini vagabonzi în mieunatul unor pisici ieşite, în lesă, la plimbare; şi din fredonatul în tihnă al unui mulţumit de ceva în bombănitul surd al unui nemulţumit de altceva; şi din ticăitul unui ceas netulburat de timpul măsurabil în păcănitul unui orologiu stricat de vreme; şi din zăngănitul urechilor în vânt în şuieratul vântului din urechi; şi afară sunetele circulau de la un producător fonic la altul, într-o libertate motrică absolută, şi numai vârfurile lor cele mai audibile străpunseră liniştea anti-fonică, însă non-fonică, dinăuntru.
De ce m-am accidentat aşa de grav?
Pacientul perforă lumina dintre ei şi întunecă astfel faţa încă nelămurită cromatic a doctorului.
N-aş putea să răspund, însă ştiu că sunt întrebat asta aproape de fiecare dată.
Şi n-aţi putut găsi răspunsul nici până acum? După atâtea confirmări statistice ale întrebării?
E o întrebare aşa de dificilă, se apără doctorul în spatele cromatic al unui evantai de culori faciale, însă nu se hotărî, pentru o apărare şi mai solidă, asupra niciuneia. Cum aş putea să am vreun răspuns la o întrebare ce parcă sfidează legătura naturală – logică şi dialectică – dintre ea însăşi şi răspunsul ei? Plus, n-ar trebui şi întrebarea asta – cu cât pusă mai des, cu atât mai fără de răspuns – să aibă prefigurat, în conţinutul ei, sau în tonul ei, sau în ceva, nu ştiu, specific ei şi numai ei, chiar răspunsul pe care îl caută? Adică, răspunsul nu este dublura firească a întrebării şi nu ar trebui el s-o completeze în mod natural – în fond, logic şi dialectic – pentru a forma, cu ea, un întreg de cunoaştere – o totalitate gnostică – în stare să mă satisfacă şi pe mine, medical, dar şi pe dumneavoastră, paciental?
Doctorul se apără neaşteptat de bine şi faţa lui albă ca varul oscilă puţin înainte să rămână albă ca varul. Pe la jumătate, se şi ridică din scaun şi cuvintele sale defensive pătrunseră scutul fotonic dintre el şi pacientul său accidental curant şi se împrăştiară de o parte şi de alta a barierei de lumină dintre ei mutându-se, interactiv şi alternativ, pe ambele lor chipuri din momentul de faţă.
M-am hotărât: nu mai vreau să nu mai mor de cancer; dimpotrivă, puţin îmi pasă! Ba chiar am impresia că o să mă distingă într-un mod neaşteptat accidentul ăsta biologic şi o să mă omoare mai dezumanizant şi decât aş fi putut spera vreodată. Gândiţi-vă că, graţie sorţii ce m-a accidentat – pardon – ce mi-a accidentat biologia atât de crunt, nici n-am să mai mor ca om. În momentul propriei mele morţi, deşi m-am născut ca fiinţă umană, n-am să mai fiu deloc om. Voi fi doar o fiinţă ce va fi fost odată om. Dar nu şi atunci, când umanitatea mea originară se va fi cancerizat şi va fi mers înapoi precum cancerul. Ironic cum ultima realitate tanatică, subordonată celei patologice, fără scăpare, are acoperire perfectă în prima realitate umană…
A, dar nu voiam să spun numai atât; vreau să zic şi altceva. Dar să verific întâi: mai sunt încă om, nu? N-am ajuns încă cancer, aşa-i?
Doctorul confirmă, însă fu oprit din viteza pacientală de neoprit.
Ce vreau de fapt să spun e că, de fapt, mă bucur că n-o să mai fiu om când voi muri.
Cu privirea albă ca varul, şi cu ochii arşi în ea, pacientul îl întrebă pe doctor dacă ştie măcar următoarea întrebare:
Ştiţi care e, în fond, cel mai mare beneficiu al unei astfel de morţi? Şi cea mai mare ironie a ei?
Nu, nu trebuie să încercaţi să răspundeţi; nu veţi şti răspunsul nici la această întrebare. Mai bine încercaţi să înţelegeţi ce am să vă spun acum: răspunsul definitiv şi irevocabil şi adevărat; şi neclintit de adevărat.
Cel mai mare beneficiu când mori dezumanizat e că, de fapt, nu tu mori. Nu omul în care te-ai născut moare, ci cancerul în care ţi-ai pierdut umanitatea. Omul din tine rămâne veşnic, ba chiar nemuritor, în spatele cancerului de care mori şi care îţi ia viaţa. Astfel, cine moare în pielea ta nu mai este de mult cine ai fost tu cu adevărat. Acela trăieşte pentru totdeauna şi nu moare niciodată. Ironia e că, numai dacă mori – impropriu zis, „mori” – de cancer, poţi trăi în continuare eliberat de orice formă posibilă de dezumanizare ce s-ar mai putea abate asupra ta. Murind de cancer, te dezumanizezi pentru a muri de cancer, şi numai astfel îţi poţi continua viaţa trăind-o în cea mai pură stare de umanitate posibilă. De fapt, a muri de cancer înseamnă a te purifica şi a şterge de pe faţa ta pur umană şi ultima pată de dezumanizare ce te-ar fi putut murdări în viaţă. Cancerul nu mai poate fi, aşadar, un simplu accident biologic; din contră, el este însăşi legea biologică în virtutea căreia dezumanizarea cancerizată nu mai este permisă. În fine, el ne democratizează opţiunile lăsându-ne să facem tot ce vrem, inclusiv să nu murim ca oameni astfel încât ei să rămână veşnici.
Aşa că vreau să-mi spuneţi, mai poţi fi nemuritor şi murind altfel?
Doctorul regretă că nu ştie ce să facă să-i pară şi mai intens rău că nu ştie răspunsul nici la această întrebare, iar pacientul muri în fine de cancer încredinţat că şi el regretă că nu ştie ce să facă să-i pară şi mai intens rău că nu ştie cum să fie şi mai explicit cu doctorul.