Un norocos

se dedică lui Ovidiu Nimigean

de Radu Părpăuţă

Prin ’90 sau ’91, am nimerit la o consfătuire a oamenilor de afaceri din România şi Basarabia. Căzusem şi eu popîc acolo în calitatea-mi ambiguă de jumătate ziarist, jumătate – drace călugăre! – om de afaceri! Eram editor fără de editură (pe care n-am mai înfiinţat-o nici pînă în ziua de azi) şi colaborator la un ziar, aşadar nici cîine, nici ogar, nici călare nici pe jos, însă mă ţineam tare: nici eu ca dracul, dar nici dracul ca mine. Însă între oamenii grei de acolo nu eram nici în car, nici în căruţă, nici în teleguţă, nici oaie între lupi, nici lup între oi, adică aşa cum îmi place mie – de ce n-aş spune-o ! –cel mai mult în viaţă: nici cu viii – mai mult cu viile! – nici cu morţii, nici cîrciumă-n pungă, nici parale‑n drum.

Nici-niciul cu pricina nu mă împiedică să beau şi să mănînc pe veresie, alături de colectiv, la astfel de adunături, care la noi sînt o lungă înşiruire de chiolhanuri, cu toasturi şi chefuri de pomină, pitite sub vocabule care mai de care mai simandicoase: bufet suedez, cocktail, dineu. Aşadar cot la cot cu alţi fruntaşi în asemenea trebuşoare, înfulec, în pofida faptului că şirul de mîncători de urzici prăjite, care m-au precedat în clanul meu, mă face să-i analizez pe ceilalţi şi să m-apuce sila. Noroc că nu-s rău de scîrbă şi alung repede din sine întrebările privind pe unii care muncesc şi trăiesc ca vai de ei şi pe alţii care se îndoapă de pe urma primilor.

Aşa am procedat şi acum, călcîndu-ne în picioare, îmbrîncindu-ne şi ghiftuindu-ne de era mai-mai să dărîmăm masa plină vîrf cu bunătăţuri. M-am nimerit cot la cot cu unul Vasea din Bălţi, editor şi el de cărţi naţionale, de care va fi vorba mai la vale (iaca rima c-am scăpat‑o!). De Vasea vreau să zic, care se înfrupta lupeşte alături de mine, punînd bazele unui pod de cîrnaţi şi caviar între noi. Ne-am mai potolit cînd a intrat prefectul să ne spună „cîteva cuvinte” care pînă la urmă s-au dovedit a fi un sac de poveţe din noul limboi de lemn. În final prefectul a toastat pentru succesul lucrărilor, atunci dîndu-ne seama că paharele umplute cu şampanie de pe masă, pe care noi le horpăisem de mult, erau pregătite pentru toast. Noroc cu fraţii basarabeni care au scos imediat cîteva sticle de votcă. Prefectul a toastat şi a plecat. Noi am rămas să începem lucrările „pe secţiuni”, dar unu’ Liova, cam şpanchi şi cu glas gros, brejnevist, a zis că-i mai bine să rămînem „grămăjoară”, ca între fraţi ce sîntem şi să dezbatem împreună cum să scăpăm economiceşte de porcii ceia de ruşi. În fine, ne-am întins la votcă pînă seara, ducîndu-se dracului toate discuţiile.

A doua zi au mers pe la mănăstirile din nordul Moldovei, după program, de predilecţie pe la cramele acestor mănăstiri. A treia zi s-au întors la Iaşi să încheie lucrările şi să semneze protocoale, dar necazul e că s-a început cu un nou toast; iar pe urmă, hai, mai luaţi oleacă, olecuţă, olecuţică macar. Aşa că s‑a semnat în final un protocol de continuare a dezbaterilor la Chişinău. „Veniţi şi voi la noi –zicea Liova cu glas dogit – că nu-i de chip, nu trebuie să ne lăsăm pînă nu scăpăm de porcii ceia de ruşi”.

Dar ce s-a petrecut în cele două zile şi mai bine am aflat de la alţii, căci iată ce s-a întîmplat. În pauza de masă din prima zi, Vasea, editorul meu din Bălţi, vede pe stradă o liotă de cetăţeni care hîşcîiau nişte cartonaşe, care cu degetul, care cu cîte o monedă. „Ce fac aceia, bre”? mă întreabă. Şi i-am explicat că sînt nişte lozuri cu o peliculă deasupra şi că, răzuind-o, poţi cîştiga bani. „Da’ nu-mi iei şi mie unu’?” „Îţi iau”. Am cumpărat două cartonaşe, Magic parcă se chemau: unul pentru mine, unul pentru Vasea. Hîşcîi eu, nimic. Hîşcîie Vasea, un milion de lei! Măi, al dracului! Vasea nici nu realiza valoarea cîştigului, foarte mare la vremea aceea, fiindcă nu ştia valoarea banilor româneşti. Mergem la chioşcăreasă să ridicăm banii, dar nu, sume atît de mari nu pot fi încasate decît de la Centru, de la Bucureşti. Na, Părpăuţă! Din toată bogăţia mea de prosper om de afaceri, m-am împrumutat de la Ovidiu Nimigean, care-i mai bogat ca mine, şi hai cu Vasea la Bucureşti. Bineînţeles, i-am plătit şi lui, fiindcă nu avea nici o rublă ştearsă: venise cu Liova cu maşina să încerce marea cu degetul. Pe tren îi spun: „Măi Vasea, da’ mi-i da şi mie o sumă.” „O să mai videm.” Am schimbat subiectul. Şi ce credeţi că discutam? „Îs bune şi afacerile cu cărţi, da’ hai să facem ceva mai mare” zice Vasea, îndu-mi-se cu luare aminte în ochi. „Ce?” „Un pulemiot de ceala nu vrei”? „Ce pulemiot?” „Mitralie de aceea”. „Mitralieră? Da’ cum poţi să mi-o aduci”? „Dărăgoi moi, asta nu te interesează pe tine. Vrei sau nu vrei”? „Nu vreau, dom’le, lasă-mă-n pace”. După o vreme Vasea iar: „Da’ un vîrtalău nu vrei?” „Ce-i acela vîrtalău?” „Un – şi Vasea vîntură degetul prin aer – un licopter de ceala”. „Un elicopter? Da’ cum poţi să mi-l aduci?” „Asta nu te interesează pe tine. Noi îl facem bucăţi şi ţi-l trimitem”. „Nu-mi trebuie, dom’le, ce să fac cu el?” „Cum ce să faci? Tu nu vrei să vinzi cărţi? Le duci cu vîrtalăul de la Iaşi la Piatra Neamţ, de la Piatra Neamţ la Sibiu…  Tu numai stai, cum stăm noi bunioară aici-aşa ia, şi dai telefon pe mobilnic: Alio, trimiteţi vîrtalăul la Timişoara ori la Vaslui…  Ei?” „Nu-mi trebuie, dom’le, lasă-mă-n pace!” Şi mă gîndeam că poate e normal ca Norocul să-i surîdă unuia care vinde, fie şi virtuale, elicoptere şi mitraliere.

Ajungem la Bucureşti, scoatem banii şi apoi Vasea intră în primul restaurant ultraelegant, indiferent la protestele mele. Apar nişte chelneri în fracuri albe, cu meniul. Vasea îl apucă şi-l ţine cu susu-n jos. Încearcă o vreme să citească apoi îl trînteşte pe masă: „Aduceţi tăt ce aveţi!” spuse cu nonşalanţa lui Richard Gere la un dineu la „Ritz”. Numai că Vasea nu prea arăta a Gere; cu un costum alburiu, cam boţit, cu o cămaşă în carouri şi cu cravatăroşie-roşie. Am băut şi am mîncat nişte chestii foarte ciudate, care tremurau în farfurie, dar Vasea le înfuleca de parcă în fiecare zi îi pune aşa ceva pe masă bucătăreasa. După un timp Vasea s-a mai înmuiat: „Măi, românaşule, hai să spaiom un cîntic. Aceala cu Siberii de gheaţă îl ştii?” „Nu” „Ce păcat!” Şi mi l-a cîntat Vasea, vărsînd şi cîte-o lacrimă. Pe urmă a scos din buzunarul de la piept nişte fotografii: soţia, fiica Aliona, un bărbat. „Îl vezi pe ista? – zice arătîndu-mi bărbatul din fotografie – ista se culcă cu soră-mea.” „Vai”, fac confuz. „Cum nu, măi românaşule, dacă-i cumnatu-meu”. Pe urmă am trecut la politică şi a început să bată cu pumnul în masă: marea greşală este că s-au încălcat pastaiano normele leniniste, pastaiano! . Dacă nu se încălcau normele leniniste acuma era bine în Rusia. Dar aşa… La Bălţi are o casă pe pămînt şi cu bănişorii iştia o s-o repare, că altfel n-avea cum. „Dacă la Moscova pravitelstvo nu încălca pastaiano normele leniniste… Dar n-am avut noroc”. În fine a împărţit banii, mi-a dat şi mie o sumă frumuşică, nu mă pot plînge. Acolo ne-am despărţit, el voind să-şi caute nişte neamuri prin Bucureşti. „Noroc, măi românaşule!” mi-a zis la despărţire, în timp ce ne pupam amestecat: cu muci şi lacrimi.

Da! Am avut noroc în viaţă de oameni buni. Să dea Dumnezeu să mai am..