Coitus more ferarum

de Flavius Ardelean

Chiar şi zăbovind numai superficial asupra importanţei aparatului reproductiv al fiinţei umane în mecanismul perpetuării vieţii în univers, realizăm că fascinaţia, deseori inconştientă, faţă de falus şi vulvă este cât se poate de intemeiată. Aceste entităţi carnale, de-o complexitate organică incredibilă, sunt singurele unelte ce permit perpetuarea fiinţelor cu caracter sexual. Aceasta implică, pe lângă atenţia pentru obiectul organic, şi o componentă puternic psihică în relaţionarea cu organul sexual. Se pare că încă de timpuriu omul a fost conştient de forţa creatoare ce zace in străfundul său. Miturile creatoare comportă o masivă încărcătură erotică, imposibil de trecut cu vederea. Pentru semiţi fluviile Tigru şi Eufrat au fost produsul unei juisări divine, vechile mituri egiptene vorbesc chiar de naşterea universului ca o explozie seminală datorată unei masturbari divine. Bogatul şi fecundul sol al Orientului prins între Tigru şi Eufrat a fost brăzdat şi adus la maturitate productivă cu ajutorul unui penis de zeu.

Nu trebuie să mire pe nimeni că ritualurile agrare au avut întotdeauna o încărcatură erotică. Aşa cum miraculoasa înşurubare a penisului în vulvă producea după o perioadă de aproximativ nouă luni o nouă viaţă, la fel şi plugul îşi înfigea trupul în pământ animând sămânţa. Unul dintre cele mai vechi şi apreciate mituri prezintă o poveste de dragoste homosexuală între Ghilgamesh şi Enkidu, relaţie care a născut multe controverse de-a lungul secolelor. Cei care se ocupă chiar şi numai tangenţial cu hermeneutica miturilor ştiu că nimic nu este aleatoriu în textele mitice.
Desigur că lucrurile nu puteau rămâne ca atare. Este înscripţionat într-un cod evolutiv al mentalităţilor umane ca lucrurile să se schimbe. Un atare fapt nu poate fi negat de nicio persoană, fie că zace sub auspiciul unei reflexivităţi puse în seama istoriei, hermeneuticii etc., fie că se foloseşte pur şi simplu de ustensila empirică. Aşadar şi domeniul sexualităţii divine a cunoscut dramatice transformări. Cândva omul fiinţa în sacru, pentru ca treptat să se distanţeze din ce în ce mai mult de axis mundi. De la pasul făcut de Sf. Augustin de a declara penisul o unealtă a Diavolului, principala, un mobil care duce mai departe sămânţa răului, până la arderea vrajitoarelor, acuzate că au făcut cunoştinţă cu imensul madular negru, solzos, al Satanei, la legitimarea sclaviei în perioada Iluminismulu, da – a Iluminismului! – prin crearea mitului africanului macrofalic, şi până la odioasele crime ale KKK din secolul al 20-lea, atrocităţi deseori însoţite de ritualuri de castrare, nu aveau să fie decât câţiva paşi peste secole. Pe lângă primitiva frică faţă de vulva devoratoare, ce şi-a găsit corespondentul patologic în rara afecţiune psihică, în care barbatul se teme să se ofere unei femei de frică să nu fie mâncat, s-a dezvoltat şi o frică culturală faţă de multe aspecte ale falusului. Aşadar nici sexualitatea nu a fost scutită de uz în fabricarea prejudecăţilor, ca minciuni orientate spre un interes politic.
Lăsând de-o parte aceste scurte incursiuni cu rol explicativ al caracterului negativ, pe care sexualitatea a trebuit să il cunoască, nu putem să nu respectăm acel intrinsec mysterium fascinans al bărbatului pentru femeie, proces cât se poate de organic la animale, pare-se, dar încărcat emoţional pentru rasa umană. Nici un om, care iubeşte o altă fiinţă, nu poate nega încărcătura emoţională a actului sexual, ba chiar mai mult, nu poate să nu tresară în faţa unui act, pe care îl resimte ca fiind unul divin, împlinirea androginului, când doi devin unul în zbucium sexual.
Ceva ce se ascunde în spatele mitului lui Eva şi Adam (ştiu că este convenţional să spui Adam şi Eva, dar de ce să nu fiu gentleman?) imi spune că a existat o ruptură în perceperea sexualităţii ca fiind intrinsecă omului care iubeşte pur. Apoi omul şi-a dat seama de goliciunea lui. Transformându-se în ceva ce nu-i mai aparţinea, goliciunea a devenit o a treia parte, exterioară, manipulativă, ce joacă un spectacol cu roluri, de genul cine pe cine controlează – omul organul sexual, sau carnalitatea controlează omul. De-aici probabil nişa prin care pornografia desacralizată şi-a făcut loc în lumea noastră. Un adevăr sacru profanat. Aşadar nu este de mirare că secolele de alienare (de la mutarea pământului din centrul universului către un loc aleatoriu, la darwinismul care l-a depărtat pe om mai mult de axis mundi, până la principiul incertitudinii heisenbergiene) şi-au lăsat amprenta de desacralizare şi asupra sexualităţii, deschizând calea unei pornografii fără precedent, lipsită de încărcatură filosofică, profană.
Nu am zăbovit asupra uriaşului material pornografic ce ne înconjoară, ci am lansat nişte platforme de reflexie asupra unui fenomen de-o frumuseţe divină, desacralizat printr-o serie de transformări ale mentalităţii, miracol în care încă ne mai putem adânci sufletul în liniştea îmbrăţişării nocturne a fiinţei iubite.

Literatură orientativă:

Friedman, David M.: O istorie culturală a penisului, Humanitas, Bucureşti, 2007;
McLaren, Angus: Sexualitatea secolului XX. O istorie, Editura Trei, Bucureşti, 2002;
Caillios, Roger: Omul şi sacrul, Nemira, Bucureşti, 2006;
Eliade, Mircea: Sacrul şi profanul, Humanitas, Bucureşti, 2005;
Quinard, Pascal: Sexul şi spaima, Humanitas, Bucureşti, 2006;
Bataille, Georges: Erotismul, Nemira, Bucureşti, 2005;
Alexandrian, Sarane: Istoria filozofiei oculte, Humanitas, Bucureşti, 2005.