de Marius Surleac
Un cerc, o dreaptă şi un cerc, încearcă-acum mintea deşteaptă; un punct la limita vizării stârneşte sfera aşteptării, vizionând Terra sub un elipsoid turtit magnetic, izbit în calcul matematic.
De gradul doi uns[e cu aţi i]luminat ceva stricat sub un mod radical de a avea exponentul: ea.
[Sin]gur [cos]esc linii ce fur un şnur ondulat. Complexitatea lu’i slaveşte cartea matematicii, ce te pândeşte inducând faptul ca rom-bust este altceva decât mor-subt conuri de brad, ce-şi storc seva sub note ce tind spre asimptote minime.
Dar la limita grupului stă ispita cu un inel de oţel fară ţel, alunecând pe panta abruptă – mediană cu propriile gânduri din crânguri triunghiulare de păsări … ce sar în curţile circulare.
Pe corpul de cristal icosaedric trece moartea cu al ei negru dric totemic. Pe şirul vioi este determinant un sâmbure de adevăr, născut din umăr ce trage bazele de olog-aritmetic la puteri slăvite de îngerii ce zbor sub cifrele serii, în atemporalitate spre minus infinit la gradele Celsius.
Hiperbolizarea caracterului etic al lui 1 pune petic paralelelor, pentru a se concentra spre gaura pâlniei conice, ce pare că zice: „nu calcula!”.
… pe calota neuronală zac piramidele tăcerii ce par sau impar să nu existe.