Îngeri

[fragment]

de Robert Marius Dincă

…Nea Jean era „şerif” într-o comună pierdută pe hartă. Adică şef de post. Era o slujbă bună, căci singura treabă pe care o făcea, era să joace cărţi cu ajutorul lui, celălalt „apărător” al legii. Necazuri existau, ca peste tot de altfel, chestia era să ştii cum să le ocoleşti. Dacă aveai o bască albastră cocoţată în vârful capului, nu însemna că erai mânz de prăsilă. Închisese şi nea Jean ochii de atâta ori, încât, câteodată, avea impresia că doarme din picioare. Problema era că şi ochii ăştia închişi de prea multe ori, începeau să doară până la urmă.

Cu o săptămână în urmă, fostul lui coleg George, un copil, că nici douăzeci şi doi de ani împliniţi nu avea, îşi pusese capăt zilelor aruncându-se cu capul înainte într-o fântână secată. Îl treziseră din moţăiala lui de după amiază, să-i spună că e acolo jos şi încă mai dă din picioare, dar nu ştiau cum să-l scoată, că poate reuşeau să-l salveze, că poate… Că poate, da… Poate în filme. Îl scoseseră de scos dar Georgică arăta de parcă intrase la apă. Îl înmormântaseră creştineşte, spunându-şi unul altuia că fusese un accident, „a alunecat şi a căzut domne’, ce vrei, se mai întâmplă!…”

Mda… Fusese un băiat bun şi lumea era rea şi vorbea că se aruncase din cauza Miţei, că ea îşi făcea de cap cu altul şi că George aflase şi… Şi din cauza asta, era gata-gata să se omoare şi fata că înghiţise un pumn de pastile, dar avusese noroc că o descoperiseră la vreme şi o repeziseră la spital.

Oameni proşti, răi, nenorociţi. Nea Jean se îmbătase tare în seara aia şi toţi îl priviseră ciudat, căci nu-i stătea în fire să bea, dar atunci, atunci se oprise în faţa barului unde era îngrămădită toată gloata şi începuse să urle din toate puterile:

-Ghiţă! Ghiţă ieşi afară-n crucea mă-tii!…

Ghiţă era patronul barului şi cam prost din fire, dar nu într-atât încât să se bage la înaintare. Aşa că rămase înăuntru.

Nea Jean, se enervă şi mai tare şi continuă:

-Auzi mă Ghiţă, ce crezi mă tu că face fii-tu acum? Nu se răsuceşte mă în mormânt?

Feciorul lui Ghiţă murise călcat de o maşină exact pe trecerea de pietoni, într-o noapte dar cum ăla care îl călcase era un om extrem de influent, afacerea se rezolvase în felul următor: trecerea de pietoni fusese mutată cu doi metri mai încolo şi cea veche mânjită cu câteva găleţi de ciment. Când a răsărit soarele, totul era curat. Simplu ca la români. Bineînţeles că familia victimei, reprezentată prin d-nul Ghiţă, primise o despăgubire considerabilă în bani, folosiţi pentru a cumpăra un loc de casă şi de a deschide un bar.

În faţa respectivului bar urla nea Jean, dar se părea că degeaba.

Câţiva ieşiră afară şi unul chiar îl rugă să plece, că nu are rost să dezgroape morţii, dar nu-i băgă în seamă.

-Auzi mă Ghiţă, de aia s-a aruncat George în fântână mă, nu pentru Miţa ci pentru fii-tu mă, că erau ca fraţii şi nu a mai suportat să-l mai aibă pe conştiinţă şi să-l vadă pe taică-su cum bea din banii luaţi pe el. Să audă toată lumea, mă, să ştie! Ai doi pe suflet acum, doi! Şi dacă mai o vorbiţi de rău pe biata fată, o să ai trei în curând, mă! Trei!…

În bar, la masă, înconjurat de acoliţi, Ghiţă încerca să-şi toarne un coniac în pahar, dar îi tremura atât de tare mâna, încât nu reuşea să nimerească.

Cel care stătea în faţa lui, îl observă şi îi zise să îl mai liniştească:

-Dă-l bre naibii pe Jean! Şi matale pui acum la inimă ce zice orişicine? Oamenii ca el, nu ştiu decât să le strice altora buna dispoziție…

Ghiţă oftă din toţi rărunchii şi parcă se mai linişti.

-Ai dreptate mă, ai dreptate.

De afară, nea Jean continuă:

-Auzi, mă Ghiţă, ştie mă lumea că atunci când l-a călcat ăla pe fii-tu, că nu găseau ciment la ora aia să astupe zebra şi chiar tu ai fost ăla care a venit cu sacu-n spate?…

Ghiţă înghiţi cu noduri şi gura de coniac îi ieşi pe nas. Începu să horcăie ca un apucat. Cei de la masă se repeziră să-i care palme pe spate..

Al naibii Jean, chiar ştia cum să-ţi strice buna dispoziţie…