poemele unui cărăbuş bătrân

de Ofelia Prodan

***

m-am aşezat pe o grămăjoară de pământ. stăteam cu capul în jos şi scurmam în ea. am prins imediat câteva râme. le-am băgat într-un borcan şi m-am dus să dau la peşte. m-am aşezat pe o grămăjoară de pământ. am pus râma în cârlig şi-am aruncat undiţa hăt-departe. când a mişcat prima oară mi s-a oprit inima în piept de bucurie. era o mreană. tot deschidea şi închidea gura. mă uitam atent înăuntru, clipoceam din ochi, mă tot minunam şi uite-aşa m-am trezit în pântecele ei.

***

eram copil şi nu-mi plăcea să mă culc devreme. se ruga mama de mine, îmi promitea toate jucăriile pe care le visam doar doar să intru sub plapumă, să închid ochii şi să adorm uşor. într-o seară n-am mai rezistat. am înghiţit două linguriţe de zahăr şi-am tulit-o din casă. mergeam aiurea pe străzi şi tare îmi plăcea să privesc ferestrele luminate şi stelele căzătoare. deodată am văzut una uriaşă coborând în mare viteză chiar spre mine. m-am aşezat în dreptul ei cu mâinile şi picioarele larg desfăcute şi aşteptam. am prins-o la timp. era foarte frumoasă strălucitoare, te orbea lumina ei. era a mea şi numai a mea. în seara aceea mama nu m-a primit în casă, în seara aceea i-am povestit stelei căzătoare cât de greu este să adormi, când pe pământ nopţile sunt atât de minunate şi oricând se poate întâmpla ceva.

***

eram în al doilea război mondial. trecuseră sute de ani şi nu se mai sfârşea. avioanele bombardaseră hiroshima de mii de ori, însă japonezii se regenerau uluitor de repede. într-una din mult prea scurtele mele nopţi de permisie, beam sake cu o gheişă bătrână. uită-te pe fereastră, mi-a susurat gheişa la ureche, când m-am aplecat mai aproape decât ar fi trebuit de ea. mă uit şi nu văd decât o grădină cu bonsai, trandafiri japonezi, pietricele interesant colorate şi arbori de ghimbir. trădătorul fierbe la foc mic, îmi şopti gheişa din nou, dar acum spune-mi unde vrei să te ating. m-am dezbrăcat şi i-am arătat călcâiul. aveam o bătătură urâtă. gheişa se aplecă, îşi umezi buzele şi îmi sărută călcâiul. nu ştiu cum s-a terminat noaptea aceea, dar cu fiecare bombă atomică aruncată din avionul meu, bătătura îmi creştea ca o armură învelindu-mi cumplit de dureros tot corpul.

***

fiind incredibil de bătrân, generalul vedea cu greu apusul soarelui. îşi puse monoclu ochelari, îşi făcu operaţie cu laser, în zadar toate. generalul începu să creadă că până la sfârşitul vieţii nu se va mai bucura vreodată de un apus superb de soare. se culca din ce în ce mai trist. se trezea din ce în ce mai supărat. până-ntr-o zi, când deschizând ochii somnoros toate îi apărură într-o lumină atât de clară încât la început crezu că s-a întâmplat o minune şi-i mulţumi Domnului. vru să se ridice din pat, dar trupul îi era greu rece şi imobil. se gândi cu groază că e mort. dar încet încet se obişnui şi spre seară privi mulţumit cel mai frumos apus de soare din prima zi a morţii sale neaşteptate.

***

într-un orăşel locuia un copil. şi nu era unul oarecare. trecuse cam un secol şi jumătate şi acest copil nu crescuse deloc. toată ziua bătea mingea, se urca prin copaci, fura flori din cimitir şi se simţea fericit. când au venit cei doi englezoi, el un domn spilcuit şi ea o madamă pe măsură, îl trecu un fior de spaimă. uitase cum e să ai părinţi. dar plecă împreună cu ei, privind cu jind în urmă la maidanul pe care bătea mingea. era atât de trist. şi pe măsură ce se întrista, îmbătrânea. când ajunse cu noii lui părinţi la Londra, era un moşneguţ chelios cu o barbă rară surâzând ghiduş de parcă chiar atunci furase bomboane dintr-un magazin.