de Sorin Lucaci
pentru că tu uzină cu aripi
fabrică de omorât suflete
îmi faci în fiecare dimineaţă nodul la cravata portocalie cu picăţele
cu precizia unei maşini de tocat nemţesti siemens bosh
îţi ascult discursul interminabil
cu interminabile porţi de sânge ţâşnind dintr-o gură albastră
cineva îţi duce gunoiul îţi aruncă vesela şi resturile menajere
îţi aruncă ideile coapte date în pârg
cineva îţi excită orgoliul în spasme orgasmic
îţi aruncă deşeuri amintiri chiloţeii roz de dantelă
primiţi la a douăzecea aniversare
ploaia filează candelabre în cartierele marginaşe oscilant nefiresc
oraşul se sinucide încet dar îşi păstrează simţul umorului
cum îţi păstrezi tu amintirile în cutiuţa de vechituri
prăfuită aruncată sub pat
în timp ce eu descompun lent în mine
virusul penitenţei rugăciuni cotoare de măr sticle de vin
cineva îţi aruncă dimineţile în silă la groapa de gunoi a oraşului
îţi sabotează plimbările şi duminicile
fosforescenţa neonului îţi arde în palmă
ca o incizie îţi desenează hărţi
despre care tu nici nu bănuieşti