de Paul Tudor
O cameră micuţă de spital, fără ferestre, tapiţată cu burete. Doi bărbaţi care se înfruntă. Patru ochi tulburaţi de ceea ce ar putea vedea căutând prea adânc…. 1.600 de milioane de suflete indiferente.
– Am descoperit numerele mai mari decât infinitul!, ţipă Cantor.
– În acest caz, nu pot decât să te felicit, comentă doctorul în timp ce-i injecta în vena piciorului o cantitate suficientă de morfină.
– Dar unele numere erau întotdeauna mai mari decât altele!
– În această privinţă nu mi-aş permite să te contrazic.
– Şi totuşi există un număr mai mare decât toate celelalte, care nu acceptă un număr mai mare decât el însuşi! De fapt, nu acceptă nici un fel de număr! Niciunul!!
– S-ar putea să ai dreptate…
– Doctore, dar tragedia a fost provocată tocmai de acest număr! De enormitatea lui distrugătoare!
– Te cred, domnule!
– Atunci de ce sunt încă ţinut în cămaşa de forţă?
Ideea i-a venit în timp ce-şi aprindea pipa. Mica explozie a chibritului a declanşat o suită uluitoare de evenimente, care a început cu un clipit nervos, a continuat cu o plăcere paroxistică şi se va fi încheiat cu o catastrofă de proporţii cosmice.
…. Cumplit de lucid s-a aşezat la masa de scris, a luat o coală albă, a muiat tocul în tuş, şi a notat numărul care-i venise în minte. Numărul părea că palpită, aşteptând… A adăugat atunci simbolul ‚plus’ urmat de cifra unu. Aproape imediat, semnele s-au topit în număr! Numărul a fremătat parcă mai vioi ca înainte. A scris încă o dată ‚plus’ urmat de cifra doi. Numărul a anihilat atât plusul cât şi cifra doi. La fel s-a întâmplat cu plus trei, plus patru, plus cinci… A privit surprins la numărul care nu se mai sătura. Dar pauza în care a cumpănit situaţia nu i-a fost de nici un folos.
Cantor a realizat cu groază că însăşi coala pe care notase numărul se volatiliza. O forţă de neoprit o sugea în interiorul numărului, care se transformase într-o gaură neagră. Nu mai era doar un număr, ci o entitate invizibilă dar vorace care se hrănea cu tot ce era în jur. În locul foii a rămas o gaură mai mare, care a început imediat să înghită biroul. Şi aerul era absorbit cu nesaţ, pentru că percepea un şuierat ascuţit.
N-a mai aşteptat să vadă ce se întâmplă. Era încredinţat că, după birou, urma camera, apoi casa, apoi… A ieşit în stradă şi a strigat la oameni să se salveze. L-au luat în râs. L-au lovit chiar, ori i-a lovit el încercând să-i facă să fugă. În învălmăşeala aceea, însoţită de icnete şi blesteme, şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit la spital cu o durere îngrozitoare de cap.
– Doctore, nu-ţi pot dezvălui secretul acelui număr, pentru că am creea condiţiile unei alte breşe în ţesătura universului. Mi-e teamă să mă şi gândesc la el, consecinţele s-ar dovedi devastatoare.
– Înţeleg, spuse doctorul împăciuitor. Acum, odihneşte-te!
– Nu pot, nu mai avem la dispoziţie decât câteva săptămâni. Pământul este în pericol!
Dacă viteza de absorbţie se păstrează, în foarte puţin timp întreaga planetă va dispărea dincolo!! Trebuie să luăm legătura cu cele mai luminate minţi ale Europei pentru a găsi o soluţie! Le voi trimite o telegramă şi-i voi ruga personal…să numere….
Redeveni agitat şi foarte confuz.
Încă o doză de morfină. Doi ochi care se închid încet. O mulţime de vise. Prea multe.
Cel mai tare îl mira faptul că nici infirmierele care îl hrăneau şi nici medicul care-l vizita la intervale regulate nu se arătau îngrijoraţi de iminenţa dezastrului. După calculele lui, o bună parte din Berlin ar fi trebuit deja să dispară. Ca o molimă, panica s-ar fi răspândit în rândul oamenilor obligându-i să se refuzieze spre zone mai sigure. Dar nimeni nu părea nerăbdător să se salveze.
Să fi greşit calculele? Poate că rata de absorbţie era mult mai mică decât anticipase. Dar dacă era mai mare? Mult mai mare? Şi abia atunci pricepu ce se întâmplase.
– E mai bine? întrebă doctorul.
– Mă tem că v-am pricinuit o mulţime de neplăceri. Îngăduiţi-i unui bătrân matematician dedat studiului excesiv şi teoriilor nebuneşti să-şi ceară o mulţime de scuze.
În aceeaşi seara l-au scos din cămaşa de forţă.
Două mâini libere. O fiinţă care se poate relaxa.
Nu avea nici un rost să le dezvăluie adevărul. Explicaţia era pe cât de banală pe atât de neverosimilă. Oamenii nu ştiau şi poate nici nu aveau să afle vreodată că Berlinul, Germania, Europa, Terra fusesera deja înghiţite… Viteza de absorbţie nu era constantă. O gaură mai mare însemna o viteză mai mare. Pământul ajunsese dincolo, iar implacabila scurgere a universului continua. Precum bătrânul şarpe Uroboros, universul se înghiţea pe sine. The Big Sucking! Oare avea să se oprească vreodată?
Dar acum îi păsa prea puţin de asta. Nu-l interesa nici faptul că, atâta cât putea să-şi sea seama, noua lume părea asemănătoare cu prima. Aşa cum nu l-ar fi deranjat nici dacă majoritatea oamenilor s-ar fi născut aici cu inima în dreapta considerând dextrocardia un lucru perfect normal. Altceva îl măcina şi-l înfuria. În această lume, avea să fie considerat mereu un nebun! Căci există întotdeauna măcar o lume în care toţi ceilalţi te cred nebun.
O lume. Un nebun…. O soluţie.
Se retrase în colţul cel mai dificil de supravegheat prin vizorul uşii. Stând ciuciş, îşi examină o clipă căuşul palmei stângi, apoi unghiile de la mâna dreaptă. Alese inelarul. Îşi scrijeli fără milă, imun la durere, pe Câmpia lui Marte, numărul. Cel mai mare număr! Pielea se rupse şi ţâşni sângele. În primele clipe, pârâul roşu îi acoperi doar şanţurile produse de zgârieturi, desenându-i cu litere roşii numărul dar, destul de rapid, toată cupa palmei se umplu de sânge. Din prea-plinul roşului vâscos, picăturile se revărsară, colorând podeaua. Una… două…. treeee…. , dar a treia picătură se opri din cădere, rămase o clipă suspendată în aerul cald, după care, ţuguindu-se ridicol, începu să urce!
Căuşul palmei deveni negru. Mâna se metamorfoză într-o gură. Iar gura îi înghiţea lacomă, rând pe rând, dar tot mai repede, braţul, umărul, capul….
Milioane de gânduri. O minte. Una s.i.n.g..u…r….ă…………………