[Ocolul pământului într-un război şi câteva lupte]
de Paul Tudor
A avut loc al treilea război mondial. S-a instalat iarna nucleară: oceanele au îngheţat, norii acoperă în permanenţă cerul, iar anomalii magnetice fac inutilă busola. Cu toate acestea încă se mai dau lupte. Din când în când se aud câte un “poc” sau câte un “bum” însoţite de strigăte de durere.
Lumea a devenit o scenă aridă. Nu mai există decât copaci carbonizaţi şi iarbă uscată. Şi dâmburi formate din cadavre. Uneori, mai apar rămăşiţe de tehnică militară împrăştiate pe câmpul de luptă. Soldaţii fug, de cele mai multe ori izolaţi, alteori în pereche. Nu se opresc decât arareori. Unii, niciodată.
ACTUL I : OFIŢERUL, SPORTIVUL, SOLDATUL
OFIŢERUL (care nu se vede, dar a cărui voce vine de peste tot): Mişcă soldat, mişcă! Cum vrei să ajungi duşmanul care se retrage în dezordine, dacă abia te târâi? Doar nu vrei să te duc eu în spate? Ia-ţi picioarele la spinare, calcă pe lateralele tălpii, respiră relaxat şi mişcă-te! Mişcă, am zis!
SPORTIVUL: La dracu’! Nu mai tace odată! Îmi vine să-i dau cu ceva în cap. Să mor de nu! Tu cum stai cu moralul?
SOLDATUL: Cu moralul? Nu ştiu…
SPORTIVUL: Ai dreptate! În primul rînd contează pregătirea fizică. Să mor de nu! Dacă rezistenţă nu e, nimic nu e, obişnuia să zică primul meu antrenor, Dumnezeu să-l odihnească…
SOLDATUL: Ai fost sportiv?
SPORTIVUL: Îhî… fotbalist… să mor de nu! Doamne, ce vremuri frumoase am trăit! Ce meciuri! Trepidau stadioanele… Tribunele erau pline cu suporteri în delir, care agitau steaguri roş-albastre şi urlau “Haide Steaua!”, “HAIDE STEAUA!!”, “Huo Dinamo, HUO!!!”… Şi eu le făceam pe plac. Să mor de nu! Ţii minte finala Cupei?
SOLDATUL: Nu-mi aduc aminte mare lucru din civilie…
SPORTIVUL: Ce face?! La dracu’! Nici măcar o finală, un meci, o partidă, ceva?
SOLDATUL: Absolut nimic…
SPORTIVUL: Eşti damblagit rău, tipule, să mor de nu!… Stai să-ţi povestesc…
SOLDATUL: Nu pot… Trebuie să alerg tot timpul…
SPORTIVUL: Ce? Am zis şi eu aşa… “stai”, adică nu să stai ci să stai să asculţi fără să stai… E o expresie, să mor de nu… M-ai înţeles?
SOLDATUL: Ba bine că nu…
SPORTIVUL:Fii foarte atent… Eram în finala Cupei, meci mare, tipule, să mor de nu! O sută de mii de spectatori, preşedintele statului, primul ministru, parlamentari cu nevestele sau cu amantele, dracu’ să-i ia… Toţi se benoclau la noi, mai ales muierile, de-mi era şi ruşine cum mă sorbeau din priviri, să mor de nu! Galeria zbiera de mama focului “Haide Steaua!”, “HAIDE STEAUA!!”…
SOLDATUL: …Huo Dinamo!, HUO DINAMO!!
SPORTIVUL: Aşa e, tipule! Să mor de nu! Da’ de unde ştii? Spuneai că…
SOLDATUL: Bănuiam doar.
SPORTIVUL: Exact aşa strigau… Să mor de nu! Şi noi tocmai ieşisem pe gazon pentru încălzire. Eram tari, tipule. Simţeam sângele cum ne clocotea în vine, şi cum cerea alt sânge. Câştigaserăm tot ce se putea şi ne mai lipsea doar Cupa. Eram siguri că nu ne putea scăpa şi, mai ales, nu voiam să ne dezamăgim suporterii. Ne întâlneam cu rivalii noştri dintotdeauna. Dinamo! Era o partidă pe viaţă şi pe moarte… Să mor de nu!
SOLDATUL: Ca acum…
SPORTIVUL: Ce?…Cum ca acum? Ce-are a face una cu alta? Să mor de nu! Eu vorbesc de lucruri serioase şi tu…
SOLDATUL: Scuze. Zi-i mai departe…
SPORTIVUL: Deci… Ce dracu’ spuneam? Nu mă mai întrerupe, că-mi pierd firul. Să mor de nu. Aha… Mai era puţin până să înceapă meciul, când m-a chemat antrenorul la el şi mi-a spus: “Tu – adică eu, la mine se referea – nu eşti prea tehnic şi nici prea inteligent dar, în schimb, eşti foarte rezistent şi viguros. Ca un bivol de prăsilă. Să nu laşi pe nimeni să treacă de tine şi vom câştiga. Eşti speranţa noastră !”. Aşa a zis, să mor de nu! Ţin minte până azi…
SOLDATUL: Nu mă îndoiesc. Te-a caracterizat perfect.
SPORTIVUL: Nu-i aşa? Era meseriaş omul.
SOLDATUL: Şi ce-ai făcut?
SPORTIVUL: Tipule, i-am urmat întocmai indicaţiile. Să mor de nu! Poate că mingea a mai trecut de mine, dar dinamoviştii niciodată. Doi am băgat în spital, din care unul cu ruptură de menisc. Ăsta nici nu şi-a mai revenit. A renunţat la fotbal. Am fost leu, tipule, să mor de nu! Am dat la cotonoage cât n-am dat toată viaţa. I-am nenorocit…
SOLDATUL: Dar arbitrul? N-a văzut nimic?
SPORTIVUL: Ba da… Până la urmă m-a eliminat, dobitocul! Da’ nu fusese nici un fault la faza aia. Drept răsplată, i-am trântit un scuipat fix în faţă, aşa, ca să ţină minte… Să mor de nu!
SOLDATUL: Şi ce s-a mai întâmplat?
SPORTIVUL: Nimic, tipule. Le dăduserăm deja trei boabe şi ei nici una. N-au reuşit să ajungă la poarta noastră. Am bătut cu trei la zero. La sfârşitul meciului, suporterii m-au purtat pe umeri şi după aceea am tras o beţie straşnică de-am fost matol o săptămână. Mişto de tot, tipule, să mor de nu! Ce vremuri! S-au dus dracului când a început războiul.
SOLDATUL: Ai plecat direct pe front?
SPORTIVUL: Ei, pe mă-sa. Cum să mă duc pe front? M-am transferat la Dinamo.
SOLDATUL: La Dinamo?! Păi n-ai zis adineauri că erau duşmanii voştri tradiţionali?
SPORTIVUL: Şi ce dacă? Tipule, nu înţelegi nimic, să mor de nu! Acum, steliştii erau duşmanii. Nu-s echipă militară? Şi apoi nici nu se compară cu Dinamo. Abia aici am văzut ce înseamnă să ai marafeţi, relaţii, pile, respectabilitate, tot tacâmul. Mişto de tot!
SOLDATUL: Ai stat mult la Dinamo?
SPORTIVUL: Pân’ la sfârşit. M-a ciupit la un moment dat un gând să mă cărăbănesc la Rapid, da’ m-am răzgândit că nu prea aveau mălai. Salarii mici, prime de joc şi mai mici, şefi căpoşi, nasol de tot… să mor de nu!
SOLDATUL: Într-adevăr…
SPORTIVUL: Pe când la Dinamo, oho! Ţii minte finala Cupei?
SOLDATUL: Abia ce mi-ai povestit-o.
SPORTIVUL: Nu aia, cealaltă. 50.000 de parai am luat. Să mor de nu!
SOLDATUL: Cum cealaltă?
SPORTIVUL: Ce dracu’, tipule? Eu ţi-am povestit partida Steaua-Dinamo, acum vorbesc de meciul Dinamo-Steaua.
SOLDATUL: Şi nu-i tot un drac?
SPORTIVUL: Cum să fie? Nu te pricepi, tipule, la fotbal, să mor de nu! La prima finală, eram stelist, la a doua, îmbrăcasem tricoul dinamoviştilor. Nu încurca borcanele, cum încurcă prostul porţile şi-şi bagă autogol…
SOLDATUL: Şi aţi câştigat?
SPORTIVUL: Ce să câştigăm?
SOLDATUL: Cupa.
SPORTIVUL: Păi nu ţi-am spus? 50.000 de parai. I-am bătut măr! I-am snopit!! M-am întrecut pe mine însumi. Trei stelişti am băgat în spital, să mor de nu! A fost ceva feeric… Galeria mi-a scandat numele minute în şir. Devenisem cea mai iubită vedetă din toate timpurile tecute, prezente şi viitoare. Am pozat şi în Playgirl. Puştoaicele îmi aruncau bezele şi-mi făceau din ochi. Mişto de tot, să mor de nu! Păcat cu războiul ăsta că mi-a lăsat în off-side toate planurile de viitor…
SOLDATUL: Aveai multe planuri?
SPORTIVUL: Ohooo! Sănătate să-mi fi dat Domnul că le-aş fi rezolvat eu pe toate celelalte. Întotdeauna am fost descurcăreţ. Chestie de pregătire fizică, tipule. Să mor de nu.
SOLDATUL : Ai perfectă dreptate !
SPORTIVUL: Vezi ? Apropo, tipule. Nu prea ai rezistenţă, abia alergi, te-mpiedici în picioare, să mor de nu! Păi ce facem? Dă-o în mă-sa de treabă!
SOLDATUL: Poate că m-am plictisit să tot alerg fără să ştiu după cine.
SPORTIVUL: Cum nu ştii, tipule? Ce vorbă e asta, să mor de nu?! În faţa noastră e celălalt. Adversarul. Duşmanul tău de moarte. Cei buni sînt întotdeauna de partea ta. Cel rău e mereu diferit de tine. Uniforma lui are altă culoare. Galeria lui agită alte steaguri, alte stindarde, alte flamuri. Crede în alte nume, are alţi zei. Singura lui dorinţă e să-ţi dea cu tifla, să mor de nu ! În viaţă, totul este să învingi, să-ţi umileşti adversarul, să-i arăţi că eşti mai tare decât el. Numai aşa nu-ţi va mai călca teritoriul, iar poarta ta va rămâne neatinsă… Hai că te las, tipule. Mă duc să-i prind pe duşmani şi să-i troznesc până le sună apa-n cap. Să mor de nu!
(Pasi rapizi care se îndepărtează).
CORUL SCHELETELOR (apărut de nicăieri, sacadat, în timp ce merg în pas alergător, încolonaţi, conduşi de un schelet şef): Noi suntem morţi, dar tot fugim, nu obosim, nu ne-ndoim, doar tropăim…doar tropăim… doar tropăim…
ACTUL II : OFIŢERUL, SOLDATUL, ÎNVĂŢĂTORUL
OFIŢERUL: Mişcă soldat, mişcă! Nu mai pierde vremea! Pune-ţi mintea la contribuţie şi osul la treabă. Dacă inamicul este mai isteţ decât tine, ai dat de dracu’. Te va atrage într-o ambuscadă şi te va nimici cât ai zice peşte. Mişcă, am zis!
SOLDATUL: Ce faci acolo?
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu-mi găsesc ochelarii. M-am împiedicat de un dâmb şi mi-au sărit…
SOLDATUL: Uite-i…Ţine. Sunt doar puţin crăpaţi.
ÎNVĂŢĂTORUL: Mulţumesc frumos. Fără ei sunt mai mult decât orb. Nu-mi mai înţeleg picioarele.
SOLDATUL: Altădată să fii mai atent. Vezi câte se pot întâmpla.
ÎNVĂŢĂTORUL: Aşa o să fac… (pauză). Mă scuzaţi că îndrăznesc să vă întreb: N-aţi remarcat nimic ciudat, până acum?
SOLDATUL: La tine?…Nu. Doar că eşti cam şpanchi.
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu, nu, nu la mine. Eu sunt un om obişnuit. Un biet învăţător. Nu mă deosebesc deloc de alţi dascăli. Toţi facem acelaşi lucru. Învăţăm să punem întrebări. Ne învăţăm şi pe noi şi pe alţii. Întrebările ne unesc. Păcat că lumea vrea doar răspunsuri. Dar dacă nu sunt întrebări, de unde răspunsuri?
SOLDATUL: Atunci?
ÎNVĂŢĂTORUL: Mă refeream în general.
SOLDATUL: Ce naiba poate fi ciudat la un general? E doar un soldat care strigă mai tare.
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu m-aţi înţeles. N-am zis la general, am zis în general. Am folosit prepoziţia “în” nu “la”.
SOLDATUL: Hai, dă-te deştept acum!
ÎNVĂŢĂTORUL: Îmi cer scuze, n-am vrut să vă supăr.
SOLDATUL: Atunci nu mă supăra! Eu când aud de şcoală imi vine să scot cuiul de la grenadă…
ÎNVĂŢĂTORUL : Dar de ce urâţi şcoala atât de tare?
SOLDATUL : Nu mai ştiu exact, dar mi-a dat întruna dureri de cap. Întotdeauna fugeam de la ora de dirigenţie.
ÎNVĂŢĂTORUL: Încă o dată vă rog să mă iertaţi… De fapt, eu încercam să sugerez că anumite calcule făcute de mine contrazic teoria despre duşmanul care fuge înaintea noastră.
SOLDATUL: Ce-ai făcut?
ÎNVĂŢĂTORUL: Am socotit…
SOLDATUL: Tot de chestii dintr-astea te ţii? Nu ţi-au fost de ajuns la şcoală?
ÎNVĂŢĂTORUL: Depinde… dar dacă n-am ce să fac…la ce să mă gândesc…socotesc…
SOLDATUL: Şi ce-ai socotit?
ÎNVĂŢĂTORUL: Fiţi vă rog foarte atent. Pământul este un geoid elipsoid triaxial, adică nu arată ca o sferă perfectă, fiind turtit la cei doi poli. Dacă avem în vedere circumferinţa cea mai mare, cea de la ecuator, acceptăm ca ipoteză de lucru o mărime de 40.054km. Haideţi să presupunem că noi alergăm cu viteza de 10km pe oră. Înmulţind cei zece kilometri cu numărul zilelor de când a început ultimul atac, la care încă participăm, adică aproximativ 1.000 de zile pline, după ştiinţa mea, fiecare având câte 24 de ore, adică în total 24.000 de ore, pe care, spuneam, le înmulţim cu zece, de la viteză, dacă ţineţi minte, rezultă – fără putinţă de tăgadă – un produs de 240.000 de kilometri. V-aţi dat seama?
SOLDATUL: N-am priceput nimic!
ÎNVĂŢĂTORUL: Cum n-aţi priceput?! Concluzia este indubitabilă: am înconjurat pământul! Şi nu o dată sau de două ori ci de nu mai puţin de şase ori! Încă puţin, şi începem cea de a şaptea rotaţie.
SOLDATUL: Şi ce? Ţi-e teamă că o să ameţeşti? Ai greţuri?
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu, nu-i vorba de asta. Dar de aici pornesc nişte adevăruri neliniştitoare. De exemplu, unde este inamicul? Am înconjurat pământul de şase ori, dar n-am văzut niciunul. Am parcurs o distantă egală cu cea dintre pământ şi lună dar nu ne-a ieşit în cale nici un lunatic, pardon, inamic, am vrut să spun…
SOLDATUL: S-or fi ascuns…
ÎNVĂŢĂTORUL: Dacă s-au ascuns, atunci noi de ce fugim? N-ar trebui să ne oprim şi să-i căutăm?
SOLDATUL: Nu asta facem?
ÎNVĂŢĂTORUL: Deloc…Alergăm ca nişte bezmetici îmboldiţi de o voce care ne bubuie în urechi. Am început să detest această voce poruncitoare… Pentru că singura concluzie decentă care ni se impune este următoarea: duşmanul nu mai există.
SOLDATUL: Cum asta?
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu ştiu. A murit, a fost nimicit în totalitate, a dat bir cu fugiţii… Nu ştiu mai mult, drept este că nu mai există. Poate n-a existat de fapt niciodată. Tunurile noastre au tras aiurea.
SOLDATUL: A existat însă replica celorlalţi… Au existat lumile pe care le-am distrus.
ÎNVĂŢĂTORUL: Şi dacă ceilalţi am fost tot noi ?
SOLDATUL : Cum să fim tot noi ?
ÎNVĂŢĂTOTUL: Am jucat pur şi simplu la două capete. Am fost şi victima şi călăul. Nu aşa se întâmplă întotdeauna?
SOLDATUL: N-ai dreptate! Celălalt are altă uniformă, alte steaguri, alţi zei!
ÎNVĂŢĂTORUL: Dar întotdeauna aceleaşi justificări. Cum vă explicaţi asta? Dacă inamicul ar fi existat ar fi trebuit să dăm de mult piept în piept cu el !
SOLDATUL: Oare chiar aşa să fie?
ÎNVĂŢĂTORUL: Fără doar şi poate. Şi dacă inamicul nu mai există, atunci nici războiul nu-şi mai are rostul. Iar fuga asta continuă către nicăieri a devenit o prostie ! (Se opreşte) Ah! (Un glonte venit de aiurea îl omoară).
SOLDATUL: (după o pauză). Dacă ar fi fost aşa cum spui, nici glontele ăsta n-ar fi trebuit să existe; nici arma din care a pornit moartea; nici mâna care a apăsat pe trăgaci; nici soldatul care a strîns degetul… Şi cu toate acestea, ele există, deci războiul continuă. Dintre toate, doar tu nu mai eşti.Te-ai înşelat, învăţătorule. De data asta, ai dat un răspuns greşit care te-a costat viaţa….
CORUL SCHELETELOR: Noi suntem morţi, dar tot fugim, nu obosim, nu ne-ndoim, doar tropăim…doar tropăim… doar tropăim…
ACTUL III: OFIŢERUL, SOLDATUL, FEMEIA
OFIŢERUL: Mişcă, soldat, mişcă! Parca-i fi muiere, nu ditamai bărbatul. Degeaba ai pantaloni cu prohab, dacă te-ai îmbrăcat cu ei invers. Mişcă, am zis!
SOLDATUL: Fugi, fugi, că te calc pe coadă.
FEMEIA (cochetă): Pe coadă? ! Vai, am aşa ceva?
SOLDATUL: Era o glumă, te rog, nu te supăra…
FEMEIA: Nu e nici o supărare, dacă n-ai vorbit în mitocană. Poate ai încercat doar să mă agăţi, nu să mă calci pe coadă.
SOLDATUL: Nu, nu… Da’ mi s-a părut aşa… că semeni cu o pisică…
FEMEIA: Cu o pisică? Pentru că mi-a crescut mustaţa? (Îşi trece mîna peste faţă). Într-adevăr, cred că ar cam trebui să mă bărbieresc. Nu mai am timp deloc să mă îngrijesc, să mă fac frumoasă. Fug mereu. La naiba cu mărunţişurile femeieşti.
SOLDATUL: Să n-o faci… Îţi stă bine aşa. Mi-aduci aminte de…
FEMEIA: …de?
SOLDATUL: … nu mai ştiu… a fost ceva şi a trecut… Eu sunt de la ţară.
FEMEIA: Ce ţară?
SOLDATUL:…ăăă…. Nu mai ştiu… Aveam nişte pământ negru, ca tăciunele din lemn de brad… o căruţă cu doi cai albi, o căsuţă în pantă văruită în albastru, o şură galbenă… da! da! … Acum ştiu… aveam şi o mâţă tărcată….. I-am uitat numele… Cum o chema, Doamne, cum o chema?…
FEMEIA: Pusi.
SOLDATUL: Pusi?
FEMEIA: E numele meu, dar nu mă deranjează să-l împrumut amintirii tale. Fie ca pe pisicuţa ta să o cheme Pusi.
SOLDATUL: Aşa să-i rămână numele. O şi văd cum vine şi se freacă de picioarele mele, cum miaună uşor – miau! miau! – cerând de mâncare. Odată a prins un şobolan cât ea de mare. Era semn de bogăţie. Ne mergea bine. Taică-meu ţinea mult teren, făcuse o casă de copii şi Dumnezeu ne dădea de toate.
FEMEIA: De ce ţi-ai părăsit locurile natale?
SOLDATUL: Cum de ce? Guvernul m-a chemat la oaste, ca să le apăr, ca să lupt pentru ele, altfel le-aş fi pierdut pentru totdeauna. Moşii mei sunt îngropaţi în pământul acela… Urmaşii mei m-ar fi blestemat pentru laşitate. Vecinii m-ar fi privit strâmb. Ar fi crezut că am vreun beteşug. Fetele m-ar fi ocolit… Aş fi rămas flăcău toată viaţa…
FEMEIA: Pentru asta lupţi?
SOLDATUL: Pentru toate astea şi pentru încă o mulţime de lucruri frumoase de care nu prea îmi aduc aminte, dar pe care conducătorii mi le-au spus înainte de a pleca la luptă. Nu se mai opreau din vorbit. Iar vocile îmi spuneau ‘ucide, ucide, ucide… nu te uita că este fratele tău… ucide-l! Altminteri te va ucide el pe tine!!’.
FEMEIA: Curios… mie vocile mi-au zis altceva…
SOLDATUL: Da’ tu, tu pentru ce lupţi?
FEMEIA: Pentru iubire!
SOLDATUL: Cum asta?
FEMEIA: Îmi plac bărbaţii virili, curajoşi, viteji… Cei care sînt gata să moară pentru o idee sau pentru o femeie. Şi unde în altă parte poţi găsi astfel de bărbaţi dacă nu într-un război? Trăiască războiul!
SOLDATUL: Ai cunoscut mulţi bărbaţi curajoşi?
FEMEIA: Mai degrabă îndrăzneţi. Dar aveau uniforme frumoase. Cu o mulţime de buzunare. M-am rănit o dată într-un fermoar. Mi-a curs sânge. Dar asta a fost demult de tot… Mi-a rămas în memorie uniforma. Nimic altceva.
SOLDATUL: Ciudat… Ai uitat chiar totul?
FEMEIA: Fii sigur că da. Nu te-aş minţi, pentru că îmi eşti simpatic. Foarte, foarte simpatic. Mi-ar plăcea să te ating… Oh, ce musculos eşti!… Ce picioare zdravene ai!… Ce coapse de armăsar!… Ştii că poţi face dragoste alergând? (Repede) Aşa se spune…
SOLDATUL: N-am încercat niciodată. Am mâncat pe fugă, am învăţat pe fugă, m-am gândit pe fugă, am dormit pe fugă, dar niciodată n-am iubit pe fugă… nu ştiu cum ar fi…
FEMEIA: Vrei să-ţi arăt?
(Zgomot de luptă, gemete, ţipete etc.)
FEMEIA: Îl simt… Uite cum dă din picioruşe, dragul de el! A şi început să se pregătească pentru fugă…
SOLDATUL: Crezi că va fi băiat?
FEMEIA: Băiat, fată, ce importantă are? Va fi un luptător destoinic. Va şti să alerge… Îl vom învăţa să fugă mai iute decât vântul. Vreau să semene cu tine.
SOLDATUL: Cu mine?
FEMEIA: Da. Ai un benghi în frunte, care îţi dă un aer interesant. E urma unei răni?
SOLDATUL: Oh, nu… Cred că e un semn din naştere.
FEMEIA: Păcat…Bănuiam că e cicatricea lăsată de lovitura unui şrapnel ori măcar zgârâitura unui glonţ de mitralieră. Poate urma unei baionete ascuţite…
SOLDATUL: Nu… Nu ştiu de ce, dar am avut mare noroc până acum…. Într-atâtea zile şi ani de război, în care am risipit atât de multe vieţi, nu am fost niciodată rănit. Nici măcar uşor… Gloanţele şi obuzele m-au ocolit de fiecare dată. Dar nu de moarte mi-e frică, ci de suferinţă. Nu aş suporta să fiu vreun schilod…
FEMEIA: O!… Nu-mi plac bărbaţii schilozi! Ăştia doar gândesc…
SOLDATUL (după o pauză): Mai demult am întîlnit un omuleţ. Mi-a povestit nişte chestii. M-am tot gândit zilele astea. Ce-ar fi să ne oprim? Să nu mai fugim. Să construim o casă… Omuleţul acela era convins că nu există duşmanul, că doar ne învârtim în jurul unei idei fixe. Probabil, am început demult şi cea de a şaptea rotaţie. E prea mult! Unu-doi-trei-patru-cinci-şase-şapte! Până şi Dumnezeu s-a odihnit în cea de a şaptea zi!
FEMEIA: O casă? Vrei să ridicăm o casă?!
SOLDATUL: Da. Ţi-ar plăcea?
FEMEIA: Ce prostie! În ce vremuri te crezi? Cine te crezi? Poate vrei să-ţi şi gătesc. Să-ţi spăl şi să-ţi cârpesc ciorapii. Nici nu te-am cunoscut bine şi vrei să mă duci în faţa cratiţei şi a baliei cu rufe. Iar tu să stai cu ciocanul în mână şi să-mi spui că ai treabă. Şi să mă înşeli ori de cîte ori pleci de acasă.
SOLDATUL: N-aş face asta!
FEMEIA: Ba da. În viaţă toţi trebuie să fugim după ceva. Iar tu ai fugi după femei. Lasă că vă ştiu eu! Le vei spune povestea cu pisica fără nume, pentru a le cuceri. Tu ai sta cu amantele, iar eu cu copiii. M-ai lăsa cu burta la gură în fiecare an ca să am şi eu o ocupaţie. Neisprăvitule! Gata, s-a terminat! Mâţa ta nu se mai numeşte Pusi. Amintirile tale n-au decât să dispară în neant. Aş vrea să suferi şi să te târâi la picioarele mele, ca un vierme ce eşti! Ratatule !! Dacă te mai văd îţi zbor capul dintre urechi! Dă-mi înapoi numele!
SOLDATUL: Pusi!
FEMEIA: Să nu mă mai calci niciodată pe coadă!
SOLDATUL: Pusi!!
FEMEIA: Adio! Pa şi…
SOLDATUL: Pusiii!!!
CORUL SCHELETELOR: Noi suntem morţi, dar tot fugim, nu obosim, nu ne-ndoim, doar tropăim… doar tropăim… doar tropăim…
ACTUL IV: OFIŢERUL, SOLDATUL, FILOSOFUL
OFIŢERUL: Mişcă, soldat, mişcă! Ce dracu’ faci, netotule? Te gândeşti la nemurirea sufletului? O să crapi şi o să afli după aceea… Acu’ n-ai timp de prostii. Mişcă, am zis !
FILOSOFUL: N-o mai plânge, camarade. Nu te mai căina atâta! Dacă s-a dus, s-a dus… N-are rost să boceşti după o muiere!
SOLDATUL: Lasă-mă în pace!
FILOSOFUL: În pace?! Cum să te las în pace? E război, omule! Iar în război nu există victime inocente, a spus cândva cineva mai deştept decât noi doi la un loc. Şi-i împărtăşesc fără rezerve punctul de vedere. Chiar crezi că nu ai nici o vină că te-a părăsit?
SOLDATUL: Nu m-a părăsit. Doar a plecat. Poate deja a murit.
FILOSOFUL: Poate… Întotdeauna mor ceilalţi.
SOLDATUL: Aş vrea şi eu să mor. Pentru totdeauna.
FILOSOFUL: Nu ai voie, nu ai dreptul… Ai o misiune importantă de îndeplinit.
SOLDATUL: Ce misiune?
FILOSOFUL: Lupta, camarade. Cei care nu luptă mor degeaba. Trebuie să lupţi în continuare. Războiul este esenţa tuturor lucrurilor. Lumea nu ar exista fără înfruntare, fără competiţie, fără concurenţă. De aceea avem întotdeauna două tabere. Dacă tu spui da, cu siguranţă va apărea cineva care să zică nu. Aşa de-al dracului, sau poate pentru că nu-ul lui este doar un da de-a-ndoaselea. Cine nu luptă nu învinge!
SOLDATUL: Chiar trebuie să învingi? Nu pot fi numai învingători pe lumea ăsta. Chiar tu ai spus-o. Dacă o tabără iese victorioasă, celalaltă sigur se recunoaşte înfrântă.
FILOSOFUL: Dacă mă gândesc bine, ai dreptate… Nu victoria este importantă, ci lupta.
SOLDATUL: Atunci de ce mai lupţi?
FILOSOFUL: Cusurgiu mai eşti, domnule! Tu aşa, tu invers… Păi hotărăşte-te odată, că mă enervezi. Ce mă tot baţi la cap cu atâtea întrebări? Nu te mai satisfac răspunsurile? Poate-ţi trag şi una peste muian…Chiar nu vrei să faci nimic în viaţa asta?
SOLDATUL: Ba da, dar caut un ţel… un vis pentru care să mor…
FILOSOFUL: Nu fi cioran… Să nu-mi spui că tocmai speranţa morţii te mai ţine în viaţă…
SOLDATUL: Poate că da… nădejdea într-un capăt de drum mai atenuează ceva din cumplita oroare din jur…
FILOSOFUL: Un luptător se pregăteşte permanent pentru moarte. Acolo se află capătul, dar calea este până acolo. Şi nu tot ce ţi-e scris ţi-e pus în frunte. Unii merg tot timpul de-a buşilea, alţii pe trei cărări, destui rămân pe-alături, puţini înaintează drept. Şi nu mă refer la cei care îşi impun să facă primul pas cu piciorul drept. Dar cei mai mulţi mor degeaba! Aşa că respectă-ţi adversarii, instruieşte-te tot timpul, iubeşte cu ardoare şi luptă. Lupta este dovada cea mai grăitoare a inteligenţei. Dar şi păcatul nostru originar.
SPORTIVUL: Dar lupta nu are nici o noimă dacă nu ştii pentru ce lupţi !
FILOSOFUL : Aşa e !
SPORTIVUL: Atunci, pentru ce lupţi?
FILOSOFUL: Gata, ştiu! Am găsit! Pentru onoare, lupţi, camarade! Pentru O-NOA-RE… E suprema realitate. Unica esenţă!
SOLDATUL: Nu cred… E doar un cuvânt în trei silabe, cu …patru vocale…cu … şase litere…
FILOSOFUL: Te înşeli, domnule. E chiar Cuvântul! Vocabula divină!! Bula magică. Cuvânt şi obiect, totodată. Timp şi spaţiu, concomitent… O-NOA-RE… O-NOA-RE… Simt cum mi se umple gura, pieptul, stomacul, rinichii de ceva mai preţios decât aerul. E poate pneuma grecilor, chi-ul chinezilor sau puruşa indienilor… Sufletul universal….
SOLDATUL: Sufletul… Eu nu simt nimic…
FILOSOFUL: Pentru că eşti un prost, tovarăşe…Un prostalău incapabil să atingă culmea adevăratei iluminări. Viaţa înseamnă luptă, dar ce este lupta fără onoare ? O simplă fugă…
SPORTIVUL : Atunci pentru ce fugim ?
FILOSOFUL : Pentru a supravieţui sau pentru a ajunge primul. Pentru a uita cele rele ori pentru a nu fi tras la răspundere. Se spune că dacă fugi suficient de repede poţi trece de tine însuţi.
SPORTIVUL : Dar fuga nu are nici o noimă dacă nu ştii de ce fugi.
FILOSOFUL : Aşa e !
SOLDATUL (pentru prima dată istovit): Atunci de ce fugim?
FILOSOFUL: De noi înşine. După noi înşine. Fuga este o luptă mereu amânată.
SOLDATUL (perplex): De mine fugeam? Ah, da… Acum înţeleg de ce mă durea nemişcarea. Se strîngeau în mine toţi, cei care am fost şi cei care voi fi. Eram unul şi în acelaşi timp mai mulţi. Dar nu ne înţelegeam între noi. Fiecare voia altceva. Unul era laş, altul se dovedea prea bun… Ne uram cu patimă unii pe alţii. În sfârşit, am căzut la pace cu mine înşine. Sau cu noi însumi. Da! Da! Abia acum văd dincolo de capăt. Ah, câtă lumină este acolo… Sunt zorii unei alte lumi! Îţi mulţumesc, prietene. Iertaţi-mă fraţilor! Iartă-mă fratele meu, mai înţelept decât mine! Mântuieşte-mă, Doamne! Nu mai mi-e teamă de repaus…. (Se opreşte, se întoarce, dar, aproape imediat după aceea, SPORTIVUL, care venea din urmă, deoarece condiţia fizică superioară îi permisese să facă, în timpul scurs, un ocol în plus, îl ajunge şi-şi înfinge baioneta în inima lui).
SOLDATUL: Ahhhhhh!!!
SPORTIVUL: Victorie! Am găsit duşmanul. Unul care stătea şi căsca gura. Cine dracu’ spunea că nu există? Că-i doar o iluzie? Imbecililor! Uite-l. E la picioarele mele. Carne şi sânge. Mai mult sânge decât carne. Nemişcat pentru totdeauna. Nu va mai fugi niciodată. Na! Na! Na! Ţine, pentru că ai scos sufletul din mine. Deşeartă-ţi măruntaiele, ticălosule! Ptiu, dar urât mai eşti pe dinăuntru ! Să mor de nu!
FILOSOFUL (alergând în continuare, către SPORTIVUL care l-a ajuns): Bine i-ai făcut, camarade ! Mi-am dat seama de la început că era ceva în neregulă cu individul acela. Ai remarcat ce cicatrice ciudată avea pe frunte ? Ca o cruce…
CORUL SCHELETELOR: Noi suntem morţi, dar tot fugim, nu ne-ndoim, nu obosim, doar tropăim… doar tropăim… doar tropăim…
OFIŢERUL (care e tocmai comandantul trupei de scheleţi): Mai tare, murăturilor!. Mai tare!!… să vă audă toţi pifanii. Mai tare!!!… Un-doi-trei… un-doi-trei… stângu’, stângu’, stâng-drept-stângu’… Aşa murăturilor, aşa… Tot înainte spre marea victorie… duşmanul este doar la o aruncătură de băţ…
Şi în timp ce corul condus de căpitan se îndepărtează, iar SPORTIVUL şi FILOSOFUL fug umăr la umăr, de sus de tot se lasă încet … TĂCEREA… întreruptă însă brusc de hohotele unui nou-născut…
Un gând aiurea: …“Voi sunteţi morţi, dar tot fugiţi….”
Sfârşit