Poeme

de Iulian Daniel Trandafir

Mă gândesc că urmele tocurilor cui ale lui G. sunt ca arsurile de ţigară

Am aproape 25 de minute, era să zic 25 de ani să-ţi zic totul, am lăsat
cafeaua pe foc şi mă spăl pe dinţi nu ştiu de ce
mereu mă blochez la început, oricum nu-ţi pasă dar e exact
ce aveam nevoie. Ai încercat vreodată să te sinucizi? nu mai ştiu
cum era fără tine, lucrurile au acuma starea aia de părăsire
care nu miroase in niciun fel dar e lipsa arogantă din nota de
final a unui parfum. Cel mai mult îmi pare rău că nu eşti aici
să-ţi zic despre eşecurile mele şi tu să apeşi până când pielea începe
să-mi sfârâie. Sunt într-o poveste cu un împărat cărunt, sunt feciorul lui
sunt o lindină şi mă ascund în părul tău. Nu asta voiam să se-ntâmple.
Ceaţa în care s-au dizolvat faţadele caselor întârzie pe străzi, la fel şi
parfumul tău la fel şi naufragiul din mine
o floare albă, gingaşă, al cărei miros diafan te duce cu gândul la tărâmuri îndepărtate, de basm şi fericire.
nu mai vreau să-mi amintesc nimic dar şi aşa pierd totul. Şi totuşi
nu ar trebui nici să cred că mă va ajuta cineva sau e dator s-o facă
încerc să respir în acelaşi timp cu tine
îţi aduc ciorchini de struguri sălbatici tu aştepţi drapată în cearşafuri
neîndurătoare ca o armată victorioasă, sunt lacheul reginei
ceaţa întârzie în tranşee şi între falduri
vertebrele sacrale au contururi precise, miriapodul negru şi alunecos
pe care ţi l-ai trecut prin corp ca înghiţitorii de săbii. În loc să citesc de la tine
,,Sunt de groază, nu ştiu unde mi-e mintea’’ înţeleg iară greşit, nu ştiu
unde mi-e inima:)
probabil singurul lucru pe care-l ştiu acum e ăsta, e bine să fii puternic. e bine.

Îmi zici să mă uit peste scenariul pe care ţi l-au dat să-l citeşti,
toate replicile astea pline de metafore încifrate şi nejustificate
simbolismul ipocrit şi clişeele care duc textul în toate direcţiile mă enervează
nu-mi place şi-l arunc într-un colţ, mă face să mă simt bine oricum
pentru că eu ştiu măcar unde să termin şi ce să nu-nghit.

Fotopsie, anorexie, ginecomastie, epilepsie, schizofrenie

R. se trezeşte, aşa cum stă pe marginea patului, lumina reflectată
din ferestrele casei de vizavi îi dizolvă obrazul drept,
are gustul lunii de miere, dar e cu totul altă dependenţă, are gustul unei zile
leneşe ca o coardă grasă şi îi despică faţa în nepăsarea cu care s-a bărbierit aseară
puţin sub umărul obrazului străluceşte irizat puful
şi felul ăsta îndrăgostit şi deprimat în care-l văd acum, fără să ştie şi asta
mă omoară. Câte lucruri care plutesc irizate ca praful în razele mele de orgoliu tâmpit
nu se văd şi depind de prostia mea de acum şi nu se leagă de nimic,
pur şi simplu trăiesc în coloniile de cianobacterii din haloul orb care mă înconjoară.

Din baie se aude tusea lui R. şi se evaporă odată cu atingerea lui plictisită
de ac care urmăreşte aceleaşi şanţuri pe discurile de vinil pe care
le colecţiona G., se rade, are aceleaşi lame Made in U.S.S.R., pielea lui
e obişnuită cu comuniştii, e obişnuit să-l frece toată lumea şi el să
juiseze că a fost acceptat până când îşi pierde toţi dinţii şi poate să-şi bage limba
în nas ca Busuioc, nebunul de pe strada noastră
până când trebuie să se atingă să ştie că mai e acolo ceva din el. Nu poţi să zici
că nu ştia, doar că asta a ales. După ce iese, oglinda e aburită, plutesc încă
fulgi din pielea lui, desenez o inimioară străpunsă de o săgeată, picăturile se îngroaşă
şi zăpada asta nu-mi părăseşte imaginaţia niciodată
e anotimpul sinuciderii mele care durează la nesfârşit:) etc.

Mă întreabă când o să dispară cu totul, iar eu îmi amintesc când eram mic
şi mă gândeam că n-o să se mai întoarcă nici azi, mă ţineam de coapsele lui
şi mă uitam cum se spală şi cum se-mbracă.

Melodiile care o făceau pe G. să plângă se transformă în pulbere
plutesc irizate în razele de lumină leneşă reflectată
din ferestrele casei de vizavi, filtrată prin draperiile roz şi ne acoperă; nu pot
să te fac să suferi şi îţi citesc în continuare scrisorile în locul ei, aş fi vrut să fie invers
ştii, ca atunci când ai impresia că se potriveşte totul şi îmi pun mâna cu degetele depărtate
unul de altul peste foaie, le trasez conturul şi le compar
nu mai am curaj să fac nimic. Aş vrea atât de mult să mă salvez, sunt atât de aproape
dar toată lumea oboseşte cu mine şi m-am săturat să fie prea târziu pentru înţelesuri ascunse.

Nu plec din ploaie şi nu te las să mă vezi până când nu se termină totul.
Primăvara îţi plac doar lalelele şi acoperişurile ude şi trupurile noastre moarte
în mijlocul lucrurilor. Mă minţi şi ai deja în cap distanţa cea mai scurtă de la un lucru pe care-l urăşti la altul şi toate felurile delicioase şi diferite în care le vei omorî.
Aveam între noi geamurile alea imense de la aeroport, n-auzi nimic din ce-ţi zic
şi ne aburim ca oglinzile dacă stăm prea aproape
îmi pun mâna cu degetele depărtate unul de altul peste sticlă şi din urma ei friguroasă şi condensată picăturile se întrec până jos,
aburul e un reflux, e o diastolă, mă înconjoară şi mă asediază
palma de pe geam e ca in desene animate, mai are patru degete şi noi ne uităm prin ea
aşteptându-ne să se întâmple ceva. E prima dată când încă mai simt că e
bine dacă nu termin totul. Poţi să zici acum că mâna mea care ţi se odihnea pe burtică are palpitaţia inimioarelor străpunse de săgeţi desenate pe zidurile pe lângă care ne plimbam în pozele lui Atget cu Quai d’Anjou în dimineţile devorate de ceaţă şi că nici în felul ăsta nu câştigă nimeni nimic şi tot aşa…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.