Gorun Manolescu faţă cu reacţiunea

[Gorun Manolescu, Dincolo de ironie şi ironism, editura Paideia, 2010]

de Victor Potra

Această carte este, pot s-o spun cu certitudine, rezultatul unei lungi lupte a autorului cu daimonul său. E vorba de acel daimon lăuntric care transformă dreptul la gândire într-o obligație aproape morală. Cunoscându-l personal pe Gorun Manolescu, nu pot să trec la carte fără a aminti frământările autorului, căutările, iterațiile și revenirile, confruntarea aproape epică cu texte încă netraduse – bătălia cu Deleuze, la care am asistat îndeaproape este o poveste în sine, poate într-o zi o s-o istorisesc.

Pot spune deci fără teama de a greși că autorul este un încăpățânat. Lucru care transpare și din carte. Pentru că Gorun Manolescu reușește să vâneze cu succes, printr-o junglă de idei filosofice, ceea ce este pentru el inamicul public numărul unu al gândirii contemporane: postmodernismul, deghizat în economia acestei lucrări în așa-numita ironie PoMo.

Fără a explora conceptul PoMo – pentru aceasta aveți la dispoziție cartea – trebuie punctată clar metoda autorului, care constă într-o deconstrucţie din interior a ironiei PoMo. Aceasta însă într-o manieră originală, a unor dialoguri virtuale cu unii dintre clasicii de marcă ai PoMo (Rorty, Baudrillard, Deleuze, Derrida şi chiar Kierkegaard sau Nietzsche, precursori cerţi).

Pentru a nu rămâne totuși la nivelul unor laude goale de conținut, mă voi aventura și în două exemple care sper că vor ilustra mai bine demersul autorului. Pentru aceasta voi porni de la două definiții de dicționar ale ironiei și voi încerca să le particularizez la postmodernism, așa cum face Gorun Manolescu.
În prima accepție „ironia constă în a propune un înţeles cu totul opus celui afirmat”. Precum în situația în care afară plouă şi e un timp mizerabil şi exclami: „Ce timp minunat!” În cazul postmodernismului aceasta se traduce printr-o construcție ideatică în jurul unui individualism solipsist. Care construcție, conform autorului, presupune că sub un astfel de centru s-ar afla adevărata creativitate umană, iar în realitate nu se mai ascunde nimic, deoarece Divinitatea a fost înlocuită, în chip nihilist, cu Omul. Și autorul nostru nu pierde ocazia de a trage de urechi filosofia încă de la începuturi, arătând acuzator spre sofiști, mai precis spre Protagoras, cu al său enunț – „Omul e măsura tuturor lucrurilor”.

Într-o a doua interpretare „ironia, de asemenea, are de-a face cu opoziţia contradictorie; de exemplu o inversare între ceea ce se aşteptă să se întâmple şi ceea ce chiar se întâmplă, ajungându-se astfel la o frizare a ridicolului”. În concepţia lui Manolescu Gorun această perspectivă se traduce prin pretenţia PoMo ca prin Teoria jocurilor, inventată de om, să poată fi stăpânit Haosul, ceea îi apare autorului ca fiind o evidentă contradicţie în termeni.

În ambele cazuri, după autor, ironia şi ironismul PoMo reprezintă o ilustrare convingătoare a nocivei „condiţii [existenţiale] postmoderne (G.M. o numeşte postmodernistă)” (Lyotard).
Închei cu ceea ce poate ar fi trebuit să încep, dar am preferat să scap mai întâi de „partea grea” a acestei prezentări.

Gorun Manolescu, deși poate nu pare la prima vedere, este un jucăuș. Dispune de un umor fin și ascuțit, călit adesea în tăioasele discuții cu te miri ce înțelepți online. De asemenea este un hâtru care se pricepe de minune să te ia pe de departe și să te-aducă cu binișorul exact acolo unde dorește. Și nu se teme să folosească toate aceste atuuri. Rezultatul este o lectură plăcută, cu certe valențe literare, suculentă, extrem de deosebită de uscăciunea altor scrieri pline de morgă dedicate interogațiilor filosofice. Jonglând cu abilitate cu incursiuni în filosofie, istorie, matematică sau fizică, autorul te seduce permanent. Avem clar de-a face cu o carte care se citește pe nerăsuflate. E drept că după ce o termini, după acea primă lectură năvalnică, te simți cam prost. Eu unul așa m-am simțit și a trebuit s-o recitesc. Pentru a-i pătrunde miezul, care, veți vedea, este așezat pe mai multe straturi de posibile înțelesuri. În timp ce reciteam, evident cu mult mai multă atenție de această dată, mi-l închipuiam pe Gorun râzând în barbă: „Te-am prins musiu, te-am prins de-acum nu mai scapi…”

Într-adevăr, este o carte care m-a prins, și îmi pare bine că s-a întâmplat așa. Îndemn viitorii cititori să parcurgă neapărat şi textele din Addenda cărţii. Pentru că sunt savuroase şi cred că ar fi putut face parte, fără nici o problemă, din corpul lucrării.

Încă o dată, felicitări Gorun!…

#
NOTĂ: Această recenzie va apărea, sub Copyright, în luna octombrie a.c., la Editura Mega din Cluj-Napoca, în revista “Studii şi Comunicări” nr. 3/2010″, a CRIFST sub egida Academiei Romane, la rubrica “SEMNAL EDITORIAL. RECENZII” si va putea fi accesata pe site-ul http://www.studii.crifst.ro. Pentru publicarea sa acum s-au obţinut dreptul de reproducere atât de la autor cât şi de la redacţia revistei menţionate.