Copil al timpului său

de Radu Părpăuţă

Despre vestitul popă Barton îmi povestise cîte ceva Gică Hitruc şi îmi plăcuse. Aşa că am tresăltat cînd, dîndu-mi telefon (săracul Gică, îmi ştie patima mea pentru poveşti şi tîlcuri!), mi-a spus: „Dacă mai vrei să afli unele lucruri despre părintele Barton, vino mîine pe la amiază la nenea Costache Onofrei din Goruni. Îl cunoşti?“ Îl cunoşteam oarecum, însă Gică mi‑a explicat ce-cum-unde despre acest Onofrei.

A doua zi am luat un maxi-taxi din Podu Roş, iar de la Tomeşti m-a luat un ţigan cu căruţa şi m-a lăsat chiar la poarta lui Onofrei; aici vorbele s-au legat pe neveste (pe nevestele cui?). Domnul Onofrei care – îmi spusese Gică – ştie tot ce se poate despre cai, de la iapa albă pe care a călărit Mohamed la paradis şi pînă la ultimul cîştigător de steeple-chase de la Derby, îşi plimba armăsarul prin ogradă. „Baston“?!, zic aflîndu-i numele. „Ce nume pentru un cal! De unde şi pînă unde?“ Domnul Onofrei şi Gică Hitruc au izbucnit în rîs. „Ehei, harmasaraşului ista i-am zis Baston – zise domnul Onofrei, mîngîind pe crupă odorul lui cel mai iubit, care fornăia agitat – că seamănă cu popa Barton, căruia lumea îi zicea şi Baston, din pricina femeilor, ştii mata. Era tare iscusit la treaba asta… tot aşa de zmeios şi nărăvaş, ce nu se mai află“. Şi uite aşa, acolo, în uşa grajdului, în timp ce dregea un ham hrentuit, domnul Onofrei începu istoria popii Baston. S-ar putea să bat împii în privinţa unor amănunte, dar Dumnezeu din ceruri mă vede: rămîn drept în faţa faptei celei mari a povestitorului.

Cu adevărat nărăvaş mai era părintele Baston de parcă era răsad de iepe de cele sirepe, nu de oameni. Înalt, bine legat, cu ochi albaştri, stîrnea numai oftaturi din partea femeiască. Chiar şi celor mai credincioase bărbaţilor le apărea pe uliţele nesomnului şi nu puţine îl visau des. Se zice că popa ştia la rîndul patului pe multe vădane, fete, ba şi femei cu bărbat. Şi asta cu toate că avea o nevăstuică frumoasă, ca o icoană. Cînd Argentina – că aşa o chema pe coana preoteasă – îşi arunca ochii cuminţi, parcă din altă lume, cerească, asupra ta îţi venea să plîngi cutremurat de ticăloşia-ţi. Şi cînd pofta răzvrătea sîngele popii şi acesta umbla cu „ni-ho-ho“, cum ziceau oamenii, după cîte una, aman îşi mai chinuia sufletul după aceea. Dar Argentina îl ierta chiar şi cînd îl prindea faţă şi cînd el se întorcea, spăşit, la ea. Numai sfinţii din icoanele din casa popii ştiau cîte jurăminte s-au făcut, cîte regrete s-au împărtăşit, cîte lacrimi s-au vărsat; dar în lume cei doi ieşeau veseli şi gureşi ca doi porumbaşi.

Aici la taifasul nostru s-au mai adăugat un alcoolonel, îl chema Boicu, şi părintele Lăzărică, aghezmuit binişor şi el. Boicu (se recomandă Boi cu cai şi rîse sonor) adusese nişte crap de Prut. Îl primise plocon de la un soldat, ca să-i dea permisie.. Repejor ne-am apucat să frigem crapul la grătar, dar nici gura nu ne tăcea. Mai a domnului Onofrei. „Părinte Lăzărică, mata l-ai cunoscut pe părintele Barton, mă rog, hm, Baston“? „Ha! L-am cunoscut, cum nu. Eram în sate megieşe şi mai mergeam la slujbe împreună“. „Şi ce fel de om era“? „Ha! era om bun, da’ tare curvar“. „Dar oamenii din sat – zice Onofrei – îi treceau cu vederea păcatul. Căci dincolo de toate, părintele Baston avea har de la Dumnezeu, cînta frumos ca un înger din ceruri, cu ochii lui albaştri. Avea un fel de a arunca ochii albaştri în sus, spre bolţile senine“. „Hî, hî, – icneşte Boicu de la grătar – ca ochii Ceauşeascăi făcută de Sabin Bălaşa“. „Dar mai cu seamă ţinea nişte predici hăruite, nu-i aşa părinte Lăzărică, de i se dusese pomina“ zise Onofrei parcă fără să audă. „Se aduna popor de peste şapte sate să-l asculte şi să bocească ascultînd, cînd popa Baston le vorbea despre păcatele lor multe şi grele, de viaţa asta trecătoare, de apăsările din toate părţile. Aşa-i părinte Lăzărică“? „Ha! Aşa-i“ „Şi mai spune părinte, cum zicea“? «Că de ce ne-a dat Dumnezeu pedeapsa asta?» întrebau credincioşii. «Pentru că sîntem păcătoşi?» «Nu Dumnezeu v-a adus comunismul – a zis – osetinul cel mustăcios vi l-a adus, şi oamenii lui. Şi toate se vor duce de-a berbeleacul în Europa, de n-o să rămînă piatră pe piatră, dacă n-o să fim tari» „Aşa a zis, părinte Lăzărică“? „Ha! aşa-aşa“ «Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atîrne de gît o piatră de moară şi să fie afundat în adîncul mării» „Matei, 18 cu 6“ sări în sus, triumfător părintele. „Da, 18 cu 6“. Şi zicea că să ne intre bine-n cap: Dumnezeu e mare şi-ţi dă, dar nu-ţi umple baniţa. «Învrednicească-ne Domnul de sfînta mînie împotriva tuturor răutăţilor şi dăruiască-ne voinţa şi vitejia de a le înfrunta cu puterea Sfînt Numelui Său» „Nu zicea aşa?“ «Şi strîmbătăţile triumfătoare, nedreptăţile făcute semenului, ocările, asupririle, batjocoririle şi toate răutăţile dezlănţuite de cel rău îndepărtează-le de la noi. Iar eu sînt să vă fiu mîngîiere la scîrbele robiei cele vaviloneşti». „Cam sadovenizăm, dom’ Radu, dar mergem aşa înainte, că înainte era mai bine, ha! ha!“. „Mă mir – zic şi eu – că nu s-a găsit vreun hapsîn să-l pîrască la partid“. „Încă nu prinsese cheag comunismul. Şi-apoi cine? Oamenii din sat să-l pîrască? Păi el cînd vorbea despre Hristos, parcă împrăştia lumină, de plîngeau în hohote femeile şi bărbaţii laolaltă.Toţi veneau la el să-şi ia, cum se zice, dinarul. Cum zice la utrenia de Paşti: «De s-a osteni cineva postind, să-şi ia acum dinarul». «Dacă a lucrat cineva din ceasul dintîi – continuă părintele Lăzărică– să-şi ia acum plata dreaptă; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind, să prăznuiască; de a ajuns cineva numai după ceasul al şaselea, de nimic să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi; de s-a lipsit cineva şi de ceasul al nouălea, să se apropie de mine îndoindu-se; şi de a ajuns cineva numai la ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit». Pe ă zice: «Că milostiv fiind Stăpînul primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintîi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintîi îl mîngîie; aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte; faptele le primeşte, voinţa o cuprinde; El cinsteşte osteneala sa, laudă buna odihnă». «Pentru aceasta intraţi toţi întru bucuria Domnului vostru: şi cel dintîi, ca şi cei din urmă luaţi plată; bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi; cei ce v-aţi înfrînat şi cei leneşi cinstiţi ziua; cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi…». „Ha! Omilia sfîntului Ioan Gură de Aur! Al dracului de frumoasă-i, Doamne“! „Aşa-i, frumoasă! Tare‑i plăcea părintelui Baston să le-o spună oamenilor“. „Dom’ Onofrei, da’ dumneata de unde-ai învăţat‑o“? „Ei, părinte! Am făcut oleacă de teologie“. „Dacă-i musai! Nu-i aşa, dom’ Radu“?

*

„Da’ tot era să i se înfunde pînă la urmă“, coti drumul vorbei Gică Hitruc. „Aşa-i – făcu Onofrei – odată a păţit-o popa Baston. Ne făcusem o gaşcă de cheflii şi pierde-vară şi nu trecea sărbătoare să nu tragem cu popa cîte un chef. Între aceşti cheflii, cap, de ce n-aş spune‑o, eram eu, pe atunci tînăr veterinar în satul popii. Am asistat aşadar la scena cauzatoare a necazului părintelui. În curtea bisericii, popa cu noi, toţi tîrîie-obiele, ne cinsteam de zor după slujbă şi mîncam cozonac. Popa Baston tocmai tăia gîtul la o găină, să o frigem la ţîglă, cînd, iaca, pe popa Gheorghe cel bătrîn, duşmanul de moarte şi de colaci al popii Baston. «Nu-i frumos, părinte, nu-i bine să faci jertfă de sînge tocmai mata şi încă în casa Domnului – zice popa Gheorghe – e păcat de moarte».

Da’ popa Baston zice: «Ei, mai trebuie să aprinzi cîte-o lumînare şi dracului» şi face cu ochiul spre noi. Popa Gheorghe nu se lasă. «Are să te ardă focul Gheenei». Baston, cu barda în mînă, nu-şi ţine cumpătul şi-i strigănepăsător, ca la horă: «Ba mi-i tînără ursîta. Uite, cum am tăiat gîtul la găina asta, aşa am să-ţi hăcui gîtul şi ţie». Şi nici una, nici două, zvîrrr! cu barda înspre popa Gheorghe. Era cît pe ce să-l nimerească, dar nu pe popă ci pe unul Alexa, dascălul şi cel mai mare codoş al popii celui bătrîn. Acesta din urmă o rupe la fugă şi dă să sară peste un şanţ, ca să se pitească după nişte cacadîri. Dar fiind cam burtos şi bătrîn, cade în, mă scuzaţi, în… afedron, mînjindu-şi anteriul de glod în partea de dinapoi. Şi era un hlei din cel bătucit, că părintele nu se mai putea ridica cu nici un chip: bălăngănea doar din mîini şi din picioare ca un bondar din cei burduhoşi, căzut pe spate. A trebuit puterea credinţei a trei babe evlavioase să-l tragă de acolo. Ei, să spui şi să faci asta în gura mare, în auzul şi văzul atîtor poporăni… e lucru mare. În fine, trec peste amănuntele afacerii, peste plîngerile popii Gheorghe adunate în dosare groase la Mitropolie. Pînă la urmă popa Baston este chemat la Mitropolie, spre aspră şi consistorală judecare… mai luaţi şi din vin. Mă iertaţi că nu se prea potriveşte vinul cu peştele ista, dar, vorba ceea, stomahul n-are ochi.

Vine popa la Iaşi cu frica-n sîn şi trage de necaz unde vede cu ochii – în prima crîşmă din Bucşinescu. Comunismul încă nu muşcase atît de adînc, iar lumea era veselă şi dornică de petreceri, ca după război, în ciuda sărăciei. Cîrciumile mai păstrau ceva din aerul de dinainte de război. Ce mai! Era un Iaşi nebun şi petrecăreţ. I-am prins şi eu coada. La crîşmă se venea cu familia, oamenii se cunoşteau între ei, îşi mărturiseau unii altora necazurile, iar de atîta buluc de lume, ţambalagii nu mai aveau loc să mai dea din coate – dîgîdîc! dîgîdîc! – şi contrabasul hîrcîia după uşă. Friptura se răcea în farfurie, căci nu mai era timp de ea de atîta cîntat şi jucat. Dar să revenim la oile, mai bine zis oaia noastră… neagră. La crîşmă popa dă peste nea Costică, o rudă de-a mea. Din vorbă în vorbă se găsesc că amîndoi mă cunosc. Cum alta? Că doar este şi un Dumnezeu al chefuitorilor, care-i ajută în fel şi chip. Şi astfel Costică şi cu popa Baston îşi petrec noaptea la mine în Ciurchi, la părinţii mei. Bineînţeles, au mîncat şi au băut pînă în zori. De cîntat a cîntat mai cu seamă Asta-i sara de pe urmă. Avea popa acest aht, gîndindu-se la ce-l aşteaptă a doua zi.

Dimineaţa, tehui de băutură şi de nesomn, popa Baston se duce la Mitropolie. Porneşte anevoie din Ciurchi, o ia prin Bucşinescu şi urcă spre Beilic să ajungă la Mitropolie. Ajunge în Ştefan cel Mare. Călca arar într-o delăsare de sine vecină cu a acuzatului la procesele comuniste, care-şi ştie dinainte sentinţa. Cînd colo vede înainte-i o căciulă şi o ceafă parcă ştiute.. Mai încolo aude un mănunchi de glasuri, cu un „ci“ parcă mai moale ca la Iaşi, ca din satul lui. Într-un sfîrşit aude tropoţica mărunţică a lui moş Pintilie, din sat de la el. Moşul era mai scurt de un picior. Popa rămîne uimit, oamenii îl văd în sfîrşit, el dă să-i întrebe: «Măi oameni buni…», dar se intrase deja pe poarta cea mare şi largă a Mitropoliei. Oamenii tac, se reculeg şi încep să-şi facă cruci“. „Din lemn sau din fier forjat?“ întreabă, rîzînd, colonelul. „Taci, dom’le!“ face sastisit Onofrei. Şi continuă „Era cam o sută în curtea Mitropoliei, poporăni cu gură mare şi pătimaşi, cu adevărat ca la o adunare de mir din vechime. După obiceiul strămoşesc al românilor la zurbale, bărbaţii îşi trimit femeile în faţăsă dea din gură, să se ciorovăiască. Cînd femeile sînt jignite sau îmbrîncite de adversar, au motiv să se bage bărbaţii. «Ce te legi, mă, de femeia mea!». Protopopul Ioniţă de la Consistoriu încearcă, şiret, să liniştească mulţimea, spunînd că – vai! – părintele Barton are har într-adevăr, cum zic ei, dar ce păcat, ce păcat! Nu numai că mintea lui îl duce la gînduri spurcate, dar se şi învoieşte cu femei, îndulcindu‑se cu ele şi primindu-le cu bună plăcere. «Dar Ştefan ceal Mare – strigară oamenii – el nu se îndulcea? Şi acuma-i ca un sfînt».. «Da, da, îi sfînt». «Ori te pomeneşti că ŞtefanMare nu-i sfînt. Să ne lămurească sfinţia sa. Poate greşim noi». «Dracul nu face mănăstire, oameni buni», replică destul de necanonic prelatul. Oamenii ziseră: «Să iasă în faţă Cap de Tablă. El ştie mai bine chichiţele preoţeşti». Moş Pintilie, zis şi Cap de Tablă din cauza cheliei lucitoare, era mîndria sătenilor în privinţa înţelepciunii. Ştia să „înfunde“ pe orice om cu carte care trecea prin sat – profesori, generali, başca politrucii. Iese Pintilie în faţă şi zice: «Stau în faţa Domnului, asta mi-i crucea! Să fie păcatul meu dacă năpăstuiesc pe cineva. Sfinţia Voastră, mai cunoaştem şi noi, iştia proşti, unele şi altele. Să zicem că e decăzut părintele, cum ziceţi, însă toate slujbele făcute de dînsul sînt sfinţite, căci darul Sfîntului Duh se pogoară pentru cei binecredincioşi. Pentru că – Sfinţia Voastrăştie prea bine – nu curăţia sau necurăţia preotului săvîrşesc aceasta, ci darul lui Dumnezeu, care lucrează în toate». «Bine, bine – zice sfinţia sa cam ruşinat în ştiinţa sa teologhicească – dar s-a făgăduit a sluji Domnului în curăţie, iar acum petrece spurcînd trupul său şi mînjind pe Sfîntul Duh. E curvar, iubiţi credincioşi», se enervă protopopul Ioniţă. «Noi vrem curvarul! Noi vrem curvarul!», începu să vuiască mulţimea de căciuli negre şi brumării. Pintilie începu iar, cum avea obiceiul, cu parabole care se furişau pe ocolite spre o ţintă nevăzută deocamdată, dar bine ţintită. Însă acum oamenii îl întrerupeau; o ţineau una şi bună: «Noi vrem curvarul! Noi vrem curvarul!». Odată adoptat sloganul, era acum de stăvilit. Colac peste pupăză, în acest moment se burzuluiră şi milogii de la poarta Mitropoliei, schilozii adevăraţi sau prefăcuţi, femeile fugite de la spital care-şi arată operaţiile purulente şi alţi trenţăroşi. Le plac asemenea ocazii. Acum pot fi şi ei luaţi în seamă. Aşadar, auzind scandal, agitară cîrjele prin aer şi zbierară ca nişte măgari înfometaţi. Ochii protopopului Ioniţă se rotunjiră, umplîndu-se de apa albicioasă a spaimei. Ceata mugindă se tălăzui fără motiv precis spre intrarea preasfîntului lăcaş. Calicii urlau cu glasuri dogite, suduiau, mutilaţii loveau grilajul gardului cu cîrjele, nişte false călugăriţe nebune ţipau ceva de Maica Precista, bălăcăreau pe mitropolit şi-şi dădeau ochii peste cap. În fruntea tuturor era unul Vasea, un haidău fără picioare, aşezat pe un căruţ de copii, cu rulmenţi. Îşi făcea vînt cu mîinile pe granitul dinspre intrare. Alte căruţuri care-l urmau produceau un zgomot asurzitor. Din cînd în cînd Vasea îşi smulgea rubaşca roşie, slinoasă. Pe piept avea tatuată stema Uniunii Sovietice. Se bătea cu pumnul în stemă şi hîrîia scrîşnit: «Streliat’! Streliat’! Streliat’! nadăăă!». Înspăimîntat ca de venirea vremii aceleia, a vinului aprinderii mîniei lui Dumnezeu, protopopului Ioniţă îi pălălăiră poalele cît ai clipi, în adîncurile sfîntului lăcaş. Sfinţia sa urcă nişte scări, deschise nişte uşi, şuşoti pe la nişte nalte urechi şi destul de curînd aduse înştiinţare lumii în aşteptare că părintele Barton a fost iertat; i s-au dat doar şapte zile de mare canon. Aşa că dumnealor, iubiţii credincioşi, să plece. Ţăranii au plecat mulţumiţi. Gloata calicimii s-a împrăştiat mai cu greu. Pe nebune le-au mai înghiontit oamenii, ruşinaţi de asemenea măscări grăite înspre înaltele feţe bisericeşti. Însă de cel cu rubaşca roşie n-a îndrăznit nimeni să se apropie. Vasea a continuat multă vreme să scrîşnească: «Streliat’! Streliat’! Streliat’! nadăăă!» că adică trebuie împuşcaţi. Pînă la urmă a apărut o băbuţă, a scos o năframă boţită din sîn, a stupit în ea şi l-a şters pe Vasea pe la gură. Apoi a apucat căruţul de sfoară şi l‑a dus pe rebel acasă“.

*

Am înfulecat apoi peştele şi am închinat mai cu sîrg în umbra nucului uriaş din ograda domnului Onofrei, lăudîndu-i vinul şi calul. Estimp colonelul (de fapt era locotenent colonel) pălăvrăgea despre cum i-a spus soldatului „vă ordon treceţi Prutul“. După aceea l-am întrebat pe domnul Onofrei: „Ce mai ştiţi despre popa Baston?“ „Eu am plecat din sat cu serviciul şi de atunci nu l-am mai văzut. Da’l-a mai văzut odată Gică“. „L-ai cunoscut şi tu?“ „Da. Eram un ţîngău cînd părinţii lui nenea Costache din Ciurchi m-au trimis să-i duc ceva „băietului“; atunci era greu cu viaţa. Vă daţi seama ce a însemnat pentru mine… o adevărată aventură. În trenul de Botoşani am trecut printr-o întîmplare de pomină…  dar asta-i altă poveste. În fine, ajung eu în sat, îi dau sarsanalele lui Costache, îi mai zic una-alta de pe la Iaşi şi rămîn peste noapte la el, la gazdă.. A doua zi dau să plec, dar nenea Costache zice: «Mai stai oleacă, măi ţîcă. Mă duc să aduc calul de la dispensar şi mergem cu el pînă la gară, că drumu‑i lung». Bine! Mă aşez pe marginea şanţului şi aştept. Deodată văd în zare buluc mare de oameni venind pe drumul prăfuit. Deşi era dimineaţă te topeai de căldură. Nu-mi amintesc exact anul, dar trebuie să fi fost în ’47, că atunci a fost secetă mare. Colbul se înălţa pînă la cer. În frunte cîţiva oameni duceau prapurii. Cîteva icoane strălucind în soare erau purtate de fete. În urma lor venea un cor de femei. Dascălul cu ochii holbaţi răcnea cînd şi cînd «Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!» dînd răspunsurile preotului. Iar preotul…  parcă-l văd şi acum…  e popa Baston; mai înalt cu un cap decît toţi, cu odăjdii bogate, lucind ca soarele şi cu o cruce grea de aur în mînă. Se uită în sus la soarele dogorîtor, în felul acela numai al lui. Pe urmă vin poporănii…  Mai în faţă preoteasa Argentina, frumoasă ca o cadră, şi dăscăliţa – amîndouă legate la cap cu basmale albe, cu ciucuri. Încolo zumzet şi huiet: corul psalmodiază duios, cîte un prunc plînge, dracii de copii se fugăresc printre picioarele oamenilor, ciocîrlia cîntă dumnezeieşte în înaltul cerului, cîrsteii scîrţîie în van pe balta uscată. Apoi bulucul se opreşte brusc şi se ostoieşte. Preotul stropeşte pe îngenunchiaţi cu agheazmă. Iar merg cu vuiet mare o bucată de drum. Iar se opresc, cad în chi şi se roagă lui Dumnezeu din ceruri să le trimită o ploaie, numai o ploaie… Eh, nu se poate uita uşor aşa ceva… Şi nu puţină vreme după aceea, nici n-apucase bine a se întoarce convoiul, se iscă un vîntişor aşa, de niciunde, nişte prigori umplu prevestitor cerul şi norii se adună ca din senin. Şi-n scurtă vreme începe ploaia mult dorită. Da’ ce ploaie, domnilor! Cu şiroaie, cu trăsnete. Rupeau caii pripoanele şi alergau nebuni pe islazuri, la loc deschis. Iar oamenii… oamenii… vă închipuiţi ce bucurie pe capetele oamenilor. Plouaţi şi bucuroşi s-au adunat în curtea bisericii. Din toată sărăcia s-au găsit şi de-ale gurii şi de-ale… .gîtului. Pe urmă s-au pornit discuţiile: «Părinte, cînd am văzut prigorii… ». «Tot aşa, cînd eram în Basarabia… ». «În ’917, părinte, cînd eram la Oituz, uite aşa se adunase apa în tranşeu… ». Şi popa Baston parcă avea scînteie în el. Cu largheţea aceea a sufletului pe care o avea, îi asculta pe toţi, le răspundea la toţi, la fiecare în limba lui. Nenea Costache a uitat să spună că popa Baston ştia cinci limbi: în afară de româneşte ştia ucraineşte, nemţeşte, ruteneşte şi evreieşte (învăţase de la dughenarii din sat). Pe urmă popa i-a lăsat pe oameni cu petrecerea şi-a venit la noi la şanţ. Ţinea tare mult la nenea Costache. Ne-a adus o ulcică de vin.. Iar o vecină de lîngă gazda lui nenea Costache ne-a adus colăcei calzi. Era o ucraincă tinerică, bălană, cu năsucul în vînt – văduvă de război. Şi popa Baston tot îl îndemna pe nenea Costache să se ducă după Oxanuşca – şa o chema – că zicea: de ce crede el că se îmbracă de sărbătoare? Şi de ce crede că se îmbracă femeile în rochii aşa de străvezii şi luminoase? Ca să ne lase nouă, bărbaţilor, în suflet şi în trup o dorinţă nepotolită, de neuitat, să ne lase senzaţia că sîntem aproape de fericire. Numai să întindem mîna şi să luăm…  N-a zis el chiar aşa, ca-n romanţuri, o fi zis mai ţărăneşte, nu-mi aduc aminte, dar ideea asta-i“. „Şi te-ai dus după Oxana, domnule Onofrei?“ întreb. „M-am. Dar nu ştiu ce văduvă de război era, că era fată mare“. „O fi plecat mirele la război în pripă, bre“, zice şi colonelul Boicu. „Era o hanţuşcă Oxanuşca asta… “, zice domnul Onofrei, dar pe urmă se opreşte şi face semn cu degetul la buze. Doamna Onofrei tocmai ieşea din bucătărioara de vară cu un lighean de poale-n brîu unse din belşug cu smîntînă. Erau aşa de moi că n-aveai nevoie de clănţănitori ca să le mănînci, numai cu buzele. „Ia treziţi-l şi pe părintele – face Boicu – că mînă porcii la jir de vreo juma’ de oră“. Dar părintele Lăzărică amuşinase deja aroma plăcintelor şi acum le morfolea cu gingiile lui văduvite de dinţi. „Ha! taman bine m-am trezit. Sărîmîna, coană, că bune plăcinte ştii să faci!“.

*

După o vreme am întrebat: „Dar nu ne-ai spus, Gică, cînd l-ai văzut ultima oară pe popa Baston?“ „Parcă n-aş mai spune“, zice Gică înd jos ultimii stropi din pahar. „De ce? Spune!“ „La vreo cincisprezece ani după aceea, poate mai mult, l-am văzut în autogara din Suceava. Era în civil. Mă tot holbam: el să fie? Să nu fie el? Mă apropii şi zic: «Sărîmîna, părinte Barton! Mă mai ţineţi minte? Eu sînt vărul lui Onofrei, am venit odată la el în gazdă… cînd a plouat». «Aaa – s-a luminat el – te ştiu, bre ţîcă. Dar nu mai sînt popă». Şi mi-a zis că pînă la urmă cei de la Mitropolie l-au dat afară. Acum era contabil la o piaţă alimentară din oraş. Divorţase de Argentina. «Schimb putorile ca şi cămăşile – zicea – nici eu nu ştiu ce-i de capul meu». Pe urmă am mers într-o crîşmă din autogară; ştiţi cum îs – zoioase. Popa Baston dădu iute două coniacuri mari peste cap, după care mîna nu-i mai tremura pe pahar. Apoi glumi cu nişte rufoşi de la alte mese. Se vedea că-s prieteni de pahar. Pe urmăse întoarse brusc spre mine: «Auzi? Ţine minte ce-ţi spun! Eu ştiu ceea ce Biblia şi Sfinţii Părinţi nu vor să spună. Nu contează că eşti păcătos, c-o iei pe căi greşite. Sau contează şi asta, dar mai puţin. Dumnezeu rabdă multe şi iartă. Nu te părăseşte. Ştie că sufletul omului e un sac de purici, bre. Nu-l poţi stăpîni: o dată urcă, altă dată coboară, altă dată o ia pe ocoliş…  Nu contează, auzi? Dar cînd oamenii nu se mai iubesc unii pe alţii, ajung nepăsători unii faţă de alţii şi merg singuri singurei, ca pe nişte şine care nu se ating niciodată – atunci îi de rău. Auzi? Cumplit de rău. Îi rău cînd sîntem căldicei, cum spune la ă: «Fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea». Atunci cînd neiubirea o să se înstăpînească şi oamenii or să ajungă ca nişte maşini care lucrează în gol, atunci – şi m-a tras cu forţa mai înspre el, şoptindu-mi la ureche – atunci se va întîmpla ceea ce Biblia tăinuieşte: Dumnezeu o să moară. Auzi? Ia aminte! O să moară! Nu Nietzsche L‑a omorît, nici comuniştii n-or să-L omoare, ci nepăsarea şi neiubirea noastră. Auzi? Trebuie să ne trezim pînă nu e prea tîrziu. Să ne trezim!» Spunea toate acestea şi se uita, cum arunca el ochii în sus, spre tavanul galben-murdar şi coşcovit al crîşmei. Dar acolo nu crăpau bolţile în două, nu se cutremura lumea, nu se înfricoşa nimeni de aşa predică. Clienţii continuau să bea şi să trăncănească, pasagerii să se vînzolească fără noimă prin autogară… Ultima imagine care mi-a rămas în minte: o chelneriţă ţîţoasă bătea un ţăran beat: cu stînga îl ţinea ca să nu se prăvale iar cu dreapta îl pocnea în obraz. Ţăranul se încăpăţîna să nu lase biciul din mînă… Am plecat şi nu l-am mai văzut pe popa Baston nici pînă în ziua de azi“.

Cînd am plecat de la domnul Onofrei, soarele îşi cernea razele piezişe prin coroana împărătească a nucului din ogradă şi făcea să cînte cocoşul pe o movilăde bălegar şi să gîngurească porumbeii pe acoperiş. Mirosul persistent de benzină dinspre şosea se lupta cu mirosul dulceag ce năpădea pe uşa deschisă a grajdului, în care calul Baston necheza cu capul întors spre lumină. Ca într-o epifanie!

*

Acum cîţiva ani am avut ocazia să merg la Suceava. M-am gîndit să-l caut pe fostul popă Baston, aşa că am luat adresa lui de la Gică Hitruc. Terminîndu-mi treburile în Suceava, am mers în cartierul indicat. Am intrat într-un bar să mă interesez de adresă. Pe Veronica, fata de la bar care m-a servit cu cafea, n-o puteam întreba: era ocupată. Îi povestea unui băieţandru cu haină de piele şi scăfîrlie tunsă scurt, că fusese seara trecută la o băutăunde atmosfera a fost futere. Păcat doar că muzica a fost de căcat. De fapt Veronica părea o bogumilică, împărţind toate ale lumii în două entităţi fundamental distincte: entitatea futereşi entitatea de căcat. Astfel am aflat că anumiţi gagimani, pantofii italieneşti, pizza la Bar Rock, Eminem sînt futere în timp ce alţi gagimani, pantofii româneşti, sarmalele făcute de maică-sa şi Marcel Pavel înt de căcat.. Dar am renunţat repede să mă mai holbez la Veronica (nu aprindea – ca cealaltă Veronică – candela iubirii pe pămînt, dar îţi aprindea cereblegul cu bluziţa ei mai mult decît subţire care te făcea să constaţi că e o înfocată partizană a desfiinţării sutienului) fiindcă gagimanulei se uita de Thailandala mine. Aşa că am privit roată împrejur în bar. Se pare că era un bar al rockerilor: toţi aveau haine de piele, toţi aveau felurite lanţuri, lănţuguri şi alte cioveie de tinichea, toţi aveau scăfîrliile făţuite, ca sfecla de zahăr înainte de a o predafabrică. Noroc de un paşnic alcoolic care strîngea paharele goale şi le ducea la bar, ca să i se dea o cinzeacă (oh, această permanenţă, această dăinuire încă de pe vremea crîşmelor dacice!). Blajin, omul mi-a explicat cum pot ajunge la adresa respectivă.

Întîrziam lîngă cafeaua leşioasă. S-a făcut seară; s-au aprins luminile; pereţii albi şi reci au căpătat acea tristeţe a tuturor pereţilor iluminaţi de neon; stelele pe cer se vedeau gălbejite printre autocolantele cu Coca-Cola de pe geam; rockerii vorbeau vrute şi închipuite despre dumnezeii lor zgomotoşi…

Am mai luat o gură din cafeaua de cenuşă şi am plecat fără să-l mai caut pe popa Baston.

2 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.