Capitolul 20: Umbrele adevărului [partea a II-a]

[fragment din romanul …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, Editura Vremea, 2010]

de Oliviu Crâznic

Vincennes avusese dreptate. Von Walter ne vizită în cursul serii. I-am turnat un pahar cu vin roşu, dar refuză să se aşeze.
– Nu pot sta mult, ne lămuri el. Mă aşteaptă inchizitorul.
– De ce?… întrebă Vincennes, suspicios. Ce se petrece?…
Von Walter dădu din umeri.
– Ne-a convocat pe mai mulţi, pe rând. Presupun că vrea să vadă exact ce ştie fiecare.
Am schimbat o privire cu vicontele. Pe noi nu ne convocase nimeni.
– Poate mâine, ne spuse neamţul, fără să pară interesat. Dar în seara asta trebuia neapărat să vorbesc cu voi. Sunt nevoit să vă pun câteva întrebări, şi, dacă îmi permiteţi, am să vă dau şi câteva sfaturi.
– Chiar te rugăm, spuse Vincennes sec. Avem nevoie.
– Ştiu că mă aşteptaţi, şi ştiu că vă datorez câteva lămuriri. Credeţi-mă, o să discutăm, dar astăzi e imposibil. Nu ne-o permite timpul, şi nu ne-o permit împrejurările. Dacă însă lucrurile merg cum cred eu, poimâine dimineaţă putem pune la cale împreună un plan de bătaie.
– De ce nu scapi acum câteva explicaţii?… Ne-am cam săturat de cimilituri.
– Păi deja am vorbit mai mult decât era cazul, mai ales la banchet. Am atras atenţia asupra mea şi m-am pus în pericol. Nu vreau să vă pun şi pe voi, până nu aflu măcar cu cine luptăm. Am fost însă nevoit să acţionez astfel. Trebuia într-un fel să evaluez situaţia, să văd cine sunt posibilii aliaţi şi să-l avertizez pe duşmanul nostru – în caz că, aşa cum credeam, se afla la masă – că nu suntem cu totul nepregătiţi. Speram ca asta să-l facă să şovăie şi să mai câştigăm timp. Din nefericire, contesa Sellini a părut a fi singura în temă, poate mai în temă chiar decât mine. De voi doi ştiam dinainte că bănuiţi câte ceva, dar mai ştiam şi că sunteţi total pe lângă. Nu eram sigur de poziţia inchizitorului. M-am tot întrebat dacă e un noroc sau un ghinion că se află aici. Cred că nu e însă nici una nici alta. Cred că e ceva programat.
– Noi am prefera să discutăm chiar acum, spuse Vincennes, şi întâmplător se aşeză între Von Walter şi uşă. M-am ridicat de pe scaun.
Neamţul ne zâmbi cu blândeţe.
– Până nu-mi cunosc exact adversarul, nu pot să vă spun nimic. De fapt, din câte ştiu la momentul acesta, ar putea să fie şi unul din voi.
– De fapt, ai putea să fii şi tu, cu toate poveştile tale, spuse Vincennes, şi vocea îi suna plăcut, ca şi cum îi vorbea unui bun prieten.
– Aş putea fi şi eu, admise baronul, sau aţi putea să credeţi că sunt eu, ceea ce ar fi totuna. De aceea vom vorbi după noaptea de mâine.
După o scurtă şovăială, Vincennes îmi făcu semn din cap şi se dădu la o parte. M-am aşezat.
– Ce vrei să ştii?… întrebă vicontele.
– Să nu mă înţelegeţi greşit, insistă baronul. În principiu, nu vă bănuiesc pe nici unul. Dar deocamdată nu pot să exclud nici o posibilitate. În plus, la felul în care se prezintă acum situaţia, aţi putea să mă credeţi nebun, sau aţi putea scăpa un cuvânt cui nu trebuie. Poimâine însă, lucrurile se vor schimba şi, indiferent dacă teoria mea se va dovedi corectă sau nu, va trebui să acţionăm într-un fel sau altul.
Făcu o pauză, sorbind din vin cu un aer absent.
– Foarte important ar fi, spuse el, să ştiu dacă în seara banchetului, aveţi cunoştinţă ca cineva – fie el oaspete sau servitor – să fi părăsit castelul, chiar şi pentru scurtă vreme.
– Nu, spuse repede Vincennes, aruncându-mi o privire scurtă, şi am mers pe mâna lui, fără să mai menţionez absenţa de la masă a lui Huguet de Castlenove.
M-am tot întrebat mai târziu de ce, atunci când oamenii sunt puşi să aleagă, aleg întotdeauana varianta care îi convine diavolului. Dar atunci, decizia lui Vincennes mi se păruse bună. N-aveam motive să ne încredem în baron, care ne spunea doar ce avea chef să spună. În plus, ştiam că Huguet lipsise de la masă, dar asta nu însemna că nu era în castel. Şi totuşi, chiar în timp ce tăceam, înţelegeam eroarea alegerii noastre.
– Sunteţi siguri?… ne întrebă Von Walter, ridicând o sprânceană.
– Foarte, i-am confirmat eu. Am fi remarcat dacă pleca cineva. Nunta era aproape şi s-ar fi vorbit despre asta. Ar fi fost fără îndoială suspect.
– Atunci, oftă baronul, nu mai rămâne altă ipoteză decât că era cineva din afară.
– La ce te referi? făcu Vincennes cu răceală.
– De fapt, putea foarte bine să fi fost căpitanul gărzilor, gândi cu glas tare Von Walter, ignorând întrebarea amicului meu. La urma urmei, nu a sosit decât la nuntă.
– Dacă ne iei aşa, nu îţi mai spunem nimic, am zis iritat. Despre ce naiba vorbeşti acolo?…
Baronul aruncă o privire nerăbdătoare spre pendula de pe perete. Capul de mort în care era fixată lucea alb în reflexia focului.
– În seara aceea am văzut ceva de pe ziduri, spuse grăbit. Habar n-am dacă are legătură cu ce se petrece aici. Ar putea să aibă. Însă pariez că are legătură cu mormintele profanate.
– Drace, spuse Vincennes în şoaptă. Baroane, ce ai văzut?…
Von Walter vorbea repede, cu o nelinişte evidentă.
– Era chiar la liziera pădurii. Ceva ca un animal mare. Stătea chircit în locul în care se terminau copacii, adulmecând spre castel. Apoi a început să se deplaseze. Acum nu mai eram deloc sigur că era un animal.
– Ce vrei să spui?… am întrebat îngrozit, deşi înţelegeam perfect ce vroia să spună.
– Mergea ca un om. S-a apropiat în grabă de şanţuri. Apoi mi-a scăpat. Am stat multă vreme pe zid, dar nu am mai putut da de el. Presupun, şopti el, … presupun că a intrat înăuntru.
În spatele meu, Vincennes înjură.
– Şi crezi că era unul din oaspeţi?…
– Aş vrea să cred. Nu ne mai permitem şi un duşman din afară. Legat de ce v-am spus… o altă întrebare, vă rog. Vă rog să vă gândiţi bine. Aţi văzut vreodată semnul ăsta?…
Şi Von Walter se aplecă peste masă, mâzgălind iute pe o coală cu pana aurită a lui Vincennes.
Ne-am uitat amândoi la desen, fără să înţelegem. Era o stea întoarsă, într-un cerc.
– Nu. Unde ar fi trebuit să o vedem?… Şi ce-i asta, o pictogramă?…
– E un însemn, spuse Von Walter mohorât. E bine că nu a apărut încă. Când o să-l vedeţi, faceţi orice să vă feriţi de el, ca şi de cel care îl poartă.
Mi-am trecut mâna peste frunte. Îmi era cald. Vincennes avea buzele strânse şi faţa crispată, şi cu groază am înţeles că era speriat.
– Acum trebuie să plec, zise neamţul, şi din vocea depărtată am înţeles că nu aflase ce îl interesa. Două lucruri vă mai pot spune: cheia se află la cele două bolnave. Şi, orice ar fi şi oricine ar fi, nu deschideţi nimănui uşa în timpul nopţii.

#
cartea costă în librării 29 lei, dar poate fi achiziţionată cu reducere de pe site-ul editurii

alte informaţii despre ea pot fi găsite pe blogul nostru