Credeţi în literatură?

[Augustin Cupşa – Perforatorii, Cartea Românească, 2006]

de Luiza Mitu

Nu o să insist nici asupra sarcasmului lui Augustin Cupşa, nici asupra atmosferei pe alocuri kafkiene, pe alocuri urmuziene, chiar vişnieciene pe care textul său o degajă, nici asupra războiului-pretext, ci am să-mi încep eseul cu un fragment care-i aparţine Clarei, unul dintre personajele romanului, seducător, enigmatic, spectral : „Carnea asta minunată are un magnet în ea. E atât de bine pusă în forma ei, încât eu nu trebuie să fac mai nimic. Decât să cresc. Să mă dezvolt.” ( „Mărturisirea Clarei” ) De ce am ales acest fragment? Tocmai pentru că pune în discuţie o filozofie a formei pe care Augustin Cupşa o dezvoltă în tot felul de moduri în cuprinsul romanului. O să încerc o sistematizare a gândirii prozatorului.
O primă formă, consistentă, concretă propusă de Cupşa este trupul. Trupul ca formă dată, trup care încorsetează sau eliberează conştiinţa personajelor aflate într-o permanentă contradicţie cu sine. Să luăm exemple concrete. Pentru Clara, trupul este o formă perfectă, de aici prezenţa, aproape vampirizantă, pe care o degajă asupra personajelor de sex masculin. Cu toate acestea, Clara conştientizează că această carcasă care-i oferă existenţă materială nu este suficientă pentru dezvoltarea sa ca fiinţă profundă, intimă. De aici rezultă inconsistenţa personajului, ratarea lui. Ce –i rămâne de făcut? Retragerea în sine: „Dar într-o zi s-a hotărât. Fără să spună nimic, şi-a încreţit fruntea şi şi-a adus umerii. Bănuiam că se prefăcea, că ea glumea. Dar ea nu s-a lăsat. A continuat să se usuce, să se deşire, să se mişte tot mai rar şi mai calculat.” Pentru Robert, forma trupului este o dublă ratare: fizică şi psihică. Personajul se detaşează complet de propriul trup autoreificându-se: „Robert îşi cerceta penisul care devenea în fiecare an tot mai hidos, mai siniliu şi mai gelatinos…A venit războiul. Robert a făcut operaţie de sex şi nu a mai fost incorporat. După primul război…Robert a suferit a doua operaţie de schimbare de sex şi a redevenit bărbat. Spunea că nu îşi mai putea suporta păsărica. I se uscase ca o smochină.” Pentru Ta trupul este singurul compromis pe care îl acceptă: „Nu m-am gândit cum ar fi ca trupul meu să se bucure de reuşita compunerii mele. Poate că aici am greşit.”

O a doua accepţiune a formei, propusă de Augustin Cupşa este creaţia, formă potenţială cu mii de feţe. „Nimic nu este mai greu decât povara creaţiei, responsabilitatea ei. Lucrul cu nimicul, cu neantul, cu lipsa formei.” ( Mărturisirea lui Ta). Această povară a creaţiei este conştientizată şi experimentată de toate personajele romanului. Tehnica pe care ele o invocă este cea a mărturisirii. Tentaţia mărturisirii apare ca o modalitate de a „ocoli în chip miraculous propria conştiinţă de a te eluda.” Detaşarea de eul conştient implică existenţa obligatorie a unui eu ascuns care este imaginea Celuilalt. Descoperirea Celuilalt presupune o perforare, o disecţie totală a Eului. Iată ce aflăm din mărturisirea Clarei: „Când mă izbesc de aceste oglinzi, mă tai, mă ciobesc şi eu ţip înfiorată de plăcere şi de teamă.” Oscilaţia personajului între cele două stări de a fi Eu-Celălalt şi elemental de echilibru- creaţia, o sintetizează foarte bine Ta: „Eu voi rămâne însă aici, în faţa foilor albe, aşteptând, desenând, dansând în jocul acesta între teamă şi apăsare, între emoţie şi nesiguranţă, între chin şi eliberare, între prăbuşire şi excitaţie, fără tempo, fără repere, fără oprire…”
Se poate observa deci că Augustin Cupşa experimentează cuvântul „formă” sau, dacă vreţi, forma cuvântului. A construi forme care încă nu există, acesta este rolul pe care şi-l asumă tânărul romancier, de aici provine acea „povară a creaţiei”. Dar cum poţi ajunge la forme noi, distincte, dacă forma perfectă deja există, este un dat? Răspunsul îl aflăm chiar din titlul romanului: perforând. „Ajunsese la concluzia că lumea e o uriaşă pânză de cort întinsă peste un vid. Dacă o perforezi, (cu ajutorul ploii) ea se va destrăma şi noi ne vom dizolva în cosmos.” Viziunea este, fără îndoială, una apocaliptică. Ploaia se hrăneşte cu conţinutul lucrurilor lăsând în urmă un uriaş conglomerat de fiinţe goale. De aici până la legenda oamenilor-numai-coajă nu mai este decât un pas. Pentru a înţelege la ce mă refer mă simt datoare să vă reamintesc de „Muntele analog” al lui Rene Daumal. Aici aflăm de existenţa aşa zişilor oameni-numai-coajă care „locuiesc în piatră, prin care circulă ca nişte caverne călătoare. Prin gheaţă ei se plimbă ca nişte bule în formă de oameni. Dar în aer nu se aventurează, pentru că ar fi luaţi de vânt. Au case în piatră, ai căror pereţi sunt făcuţi din găuri, şi corturi de gheaţă, a căror pânză este făcută din bule. Ziua ei rămân în piatră, iar noaptea hoinăresc prin gheaţă, unde dansează pe lună plină. Dar nu văd niciodată soarele pentru că acesta i-ar face să explodeze. Ei nu mânâncă decat vid, se hrănesc cu forma cadavrelor, se îmbată cu cuvinte goale, cu toate vorbele goale pe care noi le pronunţăm. Unii oameni spun că ei au existat dintotdeauna şi că vor exista mereu. Altii spun că ei sunt morţi. Iar alţii zic că fiecare om viu are în munţi propriul său om-numai-coajă, aşa cum sabia îşi are teaca şi piciorul îşi are amprenta, iar la moarte se regăsesc.”
Personajele lui Augustin Cupşa sunt călători prin ploaie, sunt fiinţe înstrăinate de ele însele, trecători blocaţi într-o lume haotică, destructivă, o lume a extincţiei universale. Sunt acei oameni care dansează nebuneşte printre forme. „Dintre ele una, numai una e de ajuns să fie mai bună, mai apropită de perfecţiune.” Restul… literatură.