Fotografii de nuntă

de Răzvan Petrescu [România]

for the English version, click here

Cu exact două săptămîni înainte să mă căsătoresc, vecinul care locuieşte deasupra mea a uitat apa deschisă la bucătărie. În urma inundaţiei, pe tavan mi-a apărut un desen abstract, de mari dimensiuni, cu o dominantă verde. Tencuiala s-a umflat. Am fost nevoit să zugrăvesc camera. Şi asta cînd eram mai prins cu pregătirile pentru nuntă. Vecinul cu pocinogul s-a oferit să mă ajute, dar cum era în permanenţă beat, iar eu prea obosit ca să mai fiu atent, a zugrăvit altă cameră. Dormitorul. Inclusiv dulapul din lemn de nuc. Nu mai rămăseseră decît trei zile pînă la cel mai fericit eveniment din viaţa mea şi apartamentul arăta spectaculos. Am adormit cu coiful de hîrtie pe cap şi bidineaua într-o mînă. În cealaltă mînă am uitat ţigara aprinsă. A căzut, cum era de aşteptat. Covorul a luat foc. Eu am scăpat uşor desfigurat, însă pe vecin l-au dus la spital, unde medicii au clătinat din cap. Nu credeau că mai apucă nunta mea. Cu o zi înainte de căsătorie au venit tata şi mama şi s-au schimbat la faţă cînd au văzut în ce stare se afla casa. Mama a făcut o scenă. Apoi m-au ajutat, cum s-au priceput, să mut nişte rafturi, reuşind să spargă fereastra de la dormitor.
        În dimineaţa cu pricina, cu părul zburlit, cearcăne adînci şi o curioasă dorinţă de-a face rău, m-am trezit cu o jumătate de oră mai tîrziu decît trebuia. Am privit deşteptătorul. Era oprit. M-am calmat, l-am întors pînă dincolo de refuz, i-a plesnit arcul şi am intrat în sufragerie. Mama îmi aranjase cu grijă costumul de haine pe scaun. Tata, emoţionat, uitîndu-se mereu la ceas şi îndemnîndu-mă să mă grăbesc, s-a aşezat, cu toată greutatea. Tata e foarte gras. Scaunul s-a rupt, la fel şi costumul. Mama a-ncercat să coasă ce se mai putea coase, dar pata pe care mi-am făcut-o pe reverul stîng, atunci cînd mi-a scăpat ceaşca de cafea din mînă, n-a mai putut-o scoate. Cei doi prieteni, pe care-i trimisesem să cumpere flori, n-au găsit. Florăriile erau închise, tigăncile dispăruseră în chip misterios. În cele din urmă au rupt cîteva dintr-un părculeţ, nu ştiu cum se numeau, erau galbene, iar unul dintre ei a reuşit să fure două garoafe dintr-un cimitir. Paznicul alerga iute. Cînd au sosit, plini de sînge, mama se afla din nou pe pragul unei crize, tata plîngea că mi-a distrus costumul, iar eu încercam să-l conving pe administratorul blocului că ţipetele pe care le auzea erau de bucurie. L-am convins, a ţipat şi el, dar nu de bucurie şi, după ce-a plecat trîntind uşa căreia i-a sărit vizorul, am îndesat cu gesturi dezordonate, sub pat, o bună parte din ziarele cu care acoperisem mobila cu ocazia zugrăvitului. Împreuna cu ele, şi cadoul de nuntă, care s-a spart. Dulapul l-am lăsat aşa cum era. Începea sa se usuce.
       Întîrziasem deja doua ore. Am coborit în stradă şi n-am găsit taxi. Unul dintre prietenii mei a aruncat cu o pietricică într-un taximetru gol care nu voise să oprească. Atunci, şoferul s-a oprit, s-a dat jos şi l-a bătut pe tata. Am prins pînă la urmă o ocazie, o maşina frumoasă, stil dric, un Mercedes din anii ’70 fără parbriz, care a avut pană la întretaierea lui Baba Novac cu Brejnev. Avea din fericire şi roată de rezervă, e drept că mai mică decît celelalte, şi a mers aşa. Prietenii mei s-au suit într-un camion care i-a dus în altş parte. Pe drum ne-am intersectat cu un convoi mortuar ce-a reuşit să ne-o ia înainte şi-am fost astfel nevoiţi să mergem în urma lui înapoi spre casă, ăsta îi era drumul. Orchestra cînta nu ştiu de ce Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea. Am văzut Bucureştiul, precum şi cimitirul de unde proveneau garoafele mele. La cimitir ne-au rugat să ne punem banderole negre.

      Cînd am ajuns la primaria sectorului 3, pe Parfumului, nu s-au deschis portierele din spate, unde stăteau părinţii mei. Eu stăteam în faţă, în mînă cu bucheţelul de mireasă ce mirosea urît, şi nu mai doream să cobor. A trebuit, totuşi, deoarece nu se deschidea nici portiera şoferului. După extracţia acestuia, încheiată pe asfalt cu o rană la cap prin înţepare, ne-am opintit amîndoi la uşile din spate. Ne-au sărit în ajutor şi alţi oameni care doreau să se căsătorească. Singurul rezultat al eforturilor noastre combinate a fost smulgerea unei clanţe. Mama şi tata s-au văzut siliţi să iasă încălecînd scaunele din faţă. Tata n-a putut coborî pînă n-a dărîmat scaunul mortului. I-am dat şoferului fără să crîcnim aproape-un sfert din pretţul iniţial al maşinii şi am intrat în sfîrşit în curte. Viitoarea mea soacră mi-a smuls bucheţelul de mireasă şi a vrut să mă plesnească cu el peste faţă. M-am aplecat la timp şi mi s-a descheiat fermoarul de la pantaloni. N-am mai izbutit să-l închid, deşi am încercat s-o fac timp de vreo trei minute, în toaleta primăriei, ajutat de vărul meu care a făcut sport şi e foarte puternic. Forţa nu i-a folosit însă la nimic, pentru că din grabă intrasem la „Femei”, de unde-am fost alungaţi cu ţipete, etichetări nedrepte – porci şi homosexuali –, plus lovituri de poşete grele, cu închizători de metal. Un incisiv a zburat pe deasupra capetelor noastre şi a aterizat cu un clipocit într-o cabină goală. Era incisivul meu. Văru-miu a-ncercat să-l recupereze şi s-a ales cu o nouă lovitură, de data asta bine ţintită, ce i-a făcut zob ceasul de mînă antişoc. Apoi cineva ne-a zgîriat pe amîndoi pe faţă. Am ieşit de-acolo neliniştiţi. Mariana mă aştepta, cuminte, în curte. Era cuminte fiindcă nu mă recunoscuse. Pierdusem ora la care fuseserăm programaţi, aşa c-am intrat ultimii. Mă sîcăia chestia cu fermoarul, cît şi faptul că viitoarea mea soţie nu purta sutien, rochia fiind, în schimb, complet transparentă. Cei ce aşteptau în curte transpiraseră de-atîta privit, şi păreau că doresc acum să-şi unească destinul cu Mariana, pentru totdeauna, sau măcar pentru o vreme. Am rugat-o în şoaptă să-şi pună o batistă pe decolteu, după care, sub un pretext străveziu, m-am ascuns, jenat, printre tufe. Mai ales ca mama soacră mă căuta, probabil ca să-mi dea lovitura de graţie.

      Se făcuse trei fără cinci cînd ne-a venit şi nouă rîndul. Am pătruns înfioraţi în sala de oficiere. Se vorbea pe un ton coborît. Ofiţerul stării civile era deja cherchelit şi zîmbea cu gura pînă la urechi într-o direcţie unde nu se afla nimeni. Cînd a sunat ceasul de perete, omul s-a moşmondit ceva timp cu eşarfa tricoloră şi-n cele din urmă şi-a pus-o pe dos. Asistenţa aştepta încordata. A-nceput să-şi spună textul cu o voce piţigăiată, şi la fraza cu „familia din ţara noastra este”, s-a oprit. Uitase ce este. A întrebat-o pe secretară, dar nici ea nu şi-a adus aminte. Ca să-şi stimuleze memoria, femeia a muşcat dintr-un pişcot rămas de la o căsătorie precedentă. Nici aşa nu şi-a amintit. În schimb, s-a înecat cu pişcotul. A fost scoasă din sală roşie la faţă şi bătînd aerul cu picioarele. În timpul ăsta eu stăteam nemişcat, ascunzîndu-mi şliţul cu o mînă. Naşul ne făcea fotografii color. Cînd a vrut să schimbe filmul, a constatat ca n-avusese film în aparat. Tata a dat drumul la casetofon, muzica n-a pornit, şi cu toate că i-a ars un pumn, l-a zgîlţîit, l-a scos şi l-a băgat de mai multe ori în priză, nu s-a auzit nimic. Uitase să apese pe play. Abia acasă şi-a adus aminte, şi a apăsat, ştergîndu-şi pe furiş o lacrimă cît şi întreaga casetă, deoarece acţionase simultan şi clapa record. Fusesem însă prevăzător, adusesem şi-un al doilea casetofon, ceva mai uzat, cu motorul turînd imprevizibil, dar, oricum, mergea. I-am făcut semn unui unchi al Marianei, care-a pus imediat în funcţiune obiectul, un Philips din primele generaţii. A răsunat vivace Marşul nupţial, cu o viteză considerabil mai mare decît cea prevăzută. Gesturile tuturor s-au acordat cu tempoul şi au devenit febrile. Am făcut doi paşi înainte şi am semnat, emoţionaţi, în registrul stării civile. Mariana a semnat din greăeală cu numele de fată. Cînd mi-a venit rîndul am scăpat stiloul şi socrul meu a călcat pe el. Era un Pelikan. A urmat împărţirea bomboanelor şi a paharelor de şampanie. Ofiţerul a băut două pe nerăsuflate şi-a inceput să rîdă-n hohote. Am făcut în gînd socoteala, doi înmulţit cu paisprezece căsătorii, douăzeci şi opt de pahare. Era cui. S-a prăbuşit peste birou, încercînd în ultimul moment s-o prindă pe naşă de rochie. Naşa s-a enervat şi, în ciuda vîrstei, i-a sfîşiat eşarfa tricoloră dintr-o mişcare. Între timp au apărut altercaţii în privinţa bomboanelor. „Adică de ce-mi dă mie numai una, şi aia fără ciocolată, şi aleia-n verde, trei?” s-a auzit o voce de soprană. „Zi mersi, că eu nici n-am mai apucat”, a răspuns o contraltă. A fost ca un semnal. Au prins imediat să se îmbrincească şi să arunce cu bomboane unii-n alţii. Pe mine m-a nimerit una drept în ochi. N-aş putea spune cît era de gustoasă, însă era tare. După ce lumea s-a potolit din lipsă de muniţie şi socrul meu mi-a promis un stilou nou, de plastic, am ieşit in curtea din spatele primăriei. Aici am facut fotografiile oficiale. Ni le-a executat fotograful primăriei, cu un Hasellblat mare, negru, ce deconcerta doar prin faptul că nu scotea fum. Totuşi pocnea. Bătrînii ambelor familii s-au amuzat. Am zîmbit, am stat ţepeni, am îngheţat, era îngrozitor de frig. Fotograful ne-a cerut o suma exorbitantă, cam cît cîştigam eu în cinci luni, spunînd că ni le dă gata înrămate. Ne-a arătat ramele. Însă, cu toate că era clar un profesionist, una din pozele de grup a ieşit mişcată, fiindcă-n clipa în care a strigat „păsărica” cineva s-a apucat să bată covoarele pe maidanul învecinat şi toată lumea a întors privirea în acea direcţie. Un copil purtînd două vîrtelniţe de hîrtie deasupra capului a trecut tropăind mărunţel prin faâţa noastră şi a căzut într-o groapă. L-am scos greu de-acolo, pentru că se prinsese într-o sîrmă, murdărindu-ne de var şi, cred, de rahat, din fericire congelat. Copilul, cum s-a văzut afară din groapă, a-nceput să zbiere în vreme ce vîrtelniţele i se roteau ameţitor. A apărut mama lui, o femeie distinsă, ce-a pornit să ne injure de lucruri ireproductibile şi casă de piatră. Ne-am luat la revedere în grabă, din nou pupături, unii s-au ciupit pe furiş, cu ură, amintindu-şi de bomboane şi de altele, şi-am ieşit în stradă să căutăm un taxi. De data asta am avut noroc. Am pus florile şi cadourile în portbagajul maşinii şi, pînă ne-am mai făcut semne cu mîna, taxiul a plecat fără noi. Aşa c-am luat troleibuzul. După o staţie i-au sărit troleele. Şoferul le-a pus, blestemînd din greu, în aproape trei sferturi de ceas. Din păcate n-am mai mers decît două staţii, deoarece o gospodină cu un aer dinamic s-a uitat la rochia Marianei, a scos un sunet sever, şi ne-a somat în numele moralei să coborîm pe loc. Am coborît, dar nu toţi, pentru că soacră-mea a rămas să se lupte cu gospodina. Pe jos, pînă acasă, prin zăpadă, am făcut numai două ore şi jumătate. În faţa blocului am alunecat pe gheaţă şi mi-am scrîntit un deget. 

       Am reuşit să ne adunăm cu toţii în apartament după vreo trei ore, obosiţi şi morţi de foame. Aragazul devenise însă inutilizabil. Gazul fusese oprit. Am mîncat aşadar nişte cîrnăciori reci, cu murături portugheze. O mătuşă a făcut indigestie şi-a vomat nebănuit de mulţi cîrnăciori, uitînd să tragă apa la toaletă. Lucru ce-a dus la provocarea unui acces identic singurei familii din înalta societate pe care reuşiserăm s-o invităm. S-a băut, s-a cîntat. Caloriferul sîsîia. Pe la miezul nopţii, cu degetul bandajat şi faţa pămîntie, m-am dus să mă odihnesc. Nu m-am odihnit, pentru că m-a trezit după cîteva minute Mariana. Naşul se îmbătase şi scria porcării pe pereţi. Pereţii mei proaspăt zugrăviţi ! Am scos un urlet fin. Cînd am intrat în sufragerie hotărît să pun lucrurile la punct, nu mai era nimic de făcut. Se pare că jocul plăcuse tuturor. Le aducea aminte de copilărie. Toţi scriau acum pe pereţi cu carioca, pixuri roşii, verzi, albastre, creioane şi furculiţe. Doar unul dormea dus, înfăşurat în covor.
       Nu mai spun că am ascultat ore-ntregi, cu volumul la maximum, Recviemul lui Mozart, un obsedat de muzică clasică îl punea mereu de la capăt, păzind pick-up-ul cu o privire fioroasă. Iniţial s-au mai găsit unii ce-au încercat să protesteze, să schimbe discul, dar, fiind agresaţi fizic de meloman, au renunţat şi-au dansat în cele din urmă pe Dies Irae.
     
      Noaptea nunţii nu a fost cu nimic ieşită din comun. Am dîrdăit tot timpul, se făcuseră minus zece grade afară, iar fereastra dormitorului o spărsesera părinţii mei, cum am povestit. Am pus în cadru o folie de celofan, dar s-a rupt, că bătea vîntul. Am discutat apoi cu minuţiozitate şi-am decis să încercăm ceva mai acătării, care să ne rămînă gravat în minte pînă la adînci bătrîneţi, însă ne-a fost imposibil să reuşim ca la carte babarishkrata, poziţia aceea amoroasă în care ambii parteneri trebuie să stea în cap, cu ochii închişi, braţele răsucite la spate, coloana flectată în aşa fel încît să-ţi poţi atinge buricul cu vîrful nasului, şi picioarele împletite-n sus, cu degetele răşchirate. S-ar putea să nu ne fi izbutit figura şi din cauză că rămăseserăm cu paltoanele pe noi. După mai bine de patruzeci de minute în care n-am putut să ne apropiem unul de altul ca soţ şi soţie, Marianei i s-a pus un cîrcel, iar eu am înţepenit. Ne-am gîndit că poate traduseseră greşit din indiană şi-am adormit cu degetele de la picioare răşchirate. Dimineaţa, foarte devreme, ne-a trezit un vecin care bătea în ţeavă. Am bătut şi noi. Apoi vecinul ars, care-a venit de la spital, aşa aproape carbonizat cum era, ca să ne ureze casa de lemn şi-un incendiu mare. Eram complet degeraţi, astfel încît am găsit urarea destul de inspirată. L-am rugat chiar să ne facă o poză.

      Şi-acum e frig. N-am să aflu niciodată de ce nu ne îngroapă cu paltoanele pe noi, iarna. Privesc clănţănind din dinţi fotografiile de nuntă, una cîte una, şi mă înduioşează culorile şi chipurile expirate, aerul lor de teatralitate accentuat de lumina cvasi-absentă, oarecum interioară. Le completez cu fotograme inexistente, surprinse înainte şi după momentul apăsării pe declanşator, incomodat puţin doar de poziţia mea perfect orizontală şi de faptul că abia-mi pot mişca mîinile. A fost o nuntă frumoasă, dacă mă gîndesc bine, greu de uitat, dovada cea mai buna fiind că mă gîndesc la ea chiar şi acum, pe întuneric, deşi au trecut atîţia ani. Aici unde sînt am remarcat un fenomen interesant, anume că viermii nu vin din pămînt, adică din afară, pentru a te coloniza, este exact invers, se formeaza-n propriu-ţi trup şi ţîsnesc spre exterior, găurind lemnul. În primele zile îi simţi ca pe nişte minuscule explozii sub piele, şi mîncărimea este intensă. Pe urmă trece, odată cu pielea. În ce mă priveşte, autoliza a început de mult şi, cu toate că nu cred în viaţa de apoi, bănuiesc că Mariana este undeva pe lîngă mine, pe-aproape, sau, cînd va veni, am putea să ne atingem mîinile, cumva, dacă am face un mic efort. 

(Din volumul Eclipsa, Editura Cartea Românească, 1993)