Vin Americanii!!!

 de Dumitru Radu Popa

for the English version please click here

– Venim! Venim! Nu aveţi nici o grijă! spuneau americanii la radioul de noapte. „Venim! Venim!” auzea bunicul instalat în pod.

Toate aceste lucruri eu nu le-am trăit, deşi mă născusem; eram prea mic ca să pricep ceva. Dar mi s-a povestit atît de bine, încît le văd aievea, de fiecare dată, fără cel mai mic efort de imaginaţie.

A doua zi, a treia zi, gînditor, bunicul iar se plimba îmbrăcat în pantaloni bufanţi – terminîndu-se în cîţiva bumbi auriţi deasupra ciorapilor cadrilaţi –, proaspăt ras, deşi nu pleca nicăieri, şi nervos, prin sufragerie, prin faţa vitrinei sau pe lîngă covorul cu Budha Sakyamuni pe care îl cumpărase de la Constantinopol (era ţesut la Brusa şi avea trecut anul într-un colţ: 1897), deasupra căruia trona un Mefisto făcut din mozaic de lemn – ochii erau de sidef şi, din oricare parte l-ai fi privit, tabloul se uita după tine. Asta a fost una din terorile copilăriei mele. Mai ales cînd însera, nu ştiam cum să trec mai repede prin sufragerie, spre camera copiilor, fără să-i încrucişez privirile. Lucrul era de fiecare dată imposibil. Iar noaptea visam că trec pe lîngă el şi, deodată, nu mai pot mişca picioarele, senzaţia aceea paralizantă, cînd ţi-e imposibil să fugi sau să strigi. Şi el începea să-mi zîmbească şi să clipească ritmic, inuman. (După ce visam toate astea, fireşte, mă trezeam. N-am rămas niciodată acolo. Tabloul mai există şi acum, la tata în casă, dar a murit.)

Deci, a doua, a treia zi, bunicul se plimba nervos prin sufragerie (nu mai spun exact pe unde, pentru că aşa nu mai terminăm niciodată). După aceea, scotea o pereche – nou-nouţă, o să vedeţi de ce! – de cărţi de joc şi făcea cu ele cea mai simplă şi stupidă pasienţă din cîte mi-a fost dat să văd. Cărţile se amestecă, se taie, apoi se pun pe patru grupe. Fiecare grupă va avea o carte deasupra – pe spate – şi una dedesubt. Se ridică şi se întoarce apoi cartea de deasupra fiecărei grupe. Dacă se potrivesc două cîte două (sau toate patru între ele), atunci pasienţa a ieşit. Dacă nu, se întoarce fiecare grupă de cărţi, după necesităţi, încercînd mereu potrivirea lor două cîte două. Astfel explicată, pasienţa pare destul de grea; de fapt, e tîmpit de simplă.

Bunicul era un om cultivat. Acum sînt sigur că alesese pasienţa asta stupidă tocmai ca să le sancţioneze – lor, americanilor! – lipsa de fantezie şi pragmatismul atît de binecunoscut. Ce să vă spun, îi lovise crunt bătrînul, însă nici ei nu se lăsau mai prejos. Pasienţa ieşea, dar după cîteva zile de euforie, agrementată cu îndelungi lecturi din Karl May – bunicul avea toată seria, tipărită în nemţeşte la Viena, cu cotoare şi coperte fascinante –, realitatea obiectivă nu era cu nimic schimbată, aşa încît nemernicele de cărţi de joc erau aruncate în foc. Şi se cumpărau altele. Şi aşa mai departe.

Multă vreme, noi, copiii, numeam această pasienţă „pasienţa de americani”, deşi o foloseam din imbolduri mult mai puţin reacţionare şi, în cele din urmă, cu finalitate mai lesne palpabilă: „dacă mă ascultă sau nu la şcoală”, „dacă îmi ia săniuţă”, „dacă o să descopere că am spart geamul de la pendulă”, „dacă scap fără să-mi fac vaccin”…

De fapt bunicul nu iubea americanii. Bunicul iubea limba greacă şi limba latină, care tocmai se scoseseră din şcoală. Bunicul, care era profesor, voia ca limba greacă şi limba latină să se studieze în şcoală.

Povestea asta cu pasienţele care tot ieşeau şi cu ăia care tot nu mai veneau îl făcea să-şi întoarcă gîndul de la cărţile de joc. Şi aşa, noaptea, iar urca în pod, iar dădea drumul la radio şi iar auzea:

– Venim! Venim! N-aveţi nici o grijă!

Şi limba greacă, şi limba latină tot nu se mai învăţau în şcoală.

Asta pînă într-o noapte. Nu vreau să spun că de atunci s-au reintrodus greaca şi latina în şcoală, dar ceea ce s-a întîmplat e vrednic de povestit.

Exasperat de tot şi de toate, bătrînul – vînjos, de altfel – a luat aparatul de radio şi l-a aruncat pe fereastra podului, însoţindu-l de o triplă imprecaţie, absolut epocală:

– Techerghei! Pezevenchi! Bicisnici!

 Urmînd o lege fizică, se pare nu mai puţin obiectivă decît întreg procesul istoric care suscitase criza de nervi a bunicului, aparatul a pornit spre pămînt în virtutea acceleraţiei gravitaţionale care acţiona, proporţional, asupra masei sale. Vreau să spun că radioul a căzut vertiginos – adăugîndu-se la asta şi năduful descărcat al bunicului – şi ar fi atins negreşit suprafaţa Terrei dacă nu şi-ar fi încetinit căderea în contactul cu crengile bradului argintiu ce creştea în faţa casei. De jos privit, spectacolul putea fi de-a dreptul halucinant: închipuiţi-vă că, din cauza şocului, carcasa aparatului s-a deschis şi toate piesele s-au risipit prin brad. Cu un pic de imaginaţie – şi puţin curent remanent – închipuiţi-vă lămpile aprinse, clipind ici şi colo prin brad, ca într-un fantastic – şi poate chiar sonor: „Venim! Venim!” – pom de Crăciun.

Sigur, n-a fost chiar aşa. Dar toată maşinăria aceea Philips tip 1930 – se puneau pe atunci piese foarte multe – era într-adevăr risipită prin brad.

A doua zi dimineaţa, bunica, înainte de a pleca la şcoală, a trecut pe la domnul Zeller, un mecanic neamţ care repara, din cînd în cînd, maşina de cusut marca Rast & Gasser. Foarte îndatoritor, el a venit şi, după ce a examinat cu atenţie situaţia, a luat scara mare şi dublă care se folosea la văruitul părţilor exterioare ale vilei şi, ajutat de Vera, femeia noastră de serviciu, a cules piesele defunctului din brad, montîndu-le apoi cu grijă în cutia absolut intactă. Pînă şi scala, din sticlă foarte groasă, a putut fi pusă la locul ei.

– Hm! Ce mai Philips! exclama încîntat domnul Zeller, un adevărat estet în meseria lui.  Wirklich ausgezeichnet! şi lucra febril, lipind cu un letcon care răspîndea miros de tigaie încinsă. Cred că a mai adăugat şi cîteva piese de rezervă de la maşina de cusut Rast & Gasser sau de pe la alte felurite maşinării pe care le reparase. Fapt este că, nu după multe zile – domnul Zeller trecea acum în fiecare dimineaţă pe la noi, făcîndu-şi din această reparaţie delicată un adevărat festin – aparatul a reînceput să funcţioneze. Perfect. Domnul Zeller, vechi om de casă, n-a vrut să accepte nici un ban pentru această performanţă care, între noi fie vorba, putea să-i maculeze serios de tot biografia…Pe lumea asta lucrurile sînt însă teribil de schimbătoare. Mult mai tîrziu, după ce bunicul murise, aparatul acesta Philips mi-a revenit – ştiu eu: de drept ori de fapt? – şi, pentru că aveam un radio cu tranzistori, o vreme nici nu l-am folosit. Apoi mi-am luat un pick-up ieftin, fără amplificare, şi am fost sfătuit să utilizez vechiul Philips ca difuzor. Funcţiona grozav. Se pare că difuzoarele Philips sînt excepţionale, inegalabile. Aşa că am branşat picupul cel nou la radio şi m-am desfătat ascultînd primul meu disc: “Kalinka, Kalinka, Kalinka moia!”