Două spălări pe cap

de Mircea Daneliuc

for the English version please click here

 

Gelu mă venerează, îşi spuse domn’ inginer, după ce cugetă oarecum.

Gelu mă duşmăneşte, admise acelaşi, după cîteva luni.

Dacă nu şi-ar fi luat maşina, poate nu-şi dădea seama. Era tare-n trucaje. Cînd îl prindeai în zi bună şi-n parcul Obor, putea să te lase ca la dentist dacă-l puneai la două, trei chestii din alea. Trebuia să-l vezi cum rupea suta-n două ca să ţi-o facă la loc. Dă-mi o centă, cerea. Dacă aveai, îi dădeai. Şi ţi-o rupea de faţă cu tine, de te trecea şi pişarea, îţi spun. Meseriaş! Are stilul, a venit cu el din Focşani; poveste veche, nu mai intru în ea…

Apăruse acasă bine-dispus, patru pungi, maşina îi plecase din prima – deşi n-o mai scosese de trei săptămîni –, locul de parcare neocupat, toate bune, se anunţa o dimineaţă ca lumea. Automobilul, excepţional, trei mii de euro, îi arătai puţin cheia şi-o lua scurt, la sfert. De ce era frămîntat?

Păi, uite de ce… Normal că eşti opărit. Nu te poţi duce în Dorobanţi sau Galaţi, că-ţi iau ăia pielea. Cu cît dai pe cinci roşii acolo, iei un kil şi-un sfert la Angela în piaţa Hurmuzachii, cu doi de i, sector trei. Metroul îl schimbi la Victoriei. La fel şi carnea, lîngă Batalionul de Circulaţie, în Udrişte, acolo trebuie mers. Ştiu şi-un loc de ulei; pîinea la Circ. Şi aşa mai departe. Sigur, ai să spui baţi acuma tot Bucureştiul? Nu chiar tot Bucureştiul, iar dacă faci socoteala cît dai pe metrou şi autobuze, tot nu ieşi în preţul din Dorobanţi. Ia creionul şi calculează. Mult mai convenabil, îţi spun.

Reta dorea, însă, o cumpărătură substanţială, din aia la trei luni: detergenţi, ulei, nu ştiu ce, cărniţă, mălai… În cazul ăsta, te duci mata pîn’ afară din Bucureşti, la un supermarket din ăla. Şi iei şi maşina, pentru că-i greu de cărat. Scumpesc nemernicii ăştia benzina, cînd pui ţi se pare că-ţi bagă mîna în gîţi. Şi tot o scumpesc, mai nasol, nu trece o lună!

Acum stătea cu fundul pe marginea căzii şi cu uşa închisă. Citea. Fixa pentru a patra oară bonul de casă şi simţea că se rup în el o grămadă de nervi. Hoaţa aia bătuse la casă două tăviţe cu ciocănele de pui şi el luase doar una. Care două, de unde?! Intră în bucătărie ca să vadă ce despachetase soţia, nici vorbă: o singură ţiplă de ciocănele! Ce vagaboande, ce nenorociţi! Totu-i pe luate, pe ţeapă. Că nu te uiţi acolo ca s-o reclami pe nemernică, dai banul şi pleci. Acasă citeşti!… Ce fac acuma, idiot, mă sui în maşină şi mai fac un drum pîn’ acolo? Cum dovedesc? Mă şi înjură, mă face senil! Două sute optzeci! Nu-i spuse Retei nimic. Plus benzina, că motorul mănîncă, nu te întreabă cît e litrul la pompă. Ce-mi trebuia s-o scot din parcaj, nu puteam cu metroul?! Da’ nu-i normal să-ţi iei o maşină, nu contează la mîna a cîta, dar s-o ştii acolo, în stradă, cu alarma pe ea, să îmbătrînească cu tine, să te poţi tîrî undeva, la un doctor, în ziua cînd n-o să mai poţi? Seara a urcat-o cu două roţi pe bordură, dimineaţa – oglinzile sparte. Ce ţară!

Îi plăcea România, în general. Cînd îşi tîra papucii dintr-o cameră-n alta, îi era drag de ea. Mai puţin cînd dădea drumul la televizor sau cînd era nevoit să iasă din casă, dar dimineaţa, pe linişte, o găsea destul de o.k. E foarte probabil ca această trăire difuză să nu i se fi urcat niciodată mai sus de sfincterul cardioid, dintre coaste, însă o percepea cumva posesiv, asta era patria lui: trei camere cu bucătărie, debara şi balcon. Şi opiniile schimbate cu Reta; în limba română, desigur.

Toamna, din fericire, e încă răcoare. Cazi în ea lat după arşiţa lungă în care te-ai zbătut patru luni şi-ai agonizat lîngă sticla cu apă. O lumină moale pîndea după draperiile trase, dar domn’ inginer nu se putea linişti. Deşi tulburarea nu-i făcea bine. Pentru stăpînirea de sine a unui iluzionist, chiar dacă lucrează doar din plăcere, e nevoie de echilibru. Încercă să se elibereze, să uite, ca să nu se necăjească mai mult decît ar putea să-i fie dăunător. Îşi scoase mingiuca din buzunar şi-o frămîntă de cîteva ori între degete, pentru menţinerea unui tonus şi a unei agilităţi. Apoi o scăpă. Încă nu era liniştit. Îi trebuia pacea aia cu care-şi palma inelul de pe degetul mic, la Podul Izvor, pentru a-l exhiba ulterior prin ureche. Dacă eşti agitat, nu ajută. Domn’ inginer, înc-o dată, te rog! Feţele alea pline de recunoştinţă… Nu era inginer, fusese tinichigiu, monta termopane, dar avea aptitudini şi nu le putea reprima. Nici bani nu cerea; cine dădea, foarte bine, cine nu – să fii sănătos!

Cotrobăi o vreme printre înregistrările vechi, spunîndu-şi c-ar putea să-şi pună una oricînd, dac-ar vrea. Momentan nu dorea, era şi cam dimineaţă, Reta gătea, liniştea exterioară în bună condiţie, cea interioară aşa şi aşa, deschise televizorul şi se lăsă în fotoliu. Avea cu Monte Carlo, casete cu scamatorii de la şouri; unele putea să le facă, dac-ar fi avut asistentă, altele erau mai greu de-nţeles, dar, oricum, treabă de montare serioasă şi dacă n-ai un spate şi tu… Mă, numai pe japcă, numai pe tîlhării! S-a bucurat ea la o tăviţă de ciocănele. Ştiri în general proaste; infractiuni din alea, delapidări, lucruri slabe. Apăru şi preşedintele, săracul, plîngîndu-se că nu e lăsat. Închise, nu-i plăcea de guvern, i se urca totdeauna tensiunea, mai ales cînd e clar că nu se poate face nimic. Mai bine nu vezi. Cel mai tîmpit e să fii preşedinte…

Uşa bucătăriei scîrţîi. Tre’ s-o ung. Reta scoase capul şi-l abătu spre ceva mai concret.

– Cît e azi?

Toca nu ştiu ce. Se uită pe afişajul de la video şi-n primul rînd văzu că e sîmbătă. Iar sîmbătă?! Fuge, domnule, timpul, la cincizeci de ani, ceva de speriat. Abia a fost, cînd a fost Sîmbăta Morţilor? Ar trebui să dau pe la cimitir, cine ştie ce se mai întîmplă şi-acolo… Sîmbătă, baie. Nu întîmplător se spală poporul în ziua a şasea, poate-i un ciclu, îşi spuse şi deschise sertarul din dormitor ca să-şi ia lenjerie curată. Cu acelaşi sentiment intră şi în cadă. Se gîndi la ce făcuse în săptămîna care tocmai sfîrşea; nu făcuse nimic, cînd să faci? Trece timpul ca glonţul. Pe vremea dictaturii – mai tineri şi noi, cît de cît –, aveai video, erai om serios. Acum nici n-ai ce face cu el. Te mai uiţi doar la ceas. Cu ochelarii. Aproape nou, neumblat. Cît mi-ar da pe el? Dar cui? Cine-l ia? Au scule din astea, mai plate. Să-i las toantei ăleia ciocănele de două sute optzeci, ca un bou!…

Îşi privi mîinile plutind, pînă se simţi plutitor întru totul. Cînd consideră că atinsese o stare mulţumitoare de liniştire a minţii, făcu să dispară săpunul şi se concentră pe clamele de păr risipite de Reta pe etajeră. Încercă să leviteze una sau măcar s-o mişte din loc, dar ştia că nu-i reuşeşte. Asta nu izbutea. N-avea puteri pentru asta. Nu se nelinişti. Spîrcîi un rest de şampon şi începu să se frece pe cap.

Acum zăcea privind în plafon, din fotoliu, cu basca. Răcea totdeauna după spălat, dacă era neatent şi n-avea grijă de păr. Chiar dacă-l dăduse cu feonul. Nu-i bine să te speli des pe cap. Sîmbăta, o dată pe săptămînă, mai mult nu, că te rişti. Reta moşmondea prin bucătărie şi-şi propuse a vizualiza cu ce se ocupă. Nici nu merita să verifice. Cînd obţinea o imagine clară, fîlfîia din degete, scurt.

Şi, brusc – ţîrîitul! Tresări. Ceva îi invada românia. Auzi şi nevastă-sa, din bucătărie.

– Aştepţi pe cineva?

Da’ de unde! Cine să fie? Gunoiul? Alţi şmecheri. Li se face de-o bere şi te isterizează cu soneria. Nu deschid. Dacă era doamna Marta, dădea mai întîi telefon. Nu deschid, nu-s acasă! Poşta? Numai cu maşina să nu fie ceva… Mi-or fi înţepat vreo roată şi mă sună vecina.

Acest gînd ulterior îl ridică de unde se ghemuise şi-l făcu să ajungă în hol. Se aplecă pe fereastră.

Ţinea la maşină. Luni de zile – mica publicitate; greu, că omul se aruncă la preţ, mai ales dacă-i sub o sută trezeci de mii de kilometri la bord… Plus locul de parcare, fiindcă nu se găseşte. D’aia o scot foarte rar, numai la mare nevoie, că nu-l mai pupi. Care-i necazul, bre, dac-o ţin neurnită? Ce deranj v-am făcut? Nimeni nu poate să-ţi reproşeze nimic, dar stîrneşti răutăţi: faruri sparte, cauciucuri pe jantă şi lucruri murdare, zgîrieturi. Ai ieşit din apartament, ai călcat în exil. Altă românie afară, strictamente lipită de casă… Oglinzile, cel puţin, în primele douăşpatru de ore! Le-a găsit dimineaţa smulse cu şurubelniţa şi proptite sub ştergătoare. Ar fi putut să le ia, dar nu; ca să-ţi dai seama de cît e el de isteţ, dobitocul! Măcar dacă le-ar fi scos ca un om, dar crăpate, un animal! Ce era să fac, le-am pus cum le găsisem, la loc, ca să le vadă mîrlanul şi să se bucure-n el. Trecea pe-acolo de cinci ori pe zi, se bucura de cinci ori: astea eu i le-am aranjat…

Domn’ inginer urla în sufletul lui de durere şi, dacă le-ar fi înlocuit, tot degeaba. Ăla umblă cu şurubelniţa în buzunar. Lasă cît costă! Gelu, dacă nu-i el, îmi tai nu ştiu ce!

Reta nu-l înghiţea pe Gelu. Deşi Gelu n-avea nicio treabă cu ea. Ce-o enerva era un sentiment neplăcut cînd îl simţea pe la uşă, o suspiciune urîtă. Foarte sîcîitor.

– Da’ ce treburi ai tu cu băiatul?

Aluzie. Gelu, mă-nţelegi, n-avea decît douăzeci şi ceva…

– Ce tot te cheamă pe-afară?

– Mă admiră. E mort după iluzionism.

– Te admiră? Tu nu vezi că-i nebun?

– Ei, nebun…

– Şi ca ce chestie te admiră aşa?

Mai cere şi bani. Te calcă pe nervi. Vine într-o zi de nu ştiu de unde şi mi-l aduce în casă. Băgasem de seamă de la bun început că-i sărit de pe fix, după cum se uita, dar am crezut că-i de la serviciu, la ei.

– Ăsta nu-i sănătos, i-am spus după aia.

– Nu. Îl internează din cînd în cînd.

De fapt, cînd vroia, Reta putea să fie o greaţă. A reuşit să fie atît de scîrboasă, mai ales la paharul cu apă, s-a uitat atît de urît, încît domn’ inginer n-a mai îndrăznit să-l cheme vreodată înăuntru.

– N-am decît apă plată…

– E bună.

Ziceai plată, te-ai ras. Umplea de la robinet.

Gelu vorbea repede şi încîlcit. Avea ceva la gîndire. Nu atît de grav încît să nu-i stea mintea fixată pe oportunitatea unei ciordeli sau a unui gît de ceva pe de-a moaca. Vînătăi peste tot, totdeauna. Nu se ştie de ce. Recunoştea o slăbiciune irepresibilă în faţa digitaţiei fine. Putea să caşte gura oricît în românia numită Parcul Obor, în timp ce domn’ inginer rupea sute şi scotea inele din păr.

– Domn’ inginer, pot şi io, să moară mama!

Şi-şi trîntea telefonul mobil pe frunte. Obiectul se lipea, cît de cît.

– Da’ mai mult de două minute nu ţin. Am încercat şi-acasă. Nu-ncercaţi acasă! Cum faci, mata? Nu pot, le scap, America are interese în zonă, că n-o dă la pace cu Argentina şi turcii. M-ascultă la telefon. Mă furnică în cap.

Domn’ inginer l-a privit cu îngăduinţa şi prudenţa cu care te apropii de lucrurile simple şi naturale. Pe de altă parte, Gelu a simţit că i se insuflă o mare putere şi s-a lipit. Vorbea lung, îl reţinea abuziv şi făcea anumite progrese. Începuse să-l caute şi pe-acasă. Suna.

– Mă, ce-aveţi voi doi împreună? apărea doamna Reta în spatele soţului, cînd acesta, aplecat pe fereastră, întreba spre românia de jos:

– Alo!… Cine e?

Moment în care femeia se retrăgea în tristeţe şi suspiciune.

– Nea Stelică, eşti tare, fratele meu! Nu m-ai lăsat să dorm azi-noapte, pupa-te-aş pe portofel. Ţi-am simţit prezenţa şi încălzirea globală. Grin pis! Dă şi mie cinzeci ca să mănînce şi gura mea.

Nea Stelică, treaba cu domn’ inginer se dusese de mult. Şi-l agasa că-ncepuse să ceară. Cînd punea problema, ziceai că pretinde, ca un impozit. Îţi venea să te scuzi.

– N-am, mă Gelu, pe cuvînt dacă am.

– Vrei să mă duc să dau în cap, ce vrei de la mine? Suntem în Rusia sau ce-i aici?! Eşti tare, nu eşti normal!

Pînă la urmă, domn’ inginer se scobea de ceva.

– De ce-i dai bani? Te-am văzut de sus că i-ai dat.

– Ei, cît i-am dat?

– Vrei să mă-nnebuneşti? De ce-i dai? Cu ce te are la mînă?

Nu cerea des, dar cerea. Sigur, Stelian avea grijă să lase impresia că face gestul fără entuziasm ca să nu devină un obicei, dar cu cît efect nu se ştie. Gelu dobîndise un fel de-a impune ultimativ. Te ia grija, vii seara de undeva, mai bine-i dai şi-l dai naibii.

Totuşi, de unde schimbarea asta la el? Domn’ inginer se simţea dominat. Din adoraţie, îşi spuse apoi, reflexiv. Admiraţia spontană şi prelungită, precum şi dorinţa de-a fi la înălţimea modelului, de-a fi celălalt, cu alte cuvinte, te-mpinge cu timpul în frustrări şi ranchiună. Lucrul ăsta se vede cel mai bine în societate şi la artişti. Dacă mă gîndesc numai la cît încercase să menţină metalul pe faţă şi cît se străduise, nefericitul, să scoată din nară o bilă de sticlă! Cazul tipic al ucenicului laborios. Orice veneraţie e placenta pizmei. Şi, mai ales, pe fondul unui psihic aşa cum îl are. Ce pot să-i facă ăia acolo în spital? Săracul. Mai mult îl stresează.

De departe, se pare că înclina spontan către o compasiune. Dar cînd îl vedea că sună la uşă şi somează pe tonul ăla al lui, se umplea de nervi ca un cîine. Din momentul acela, din ziua cînd în viaţa lui apăruse şi Mazda, i-a fost perfect clar. Dragă, avea o privire, despre Gelu vorbim, de criminalist. S-a uitat la ea, da’ ştii cum?! Şi după aceea la mine:

– Foarte bine, e-o poluare ca la nebuni şi suedezii bagă motoru cu apă. Ieşi cu cinzeci?

Nu s-o stăpîneşti cu plăcere, vorba aia, ce auto mişto, cît ai dat?, cum se face. O simţeam pe Reta că se uită de sus.

– N-am, dragă, am avut cheltuieli.

– Ai avut cheltuieli?

Şi nici n-aşteaptă să-i spun, poate vroiam să-i dau amănunte, se-ntoarce şi mă lasă acolo ca pe-un rahat. Strig după el: mă!

– Nu ţi-am dat săptămîna trecută?

Nimic. M-a afectat foarte mult. Mă temeam că face o criză.

– Doi, dacă vrei, pot să-ţi dau.

– Doi? De ce?

L-am jignit. S-a oprit. Stătea oprit şi întors către mine.

– Că n-am decît doi, uite ăştia…

Mai mult nici n-aveam. Pe cuvînt. A venit, i-a luat şi s-a dus. Nici mulţumesc, nici pupă-mă-n cur. Am ştiut că nu-i bine. Am simţit, da’ ştii cum?!… Sunt sigur, pun şi pariu, s-a întors noaptea cu şurubelniţa aia şi mi le-a pus cu cinism pe capotă.

Aşa. Unde eram? Domn’ inginer aude soneria la uşă, are un moment ezitant, soţia îl întreabă dacă aşteaptă pe cineva, el – nu şi, totuşi, cu îndoiala în suflet, se apleacă peste pervaz.

– Cine e?

Tăcere. Nu se vede nimic sub cornişă.

– Alo!

– Eu…

Tăcere. Gelu se retrage un pas spre bordură. Se vede de sus capota găinăţată şi ăla lîngă oglinda din dreapta. Ochiul din dreapta închis şi vînăt pînă sub nări. Urme de sînge în ureche. Arată ca lovit de marfar. Se uită la el cu capul pe spate.

– Ce vrea? o aude în uşă.

– Ce vrei? transmite Stelian.

Gelu ridică nesigur o mînă cu toate degetele răşchirate ca să le poţi număra. Murdară.

– Cinci sau cinzeci?

Celălalt are o grimasă moale, ca şi cum: ce naiba, mă iei cu chestii din astea?

– Mă, ce-ai tu cu el?

Nu răspunde. Uşa trîntită zăngăne în spate. Domn’ inginer simte că-i bine să fie de partea familiei, de aceea ridică tonul puţin.

– Ascultă, ce-am discutat?

Gelu, rezemat de Mazdă, îl priveşte ascultător, cu ochiul din stînga. Vede în asta un semn alarmant. O maşină lăsată în stradă e la discreţia oricui: cîini care-ţi ruginesc roţile, copii care desenează, mizerabili care-şi satisfac plăceri invazive.

– Te rog să nu se mai repete! Stai aşa…

Închide fereastra. Cotrobăie după portofel prin hainele atîrnate-n cuier. Reta reapare subit, semn că nu dispăruse total.

– Iar îi dai bani? Cît îi dai?

– E sîmbătă, dau de pomană, am voie?

– Cît îi dai?

– Cinzeci.

Femeia nu spune nimic. Trînteşte iar uşa, dar o redeschide şi trece-n camera mică.

Domn’ inginer trage sertarul şi caută plicuri. Găseşte şi strecoară bancnota. Extrage din portofel o altă bancnotă, de cinci. O înlocuieşte pe cea de cincizeci cu aia de cinci. Cincizeciul îl vîră la loc, de unde-l scosese. Execută toată digitaţia asta cu multă îndemînare. Banul se dă şi civilizat. Plus că omul ia plicul şi n-are de unde să ştie cît i-ai pus înăuntru. Cînd îl deschide, mă pupi! Şi se-ndreaptă spre uşă.

– Unde mergi? Pune ceva pe cap, dacă tot te-ai spălat. Să nu te plîngi că răceşti.

Are dreptate şi ea. Dar ideea c-ar putea să-i umble din nou la maşină îl făcea imprudent, c-o aparenţă uşor generoasă. Se aplecă din nou înafară.

– Unde eşti?

Gelu apăru de sub zid, căscînd din ochiul cel sănătos. Stelian ţinti şi zvîrli.

– Pentru ultima dată!

Cel de jos nu comentă, urmărea concentrat planarea plicului prin dreptul ferestrelor, părînd să intuiască locul căderii. Cel de sus, similar. Din păcate, nu se aşteptase niciunul: obiectul fîlfîi de cîteva ori, apoi se depuse apatic în găinaţul adunat pe ieşitura de deasupra intrării. Impropriu găinaţ; guguştaţ: generaţii de guguştiuci. Şi moloz. N-au putut să asiste decît, fatalmente, cu pasivitate.

A urmat un moment de tăcere, în care amîndoi priveau către plic din două direcţii. De jos, nu puteai să vezi mai nimic. Pentru domn’ inginer era mai vizibil, însă de neatins, oricît întindea, din reflex, suprafaţa palmară. Distanţa pînă acolo – exact un etaj. Se uita deja resemnat, întîmplarea era de-o logică descurajantă. Făcea parte din seria de evenimente umilitoare care însemnau viaţa lui. Nici nu te poţi revolta, pur şi simplu accepţi. Totuşi, nenorocitul de plic conţinea o bancnotă de cinci, putea s-o ia vîntul, putea s-o găsească vreun prost şi să zică: uite un plic cu cinci lei, l-a scăpat un idiot… Ar fi bun ceva tare. Ceva dur şi lung, gen băţ; nu avea.

– Stai aşa, gemu sfîrşit către jos şi se retrase din cadrul ferestrei.

Se opri în uşa cămării şi privi răvăşit rafturile cu borcane şi scule. Nu se vedea nicio prăjină pe nicăieri. O cange, ceva… În cele din urmă apucă mopul, avea o coadă de vreun metru şi-un pic. Luă un taburet şi se-ndreptă spre ieşire. Pe drum se gîndi că mai bună ar fi scăriţa de pe balcon, mînjită oribil de zugravi indolenţi, dar s-o care pînă pe trotuar, jegoasă cum e şi cîntărind nu ştiu cît… Lasă, mai bine cu scăunelul.

– Unde pleci? o auzi, cînd tocmai se strecura pe palier. Ţi-ai pus aia pe cap?

Nu, ieşise cu capul descoperit, dar trăsese uşa deja. Las-o naibii, poate că nu răcesc, nu stau mult. Distanţa de la sol pînă la cornişă părea ceva mai redusă. Fixă taburetul, după ce-şi evaluă traiectoria. Ridică un picior. Gelu sări să-l ajute şi, de aproape, dădea semne că-i beat. Nici nu-l mai întrebă ce păţise cu ochiul. Se urcă şi se întinse atît cît putu, cu mopul deasupra, inoperant. Măcar zece centimetri dac-ar mai… Hîrşcîi la marginea ieşiturii, dar nu obţinu decît o ploaie de caca de gugu şi mortar decrepit. Dădu cu mîna prin păr. Glomerule  dezgustătoare. Scîrbit, coborî şi-i întinse celuilalt mopul; oricum, era mai înalt. În timp ce ăla se înălţa destul de nesigur, domn’ inginer ridică o privire sfeclită către ferestre. Slavă Domnului, nici vizavi, nici sus, la a lui, nicio faţă…

Gelu avea cei cîţiva centimetri în plus, dar nu reuşi să atingă nici măcar buza cornişei. Flencănea cu mopul prin aer, fucking off, cum ar spune America, direcţia unde odihnea plicul părînd a nu avea importanţă. Vroia numai să fie util şi se bălăngănea serviabil. Urma o cădere pe spate, cu consecinţe incerte, pentru că rezultatul acestui amical exerciţiu îl dezechilibra scandalos. Stelian îl lăsă o vreme, rămas cu privirea pe gesturile acelea dezordonate, apoi, exasperat, îi trase taburetul de sub picioare şi-l şterse cu mîneca. Năclăit. Soţia. Altă discuţie… Dispăru furios înăuntru, cu mop şi cu scaun.

Ajuns sus, trase vindicativ portmoneul din buzunarul canadienei şi căută o clonă a bancnotei de cinci. Nu găsi şi trebui s-o accepte pe cea de cincizeci. Năvăli iar pe scări, trîntind uşa în disperare.

– Unde ieşi? o auzi undeva.

Se opri pe trotuar, furios, gîfîind şi-l chemă cu un gest.

– Vino-ncoa!

Gelu încă se mai uita după plic, inventariind cîteva ipoteze de recuperare.

– Ia-i! Să nu te mai văd!

Lui Gelu, alternativa nu i se păru că ţine de demnitate.

– Ei, lasă-mă, dom’le, te rog foarte mult… Nu se poate, suntem ca-n Odiseea Spaţială, ce dracu.

– Ia-i şi dispari. Dacă nu-i iei acum, nu-i mai iei niciodată. Îi iei?!

Desigur. Gelu întinse mîna, ce era să mai facă? Iar domn’ inginer dispăru în imobil ca aspirat de curent. De fapt, propriul ton ridicat îl intimidase; deschisese gura la ăla. Nu-i bine, se putea aştepta la orice. Cînd auzi din nou soneria, se tîrî spre fereastră ca un condamnat.

– Da…

– Vreau să-ţi doresc sănătate pentru fiinţa matale.

– Şi ţie…

– Eu sunt deja ocupat.

Reta se ivi în uşă ca să se uite la el, după ce-l găsi chircit în fotoliu. Nu spuse nimic. Se retrase dezaprobator în direcţia dormitorului, unde cel puţin nu-l vedea.

Domn’ inginer bău un Aspacardin. Io-s de vină. L-am văzut că mă invidiază şi l-am încurajat. Te complaci. Cum îl laşi pe unul să te stimeze, te-ai ars! Îşi băgă mîna-n păr şi simţi nişte corpuri străine. Ciudat, asta-l mai linişti. Totuşi, o hîrtie de cinci şi alta de cinzeci, cinzeşcinci dintr-odata! Şi plicul afară… Poate l-a luat vîntul. Brusc îngrijorat, deschise fereastra. Era tot acolo: mort, nu mişca.

Seara cădea în mare viteză. La televizor – acelaşi program de reclame. Se smulse cu greu. Nu pot să-l las, îl zboară, mîine nu-l mai găsesc. Plicul încă îl obseda. Nu-i cine ştie ce, cinci lei, da-i pierzi ca un prost… Dacă e să iau o măsură, acuma!, cît mai ţine lumina. Ieşi pe balcon şi se-ncălţă cu scara pe umăr.

– Iar?! Unde mergi? Pune-o pe cap! o auzi de unde era.

De-acuma-i totuna. Luă şi mopul din mers.

Afară, nişte copii băteau mingea printre maşini. Le zîmbi ca să nu-i întărîte. Ăia se opriră din buşit în portiere, cînd îl văzură că se caţără cu mopul în mînă, probabil ca să spele faţada, te gîndeşti, e normal. Scara, da, scara avea centimetrii de care fusese nevoie. După ce-şi administră capilar o porţie nouă de produse sedimentare, reuşi să-l apuce. A fost şi mirat de detentă. Din zbor, n-a trebuit nici să-l mai arunce pe jos. Am încă reflexe, îşi spuse în timp ce se freca cu hărnicie pe cap, pentru a nu căra în casă mizerii.

– Ce-ai tu cu băiatul? Ce treburi aveţi amîndoi?

Femeia asta nu mai avea pentru el niciun fel de respect.

Totuşi, sfertul de oră care urmă îl surprinse în baie, îngenunchiat lîngă cadă şi cu duşul pe ceafă. Strîngea bărbăteşte flaconul, dar nu obţinu mare lucru. De altfel, nici nu consuma mult şampon. Nu se necăji pentru asta, pe fundul căzii se depusese un strat cenuşiu şi era preocupat să-l privească. Pe urmă, se şterse. Nu-i bine, îşi spuse, nu-i bine capul prea des.

Şi-n clipa aceea îl zgudui un strănut.

Se pomeni că se uită speriat în oglindă, nici el nu ştia pentru ce.