libris.ro

Rosemary

de Michael Graeme [Regatul Unit]

Traducere din limba engleză: Dorina Burcea, absolventă MTTLC

for the English version, click here

 

Nu am idee ce s-a întâmplat. Mă îndreptam spre nord pe autostrada M1 când deodată maşina mi-a scăpat de sub control. Cît ai clipi, am tăiat trei benzi şi m-am izbit de banda de refugiu unde maşina s-a lovit de parapet, a fost propulsată peste grilajul de protecţie şi a plonjat douăzeci de metri peste taluz, în pădurea de dedesubt.

Botul maşinii a atins primul solul. Partea din faţă s-a contorsionat şi am simţit tăietura centurii de siguranţă pe piept. Un curent de aer m-a ţintuit apoi în scaun iar când zgomotul s-a stins în sfârşit, un miros înţepător de glicol si metal încins mi-a lovit nările. Din fericire, nu, nu era miros de benzină.

Şocat, m-am strecurat afară să analizez situaţia. Maşina devenise o epavă – se deformase de la un capăt la altul, absorbind şocul, ţinându-l departe de mine. Eram norocos, nici măcar o zgârietură. Şi acum?, m-am întrebat.
Am început încet să îmi revin şi am luat-o încet spre vârful taluzului făcându-mi drum prin iarba ce îmi ajungea până la mijloc. Mă gândeam că va trebui să urc înapoi pe autostradă pentru a folosi telefonul de urgenţă dar când am ajuns la baza taluzului am descoperit că peretele de beton se înălţa drept ca zidul unei fortăreţe. Am clipit, nevenindu-mi să-mi cred ochilor: era ridicol, nu părea să existe nicio cale de a urca.

Aveam o vagă idee unde mă aflam fiindcă treceam pe aici de ani de zile. Era un fel de pustietate rurală apărută acolo printre intersecţiile autostrăzilor etajate şi drumurile de acces. Drumurile mărgineau această zonă iar traficul necontenit şi taluzurile grosolane îi descuraja pe exploratorii de ocazie şi pe dezvoltatorii imobiliari, astfel că acest ţinut fusese abandonat sălbăticiei. Autostrăzile erau de acum atât de vechi încât privirea cu greu putea răzbate mai mult de câţiva metri prin vegetaţia care, de-a lungul deceniilor, se transformase într-o pădure deasă şi puţin umblată.

Era încă devreme, cu zgomotul traficului aproape inexistent, când mi-am dat seama că probabil nimeni nu văzuse accidentul. Privind în sus, la frunzişul pădurii, am realizat că în căderea mea nu rupsesem nici măcar o creangă şi probabil, în afară de nişte urme neclare de roţi, nici pe autostradă nu exista vreo dovadă a accidentului, astfel că până şi pentru un elicopter care ar fi survolat zona eram invizibil.
Am auzit trecând un camion. A mers mai departe fără să aibă idee de nenorocirea în care mă aflam şi am simţit un fior de teamă străbătându-mă. Ani de zile cutreierasem autostrăzile împreună cu aceşti monştrii ai şoselelor. Se pare că într-un fel aveam cu toţii acelaşi ţel unic. Iar acum deodată, eram exclus… lor, se pare că nici nu le pasă, că nici nu au observat.

M-am întors la maşină şi am scos harta. Zona era mai întinsă decât crezusem, măsurând circa zece kilometri în diametru. Am observat felul în care autostrăzile o mărgineau după înălţimea taluzurilor, liniile haşurate de pe hartă sugerând că astfel continuau pe întreaga lor lungime. Pe hartă, la câţiva kilometrii distanţă de cealaltă parte a celui mai apropiat taluz, apărea şi un sat. Desigur, nu era indicată nicio modalitate prin care s-ar putea traversa taluzul, niciun pod sau un drum de acces. Singura soluţie pe care mi-o putea oferi harta era un râu care pătrundea prin partea de nord. M-am gândit că trebuie să existe vreo altă cale prin care autostrada să traverseze râul, aşa că, după ce mi-am pus în geantă lucrurile de valoare, am pornit în căutarea ei.

Nu era uşor. Pe alocuri, tânăra pădure a crescut lipită de zidul de ciment iar eu înaintam anevoie. Mi-ar fi fost mai uşor fără bagaj dar nu-mi surâdea ideea de a-l abandona. După treizeci de minute am ajuns la râu şi am descoperit că nu exista niciun pod, doar un canal îngust din care se revărsa apa şi prin care mi-ar fi fost imposibil să mă strecor. Eram transpirat şi mii de ace îmi străpungeau braţul după ce mă luptasem cu geanta prin desişul de crengi şi puieţi care păreau că vor să mi-o smulgă la fiecare pas. Tot mai enervat, mi-am continuat drumul spre nord şi am străbătut încă un kilometru prin încâlceala de arbuşti până când într-un final am ajuns la intersecţia cu un alt taluz ce venea dinspre din sud-vest. Eram sigur că aici trebuie sa existe o cale de a urca, nişte trepte sau un pasaj, dar tot ce am găsit a fost o îmbinare perfectă de beton.

Am privit în sus la peretele perpendicular fără a putea zări traficul al cărui vuiet atinsese acum nivelul maxim. M-am gândit că aş putea să arunc cu pietricele ca să atrag atenţia, dar chiar dacă printr-un efort supraomenesc aş fi reuşit să dau peste grilajul de protecţie, era de ajuns ca un singur şofer speriat să vireze brusc şi ar fi avut loc un carambol uriaş. Nu puteam să risc, şi în plus, undeva trebuia să existe o cale de ieşire.
Deci am continuat, sprijinindu-mă de peretele de beton, îndreptându-mă spre sud-vest de această dată. Ajunsesem pe la jumătatea drumului în această direcţie când am dat peste cealaltă maşină.

Era unul din acele modele micuţe, franceze, preferate de femeile rafinate, şi la fel ca maşina mea, era complet distrusă. Uşile se deschiseseră din cauza impactului şi diferite obiecte personale zăceau împrăştiate: scrisori, nişte mărunţiş şi o poşetă în care am găsit un teanc de cărţi de credit. Scrisorile erau datate cu doi ani în urmă iar maşina începuse să ruginească acolo unde forţa impactului lăsase metalul descoperit. Dar nu poate să fie aici de atâta timp, m-am gândit eu. Proprietarul sigur s-ar fi întors după lucrurile sale!
Am pus poşeta în geantă gândindu-mă că o voi preda poliţiei atunci când voi găsi o cale de a urca. Apoi am continuat să merg de-a lungul perimetrului până ce am simţit că pământul devine mlăştinos. Eram din ce în ce mai obosit, sudoarea îmi intra în ochi şi respiram cu greutate. Am înjurat, în timp ce cu noroiul până la glezne îmi agăţam geanta şi haina la aproape fiecare pas, în încercarea mea de a ocoli zona mocirloasă.

În timp ce mă luptam astfel, am zărit printre copaci strălucirea unui heleşteu. Am presupus că un canal se înfundase cu resturi de rocă iar apa s-a strâns lângă taluz. Părea să fi acoperit un luminiş, iar pe malul opus se zăreau pietre şi iarbă abundentă de culoarea smaraldului. Era un loc plăcut şi în pofida situaţiei dificile în care mă aflam, m-a fermecat. Abia apoi mi-am dat seama că pe pietre era aşezată o femeie. Purta o rochie galbenă, subţire şi o pălărie de paie cu boruri largi. Încă încercam să mă obişnuiesc cu această prezenţă insolită când o a doua femeie apăru în unda heleşteului. Ieşi din apă complet goală şi se îndreptă către însoţitoarea sa care îi întinse un prosop.

După şocul primei clipe m-am simţit uşurat pentru că cel puţin acum puteam cere indicaţii. Desigur, trebuia mai întâi să aştept până ce femeia se îmbrăca. În timp ce aşteptam, le aruncam priviri timide din ascunzătoarea mea. Cele două femei păreau să nu se încadreze deloc în acest decor, asemeni unor personaje decupate dintr-un tablou romantic şi lipite pe fondul oribil şi cenuşiu al taluzului. Şi totuşi păreau complet în largul lor, discutând liniştite cu toate că aerul vibra de vuietul traficului.
Într-un final s-au ridicat, dar spre surprinderea mea, femeia dezbrăcată şi-a adunat hainele şi le-a luat la subraţ – intenţionând se pare să meargă dezbrăcată. În continuare nu puteam să mă apropii, ar fi fost prea jenant. După o clipă de gândire m-am hotărât că cea mai bună soluţie era pur şi simplu să le urmez. Nu trebuia decât să păstrez o anumită distanţă ca să nu le sperii, şi cu siguranţă, urmându-le voi găsi ieşirea. Femeia dezbrăcată mergea în faţă iar cealaltă o urma cu o mână pe umărul ei. Mi s-a părut că era ceva ciudat în felul în care se mişca.
Apoi mi-am dat seama – era oarbă.

Le-am urmat cu grijă, păstrând o anumită distanţă, pentru că nu aş fi vrut să creadă că sunt vreun hărţuitor. Totuşi lucrurile nu mergeau aşa cum sperasem eu, deoarece am realizat în curând că ele nu se îndreptau spre marginea zonei pustii, ci se adânceau în pădure. Totuşi nu mergeau la întâmplare, şi pentru prima oară de la accident, mă simţeam mai optimist.
După jumătate de oră de mers, drumul a început să devină mai abrupt din cauza fagilor şi a castanilor impunători. Ciudat, aceşti copaci aveau probabil câteva sute de ani! Am mers înainte îngrijorat să nu îmi pierd din ochi cei doi ghizi. La un moment dat copacii s-au închis în faţa mea, ascunzându-le, iar eu am luat-o la fugă de teamă să nu le fi pierdut. Pe neaşteptate însă, am ieşit din pădure şi m-am trezit la marginea unei peluze impecabile. Marginile ei îngrijite păreau o explozie de culoare iar în faţa mea se înălţa o casă roşie de cărămidă, împodobită de o viţă albă de clematis si glicină albastru-violacee.

Casa se ridica deasupra nivelului copacilor, ferestrele de la etaj deschizând nestrânjenit perspectiva peisajului din jur. Nu era o casă nouă, probabil fusese ridicată în anii ’20 şi mă miram cum de nu o zărisem niciodată de pe autostradă. Totuşi eram norocos…sigur voi găsi aici un telefon. Simţind că atrag atenţia în costumul meu de afaceri, am înaintat pe peluză trăgându-mi bagajul după mine. Uşa de la intrare era larg deschisă, presupun, cele doua femei intraseră deja, astfel că am ciocănit timid.
– Intră, Peter.
Numele meu! Coincidenţa era uimitoare – am ciocănit din nou.
– Scuzaţi-mă….
Apăru femeia oarbă. Avea cam patruzeci de ani, o siluetă zveltă şi păr lung, negru. Îmi zâmbi.
– Intră prostuţule, zise ea întinzându-se să mă prindă de braţ.
M-am retras.
– Nu înţelegeţi, i-am spus, şi în timp ce vorbeam atenţia mi-a fost distrasă de ochii ei orbi fixaţi undeva deasupra umărului meu. Erau verzi, strălucitori şi foarte vii.
Apoi apăru cealaltă femeie.
– Rosemary, cine este?
Îşi pusese o cămaşă şi îşi trecea un pieptene prin păru-i umed.
Rosemary se dădu la o parte ca ea să mă vadă.

– Alice, e Peter, îi răspunse ea.
I-am zâmbit lui Alice în chip de scuză:
– Îmi pare rău că vă deranjez.
Alice păru deodată cuprinsă de încântare şi îmi răspunse cu un zâmbet mai afectuos decât m-aş fi aşteptat.
– Peter, zise ea, „ai venit.” Apoi îmi luă bagajul şi dispăru înăuntru.

Era oare şi Alice oarbă? Ochii ei, ca şi ai lui Rosemary nu păreau capabili să îi întâlnească pe ai mei, uitându-se fix într-o parte. Geanta însă a luat-o cu destul de multă siguranţă.
– Trebuie să fie o greşeală, spusei eu. Am avut un accident. Credeţi că aş putea să folosesc telefonul dumneavoastră?
– Nu avem telefon, răspunse Rosemary. Apoi îşi puse mâinile pe faţa mea iar eu am închis ochii lăsând-o să îmi citească trăsăturile în timp ce degetele ei uşoare şi răcoroase abia îmi atingeau pielea. Acum, m-am gândit eu, acum îşi va da seama…
– Eşti obosit, îmi spuse ea, ai avut o călătorie lunga.
Apoi strigă:
– Alice, draga mea, îi pregăteşti tu o baie lui Peter?
– E foarte amabil din partea dumneavoastră dar….
Femeia mă luă de braţ, mă trase în casă şi închise uşa.
– Ţi-am pregătit o cameră, îmi spuse.
– Dar… am nevoie doar de câteva indicaţii.
– Mai târziu, murmură ea, după ce te vei odihni.
.

Era o cameră frumoasă. Avea ferestre mari ce dădeau spre balcon, un salonaş şi o baie unde am găsit-o pe Alice umplând cada. Pe un perete al camerei se găseau rafturi cu cărţi şi privind în jur am realizat că fiecare carte, fiecare mic detaliu al acestei încăperi, decorul şi chiar tablourile de pe pereţi nu ar fi putut să mi se potrivească mai bine nici dacă eu însumi aş fi petrecut o viaţă decorând-o.
– Crezi că te vei simţi bine aici? mă întrebă Rosemary. Părea plină de bunăvoinţă şi speranţă.
– Îmi pare rău, ii spusei, însă e clar că nu sunt cine credeţi.
– Peter, nu poate fi altcineva.

Alice apăru din baie, urmată de aroma seducătoare a ierburilor.
– Totul este gata, spuse ea, apoi se întinse şi mă îmbrăţişă. Capul i se odihni pe pieptul meu iar păru-i umed cu miros dulceag îmi atinse bărbia.
– Ah, Peter, e minunat că ai venit.
– Dar totul este o greşeală, îi spusei. Vă rog….
Rosemary interveni, punându-şi mâna pe umărul lui Alice.
– Trebuie să îl lăsăm pe Peter să se facă comod, îi spuse ea.

Alice ridică spre mine o privirea plină de căldură copilărească, cu toate că, la fel ca mai înainte, în mod ciudat ochii ei nu păreau să mă găsească.
– Ne vei însoţi în grădină mai târziu? mă întrebă ea.
– Da, desigur, îi răspunsei. Îmi doream să plece, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a avea un moment de singurătate în care să îmi pun ordine în gânduri.
.

Le-am ascultat paşii pe culoar şi glasurile ce se îndepărtau – voci blânde, emoţionate şi bucuroase că am sosit. M-am trântit pe pat ameţit de oboseală şi frustrare. Se părea că din clipa în care am părăsit maşina nu am făcut decât să mă afund tot mai mult în absurditate. Mi-am lăsat capul să cadă şi am gemut gândindu-mă că voi avea câteva explicaţii de dat atunci când va apărea adevăratul Peter.

Ar fi trebuit să plec imediat, să mă furişez afară cât aveam ocazia, dar tot nu ştiam în ce direcţie să o apuc, şi aşa cum remarcase şi Rosemary, eram extenuat. Mi-era cald iar cămaşa udă leoarcă mi-se lipea neplăcut de piele aşa că am făcut o baie rapidă şi m-am îmbrăcat cu haine curate din geantă. Apoi am ieşit pe balcon, gândindu-mă că de acolo aş putea zări vreun drum care m-ar duce la autostradă. În mod inconştient, m-am pregătit să fiu întâmpinat de vuietul autostrăzilor din jur, dar nu se auzea decât foşnetul copacilor şi ciripitul păsărilor.

Autostrăzile şi curgerea traficului – un imens vortex de energie, nu puteau să fie prea departe dar tot ce vedeam la orizont erau copaci şi pajişti unduitoare. Se lăsa seara. M-am uitat la ceas, timpul părea să treacă mai repede decât credeam. Un râs jucăuş mi-a atras atenţia – Alice făcea roata pe pajişte. Rosemary stătea pe o bancă în apropiere.
– D-na Mayfield, am auzit-o spunând pe un ton glumeţ, o să te răneşti.
Alice mă văzu şi îmi făcu cu mâna. Îi răspunsei. Apoi mă trecu un fior….
Odată intrat înăuntru, scosei poşeta pe care o găsisem şi am cercetat cărţile de credit: D-na A.J. Mayfield? Poşeta lui Alice? Maşina lui Alice distrusă la nici doi kilometrii de aici, abandonată împreună cu toate lucrurile ei de valoare împrăştiate în jur?
Când am coborât, Alice citea întinsă pe o pătură la picioarele lui Rosemary. Aceasta mi-a făcut semn să mă aşez lângă ea pe bancă.

– Peter, îmi zise, vino şi stai lângă mine.
M-am aşezat, apoi am tuşit uşor pentru a da mai multă greutate cuvintelor pe care urma să le rostesc.
– Doamnelor, am început, pe cât de rar şi clar puteam, mi-e teama că la mijloc este o neînţelegere. Dacă nu aş fi avut accidentul, în această dimineaţă aş fi fost în Manchester. Deci vedeţi, eu…
Am simţit mâna lui Rosemary aşezându-mi-se în poală, iar căldura ei bruscă, intimă, m-a făcut să-mi pierd cuvintele.
– Este în regulă, spuse ea blând. Înţeleg, dar este atât de târziu. De ce nu rămâi cu noi în seara asta?
– Nu aş putea… chiar…
Dar părea logic să rămân. Eram departe de casă şi la acea oră unde altundeva aş fi găsit un loc să dorm? De asemenea, acum când, după părerea mea, neînţelegerea fusese lămurită, nu mai părea ceva nefiresc.

– Aşa-i mai bine, zise ea. Apoi se lăsă pe spate şi îşi ridică faţa spre cer. Vorbeşte-mi despre stele. Le ştii numele?
I-am urmat privirea. Cu toate că cerul încă purta nuanţa albăstruie a înserării, noaptea era senină iar stelele mai luminoase începeau să apară. Cândva le ştiusem numele, dar nu mă mai gândisem la ele de mult. Cumva, în lumea în care trăiam, numele stelelor nu mai erau importante.
– Aceea cred că este Altair iar acolo, cea care tocmai răsare, trebuie să fie Aldebaran.
Alice se întoarse pe spate şi privi lung cerul.
– Ce frumos! spuse ea.

Avea dreptate, era frumos, şi cumva am reuşit să uit că maşinile noastre zăceau distruse undeva acolo, în negura înserării şi că în orice clipă va apărea oaspetele pe care îl aşteptau, adevăratul Peter. În schimb, am devenit conştient numai de acel moment, de prezenţa lor şi a mea sub cerul ce se întuneca încet.

Rosemary mi-a pus multe întrebări şi după o oră mi-am dat seama că vorbisem nu numai despre stele ci şi despre lecturile mele, despre dragostea mea pentru ştiinţă şi filozofie – toate acele lucruri pe care le neglijasem, îngropate sub pulberea pragmatică a vieţii mele de adult. M-au ascultat cu o atenţie care mi s-a părut îngrijorătoare la început dar treptat, recunosc, am fost sedus de ceea ce nu pot numi altfel decât blânda lor adoraţie.

Mai târziu Alice a pregătit cina pe care am savurat-o la lumina lumânărilor în sufrageria bătrânei case. Aici, conversaţia noastră a continuat până târziu în noapte şi în fiecare clipă eram fericit că mă pot bucura singur de compania lor, dar mi s-a părut totuşi ciudat că nu au vorbit deloc de oaspetele pe care îl aşteptau, de adevăratul Peter. Când într-un final am pornit în sus pe scări mi-am dat seama că le împărtăşisem multe lucruri despre mine redescoperind o latură a mea de care uitasem, dar nu aflasem nimic despre niciuna dintre ele.

Rosemary părea prea tânără ca să fie mama lui Alice şi prea bătrână să îi fie prietenă intimă. Totuşi erau foarte intime atunci când schimbau priviri şi se atingeau una pe alta cu o minunată căldură, cu toate că exprimau şi o inocenţă încântătoare care îmi sugera că erau mai mult ca două surori decât ca două iubite.
Dimineaţa m-am trezit cu soarele ce se revărsa printre draperii şi cu Alice aducându-mi la capul patului ceai şi pâine prăjită. Ca înainte, mă fixa, neputând să îmi prindă privirea dar făcea progrese.
– Ar fi bine să îmi continui drumul în curând, îi spusei.

Îşi feri privirea şi mi s-a părut că era îngrijorată. Am simţit că ar fi vrut să îmi spună ceva dar nu îndrăznea.
– E totul în regulă, Alice?
Faţa i se lumină.
– Totul este minunat. Absolut minunat.
– Şi Peter? E bine? I s-a întâmplat ceva…
Mă strânse de mână.
– Peter e bine. E… în siguranţă.
– În siguranţă? A fost vreun accident?
Ea încuviinţă cu o mişcare a capului.
– Da, dar totul este bine. Serios!

Eram nedumerit şi abia după ce a plecat am realizat că ea încă vorbea despre mine.
M-am îmbrăcat şi mi-am strâns lucrurile în grabă. În mod ciudat simţurile îmi fuseseră atât de rascolite iar acum mă cuprinsese o mare nelinişte legată de această casă şi de gazdele mele neobişnuit de blânde… de lucrurile pe care le ştiau despre mine… de perfecţiunea camerei şi a tuturor lucrurilor din ea… de tot.
Trebuia să plec, să mă întorc la autostradă şi dacă era nevoie, să arunc cu pietre pe şosea în timpul orei de vârf de dimineaţă…orice numai să scap.

Le-am găsit aşteptând în grădină. Stăteau pe bancă, capul lui Alice odihnindu-se visător pe umărul lui Rosemary. Rosemary mă strigă şi îmi făcu semn cu mâna, degetele ei subţiri, întinse căutându-mi faţa, însă m-am tras înapoi.
– Trebuie să plec, îi zisei.
– Te bucură gândul că pleci, îmi răspunse ea.
– Nu, îi spusei, însă chiar trebuie să plec. Sunt persoane cărora le va fi dor de mine

Nu mi-a răspuns la început dar s-a uitat la mine… la mine… privirile ni s-au întâlnit pentru prima oară şi ne-am uitat fix unul la altul. Adâncimea din ochii ei m-a ameţit pentru o clipă şi a trebuit să respir adânc pentru a-mi reveni. Apoi ea a clipit şi şi-a mutat privirea de la mine, eliberându-mă. M-am clătinat puţin şi am făcut un pas înapoi ştiind că în acea scurtă clipă m-a străfulgerat ceva ce era peste puterea mea de înţelegere… ceva abstract de o minunată, neasemuită frumuseţe.
– Alice, spuse ea, condu-l pe Peter.
Alice m-a condus prin pădure. Subţire ca o trestie, îşi făcea cu uşurinţă drum printre crengile încâlcite, în timp ce eu mă chinuiam în urma ei, târându-mi obosit bagajul. Ne îndreptam spre est, în direcţia maşinii mele. Ce ironie, mă gândeam, ieşirea se afla probabil spre sud, la câţiva paşi de locul unde căzusem. Am mers mai mult decât mă aşteptasem, cu Alice mereu în faţa mea, fără să se întoarcă, fără să vorbească. Apoi am început să urcăm o pantă, copacii s-au rărit şi dintr-odată traversam o pajişte îndreptându-ne spre un deal înalt.
Când am ajuns în vârf ea s-a aşezat şi a aşteptat să o ajung din urmă. Cu respiraţia tăiată am privit în jur la întinderea de pajişti, păduri şi lacuri.
– De aici se poate vedea casa, zise ea, arătând în direcţia din care venisem, de cealaltă parte a văii.

Într-adevăr, era acolo, cu scânteierea caldă a cărămizilor ei roşii. Desigur, ar fi trebui să ajungem de mult la autostradă, dar nu se vedea nici urmă de aceasta – doar o întindere vastă şi în mijlocul ei, casa singuratică. Autostrăzile pur şi simplu nu mai erau acolo. Ea mă privi, încercând parcă să îmi ghicească reacţia, apoi se ridică grăbită şi începu să coboare dealul cu paşi repezi. Ochii ei, ca şi ai lui Rosemary, erau acum perfect sincronizaţi cu ai mei iar în ei citisem dragoste, bunătate şi.. compasiune.
Am rămas o clipă acolo, ţintuit locului de un amestec de disperare şi amărăciune apoi însă am strigat în urma ei:
– Unde mergem?
Atunci s-a întors către mine şi mi-a răspuns multă blândeţe:
– Nu mai sunt alte destinaţii, Peter. Noi doi am ajuns.

M-a condus înapoi prin pădure până când am ajuns la heleşteul unde le văzusem prima oară pe ea şi pe Rosemary – doar că nu mai era un heleşteu ci golful unui lac mult mai întins. Nu mai era nici urmă de taluzul de ciment care să-mi blocheze lumina, sau de vuietul traficului, doar raze de soare reflectate pe suprafaţa apei şi dealuri şi păduri înălţându-se în depărtare. Asta este ceea ce au văzut ele ieri, m-am gândit eu, până şi Rosemary, mai ales Rosemary. Nu le deranjase vacarmul traficului deoarece pentru ele, acesta nu existase. M-am întors cu gândul la accident – 130 de kilometri pe ora şi o cădere în gol de 20 de metri. Era oare rezonabil să continui să cred că am scăpat fără nicio zgârietură? Oare accidentul nu fusese mult mai grav… la fel de grav cum fusese poate şi pentru Alice?
– De cât timp eşti aici? o întrebai.
– Am uitat, mi-a răspuns. Nu are importanţă….
– Şi eu?… Sunt…
– Da, îmi spuse ea. Acum eşti cu noi.
– Dar tu şi cu Rosemary păreţi atât de fericite. Nu vă deranjez?
Zâmbi.
– Nu judeca nimic de aici din ceea ce ştii despre viaţă, zise ea. Rosemary poate fi totul: mamă, iubită, prietenă…
Ochii ei îi întâlniră din nou pe ai mei.
– De fapt, aici e ca oriunde altundeva, adăugă ea. Tu ai venit aici cu un motiv, la fel şi eu.
Zâmbi iar degetele ei îmi atinseră faţa.
– Este într-adevăr minunat că ai venit.
Am dat să plecăm dar ea s-a oprit şi mi-a făcut semn către geantă.
– Las-o, îmi spuse.

Am privit-o, boţită şi roasă, de o viaţă petrecute pe drumuri, milioane de kilometri de autostradă, un şir nesfârşit de destinaţii. Obosisem să o car, am lăsat-o deci jos pe malul apei şi am pornit mai departe.
Rosemary era lângă casă, pipăind tulpinile delicate de clematis, atingerea ei uşoară căutând frumuseţea plăpândelor flori. Când ne-am apropiat, s-a oprit şi a întors spre mine o privire calmă în care se citea aşteptarea. Apoi a întins braţele, căutându-mi îmbrăţişarea. Când m-a strâns la piept, buzele i s-au apropiat de urechea mea şi i-am simţit pe piele şoaptele fierbinţi, unduitoare.
– Nu-ţi fie teama, spuse ea. Priveşte din nou în ochii mei.
Retrăgându-mă puţin din îmbrăţişarea-i caldă, am privit şi atunci am ştiu că acesta nu era nicidecum sfârşitul…ci mai degrabă începutul unei mai bune înţelegeri a ceea ce reprezentase viaţa mea. Am tras adânc în piept o dulce mireasmă…
…. şi nu mi-a mai fost teama.

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Rosemary’s Eyes

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #29-30 – avanpremieră

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *