libris.ro

Antineea şi norii

de Gheorghe Recheşan [România]
[Finalist al competitiei HBO-Tiff, 2010]
for the English version please click here 
  

Atunci cînd am cunoscut-o pe Antineea, trecuse mai bine de un an de cînd devenise meteosensibilă. Cred că din această cauză se apucase să picteze exclusiv peisaje mohorîte sub ceruri joase, apăsătoare, umbrite de nori întunecaţi de furtună. Tocmai se despărţise de prietenul ei şi începuse să alunece în acea incontrolabilă stare de depresie care însoţeşte ruperea unei relaţii Detesta bărbaţii,  iar acum, cînd rememorez întîlnirea noastră, mă mir că am reuşit să o fac să-mi vorbească, ba chiar să accepte o prezenţă masculină în preajma ei.  Ne-am întîlnit în mod banal, pe o bancă în parc. Obişnuiesc adesea, cînd sunt în pană de inspiraţie, să mă plimb pe străzi cu un blocnotes în buzunar. Cînd mă străfulgeră vreo idee, mă aşez unde se nimereşte şi o scriu repede, înainte  să dispară de pe canavaua imaginaţiei sau să devină unul dintre miile de gînduri care nu merită notate. În perioada cînd publicam pamflete şi povestiri satirice în săptămînale, lucram cu spor în cîrciumi înecate în fum sau pe terasa unei cafenele. Pot scrie aproape oriunde, în foaierul unui teatru la antract, pe colţul unui bar, în tramvai sau în tren, în timp ce mănînc sau în pat, înainte de a adormi. Cu puţin antrenament, cred că aş reuşi să scriu mergînd. Singura temă la care lucrez aproape neîntrerupt, de mai bine de şapte ani, e jurnalul meu,  pe care-l completez întotdeauna în intimitate.

Nu cred în predestinare, poate doar într-un şir lung de întîmplări conduse de hazard, dar totuşi întîlnirea mea cu Antineea pe aleile unui parc, chiar în momentul în care căutam un subiect interesant pentru viitoarea mea nuvelă, mi s-a părut  mai mult decît o coincidenţă fericită. Era într-o după-amiază senină de mai şi mă aşezasem pe singura bancă goală din scuar. Îmi notam cîteva idei despre necesitatea unui alfabet universal în artă, cînd o fată s-a oprit în dreptul meu şi mi s-a adresat agresivă:

„ Voi sta aici doar pentru că toate celelalte bănci sunt ocupate…, sper să fie clar, n-aş vrea să interpretezi acest gest simplu ca o încercare neghioabă de a socializa!”

Mi-am ridicat privirea de pe foile notesului, mirat de vocea aceea guturală şi joasă. Am văzut o tînără înaltă şi slabă, cu părul lung, şaten, îmbrăcată neglijent într-o pereche de jeanşi şi o cămaşă bărbătească  în carouri, care ţinea în mînă un bloc de desen şi am mormăit:

„ Dacă eram aici să socializez,aş fi stat cu cineva pe bancă!”

S-a aşezat în capătul opus al băncii , a scos o cutie cu pasteluri şi a început să deseneze. Oricît mi-aş fi înfrînat curiozitatea nu m-am putut stăpîni şi am privit peste umărul ei peisajul pe care-l schiţa, cheiul umbrit de platani cu frunzişul verde-pal, silueta elegantă a podului oglindită în unda liniştită, umbra gotică a catedralei în fundal, totul sub un cer senin. Necunoscuta aşternea cu trăsături repezi toate aceste detalii, dar culorile erau sumbre,  iar cerul acoperit de nori deşi, întunecaţi de ploaie. Cînd mi-a simţit privirea, s-a întors şi m-a privit cu irişii ei gri-verzui încărcaţi de o indescifrabilă melancolie:

„ Peste cîteva ore va ploua, iar peisajul dinaintea noastră va arăta cam aşa!”

Ca să evit o conversaţie plictisitoare despre instabilitatea meteorologică  a primăverii,  am întrebat-o direct:

„ De ce nu ar fi aşa? Fiecare filtrează realitatea prin prisma trăirilor lui interioare…totuşi de ce eşti atît de deprimată?”

A închis caietul, a aşezat culorile înapoi în cutie, în acel moment mă temeam că va pleca fără să-mi mai adreseze niciun cuvînt şi mi-a răspuns:

„Eşti cumva psiholog? Bine…atunci pot să-ţi spun: sunt meteosensibilă, presimt orice schimbare  a vremii, cu două-trei ore înainte de a se produce!”

Ca şi cînd ar fi vrut să-i accentueze spusele, coroanele arborilor începură  să se clatine, învîrtejite de o rafală răcoroasă, stîrnită din senin.

„Ţi se pare ciudat? Dacă aş picta cerul aşa cum e în acest moment aş fi optimistă?”

Am învăţat, pe parcursul anilor că atunci cînd nu ai argumente într-o discuţie, cel mai nimerit este să abaţi atenţia interlocutorului spre lucruri obişnuite, aşa că am spus cu detaşare:

„Deloc, ciudat ar fi, după ce vei pleca de aici, să nu ştiu cu cine am stat de vorbă!”

Un surîs trist i-a fluturat o clipă în colţul buzelor şi cu un gest nervos şi-a aranjat o şuviţă mătăsoasă de păr care-i aluneca rebelă peste frunte:

„Eşti la fel ca toţi ceilalţi, încerci să mă atragi într-o discuţie nevinovată,  iar pe urmă îmi ceri numărul de telefon…”

„Greşeşti, vreau doar să-ţi ştiu numele, am spus, e neplăcut să stai de vorbă cu cineva şi să nu ştii cum să i te adresezi!”

Ea s-a încruntat, linia sprîncenelor i s-a arcuit sumbră ca o umbră noroasă peste orizontul frunţii şi mi-a spus răspicat:

„ Să nu rîzi…mă numesc Antineea! Cînd maică-mea era la maternitate, taică-meu recitea, a nu-ştiu-cîta-oară , Atlantida lui Pierre Benoît !”

Trecuseră mulţi ani de cînd visasem pe marginile acelei cărţi, sedus de povestea  aceea livrescă, fantastică, aşa că am replicat cu o aparentă nepăsare:

„ Îmi plac oamenii cu nume ieşite din comun, eu, de pildă, port unul banal…”

Antineea s-a ridicat brusc, strălucirea de azur a cerului se pătase de cîteva minute cu zdrenţe cenuşii de nori şi a notat ceva pe o fîşie de carton ruptă din colţul desenului:

„ E-n regulă, poţi să mă suni… într-o zi în care nu va ploua!”

A plecat fără să privească în urmă, iar vîntul şi-a înteţit bătaia şi picuri reci de ploaie  au început să răpăie grei pe frunze.

Seara în redacţie, cînd ne adunasem să discutăm despre lustraţie, Liviu vroia să trimită articole şi scrisori tuturor publicaţiilor importante din Europa, ceilalţi aveau opinii contradictorii, le-am spus:

„ Am cunoscut azi o fată, are un nume rar şi pictează nori!”

„Foarte bine, a spus Teodor, Janine nu era de tine!”

Trebuie să recunosc, avea dreptate. Janine era dansatoare şi plecase în Italia ca să cîştige cît mai mulţi bani.

*

A plouat fără întrerupere trei zile şi trei nopţi. Pîndeam plin de speranţă cerul,  dar din plafonul jos de nori, ploaia se cernea rece, continuă, nepăsătoare. Aş fi putut să o sun, dar o inexplicabilă superstiţie, de obicei nu cred în semne, horoscopoape sau alte neghiobii însăilate ca să umple paginile ziarelor, m-a împiedicat. Am aşteptat prima dimineaţă senină şi m-am repezit spre telefon.

Mi-a răspuns o voce moale, somnoroasă, era deabia ora opt şi jumătate, în care i-am recunoscut francheţea:

„ Nu te supăra, n-am chef de conversaţii la telefon, am dormit doar cîteva ore, am pictat toată noaptea, dacă vrei vino după-amiază la atelier…chiar dacă plouă!”

Mi-am notat adresa şi am început să scotocesc cu febrilitate prin colecţiile mele în căutarea unui cadou. Sunt un colecţionar înrăit, am adunat de-a lungul anilor tot felul de lucruri care mi-au captat interesul: roci, pietre şlefuite de valuri, cochilii, bucăţi de lemn cu forme vagi zoomorfe,  pipe, pumnale patinate de vreme şi ceramică ancestrală. Din sertarul cu scoici am scos o piesă rară, o carapace de nautilus, în tonuri cafenii-sidefate, presărată în interior cu pistrui mov. Deşi nu pun prea mult preţ pe înfăţişarea exterioară, m-am bărbierit cu grijă, faţa mea osoasă, arsă de soare şi brăzdată de riduri adînci pare mai senină cînd nu e năpădită de firele întunecate ale bărbii şi undeva în spatele meu, nevăzută-n oglindă, Janine a chicotit maliţioasă: „ Arăţi mai tînăr cu cinci ani cînd eşti proaspăt ras…cine e demoazela pe care o fericeşti cu atenţia?”

Am trimis-o undeva departe, pe podiumul unui club de noapte şi  am îmbrăcat un sacou de velur ocru asortat  la cămaşa şi pantalonul din pînză de in. Deşi pînă la întîlnire mai erau destule ore, am ieşit ca să-mi pierd vremea, colindînd pe străduţele din vecinătatea locului unde trebuia să ajung, ca un prădător care se familiarizează cu terenul de vînătoare înaintea atacului frontal. Atelierul Antineei se găsea chiar în umbra vechiului bastion, un fragment al fortificaţiei în stil vauban, care înconjura pe vremuri centrul oraşului, într-o clădire îngustă cu un singur etaj, pitită între un contrafort masiv şi un şir de arcade largi care adăposteau un anticariat. Exact în clipa în care clopotele catedralei gotice băteau ora cinci, am ciocănit cu putere în poarta groasă din lemn de stejar, patinată de soare şi ploi. Din norii gri, bulbucaţi peste acoperişurile cu olane înverzite de muşchi au început să cadă picuri rari,  grei şi reci.

Am aşteptat cu nerăbdare patru-cinci minute, bucheţelul de lăcrimioare începea să se ofilească în strînsoarea pumnului meu, dar nu a venit nimeni să-mi deschidă. Am repetat bătăile mai energic, fără niciun rezultat. Decepţionat, tocmai mă pregăteam să plec, cînd uşa s-a deschis încet şi silueta Antineei, într-o salopetă cenuşie, murdară de vopsele a apărut între canaturi. Ţinea în mînă un mănunchi de pensule late şi o dungă azurie, uşoară ca urma unei aripi îi păta obrazul.

Am urmat-o trecînd printr-un coridor întunecos şi am urcat cîteva trepte strîmbe, cu muchiile de piatră rotunjite de paşi, ajungînd într-o sală cu tavanul înalt, cu zidurile din cărămidă netencuită, aproape lipsită de mobilier. Prin ferestrele înguste ca nişte creneluri  se filtra o lumină verzuie, difuză.  Atenţia mi-a fost atrasă de o pînză mare, lungă de patru-cinci metri  şi lată de trei,  prinsă direct pe perete, care înfăţişa un cer frămîntat de nori întunecaţi deasupra solului arid, schiţat prin tuşe înguste de un cafeniu mohorît.

„   De unde ştii că-mi plac lăcrimioarele?” a întrebat aşezînd buchetul într-un ulcior de ceramică neagră.

„ Nu ştiam, dar e singura floare care sugerează tristeţea ploii!” am răspuns apropiindu-mă curios de pînza mirosind a ulei şi terebentină,  în care urmele viguroase ale pensulei traseră vortexuri şi arabescuri lichide în pasta vineţie.

„ Nu e gata, mai am de aşternut glasiuri şi de finisat accente, justapuneri…”

În tonul vocii ei am desluşit defensiva  artistului căruia nu-i face plăcere să-i priveşti opera neterminată.

„ Pictezi doar nori?” am întrebat după o tăcere stingheritoare de cîteva minute.

„ Da, acum nu mă inspiră nimic altceva….”

Am scos cutiuţa de carton în care se odihnea cochilia de nautilus:

„ Poate marea, valurile, viaţa enigmatică a adîncurilor…”

Şi-a şters degetele colorate în albastru de cobalt cu o cîrpă, a apucat grijulie carcasa sidefată, a închis pleoapele şi  a început să-i mîngîie curbele delicate.

„ Nori de nisip submarin, vîrtejuri lichide, ploi inversate, furtuni de cerneală…”

Ploaia răpăia ca alicele pe olanele sonore, iar streaşinile vechi cîntau ca un instrument  exotic acordat de şuvoaiele neîntrerupte. Mi-a făcut semn să mă aşez pe singurul scaun din încăpere, un jilţ masiv din nuc băiţuit, cu speteaza înaltă.

„Stai aici…închide puţin ochii…ai răbdare, vreau să-ţi arăt ceva!”

Cînd  mi-a dat voie să deschid ochii, m-am trezit în faţa unei pînze pătrate,  pe întinderea căreia se răsfăţa un melc azuriu, cu volutele cochiliei punctate de fulgere argintii. Întreaga compoziţie strălucea în tonuri atît de intense şi primordiale,  încît am avut senzaţia că privesc în inima ascunsă a cerului.

„ Vezi,  asta pictam înainte de a deveni meteosensibilă…”

„ E inexplicabil, am îngăimat buimăcit, am văzut culoarea asta o singură dată în viaţa mea!”

„ Da?! a exclamat curioasă Antineea, unde…poţi să-mi spui şi mie?”

M-am retras precaut, în ciuda aparenţelor eram timid şi excesiv de scrupulos cînd e vorba să-mi apăr secretele, dar ea a insistat şi am şoptit:

„ Cum să-ţi spun? Într-un vis…un vis care nu s-a repetat!”

Faţa i s-a întunecat brusc ca un petic de cer acoperit de furtună şi a schimbat subiectul. Am continuat să discutăm anost, despre lucruri neînsemnate, fără să-mi explic ce determinase schimbarea aceea bruscă.

Am plecat cu pîlpîîirea acelui albastru intens în retină. Ploaia încetase la fel de brusc cum începuse. Acasă, în decorul anost a existenţei mele,  nu mă aştepta nimeni, nici măcar o pisică. Metodic şi fără patimă, am rupt tot manuscrisul nuvelei pe care o începusem mai bine de o lună, foaie cu foaie,  apoi am adunat    peticele de hîrtie într-un bol de aramă patinată şi le-am dat foc. Am hotărît ca de-atunci înainte să scriu doar  despre ceea ce vedeam în jurul meu: oameni vii, întîmplări reale, obiecte palpabile şi de ce nu, chiar despre nori. Am deschis ferestrele ca să aerisesc încăperile de îmbîcseala fumului  acru. Cerul  de un albastru întunecat strălucea curat, doar cîteva scame argintii se răsfăţau pe canavaua serii.

*

A doua zi, fiind joi, m-am întîlnit cu Teodor. Ne cunoaştem din clasa I şi,  cu  excepţia perioadei cînd a fost plecat cu o bursă de studii, ne întîlnim de aproape şapte ani în fiecare joi. E drept, locul l-am mai schimbat pe parcursul perioadei, fiindcă cel puţin mie îmi place să înnoiesc decorul. În timp ce îl aşteptam, ajunsesem înaintea lui în cafenea, am oscilat între dorinţa de a-i povesti despre Antineea şi impulsul de a păstra secretul.

Cînd s-a aşezat pe scaun, am izbucnit voios:

„ Am vizitat-o pe Antineea!”

El m-a privit peste rama ochelarilor groşi care-l îmbătrîneau, dîndu-i  un aer de institutor plictisit şi a întrebat:

„ Cine e Antineea? A, da… mi-ai povestit despre ea, ţicnita meteosensibilă pe care ai cunoscut-o în parc!”

„ Nu e ţicnită…în orice caz nu mai mult decît mine…pictează nori!”

„Perfect!”

„ Sunt mai bătrîn decît ea cu vreo zece ani…”

„Voila, nici tu nu mai eşti un adolescent naiv, nici ea o fetişcană fără minte!”

„ Altceva nu ai de comentat? am ricanat cu amărăciune.

A sorbit lung din ceaşca aromată de moca şi a oftat:

„ Nu te supăra pe mine, bătrîne! Ştii că ţin la tine, ce dracu’, atît că nu  vreau să te văd suferind…”

„ N-o să mă mai vezi suferind,  i-am răspuns nervos. „ N-am motive!”

Ardeam de nerăbdare să-mi pună mai multe întrebări, ca să-i pot destăinui mai multe, dar a început să-mi vorbească despre obsesia lui, o editură electronică care să publice romane online.

Îl ascultam distrat, nereuşind să prind firul raţionamentului. Afară se înnorase, berbeci vineţii se-ngrămădeau  pe cer şi,  aproape fără să vreau, m-am trezit gîndindu-mă la Antineea.

N-aveam umbrelă la mine, cînd plecasem era soare şi am ajuns acasă ud-leoarcă.

În timp ce îmi schimbam hainele, un curier a sunat la uşă. Avea un pachet voluminos pentru mine. Am desfăcut cu nerăbdare hîrtia de ambalaj şi de sub ea a răsărit albastrul magnific al melcului pictat de Antineea.

*

Am început să ne vedem tot mai des. Era un început de vară ploios şi Antineea petrecea mult timp în atelier pictîndu-şi visele noroase. În ciuda vremii ne plimbam pe străzile pline de băltoace, veseli, flecărind despre tot felul de întîmplări mărunte. Am însoţit-o într-o excursie de o jumătate de zi la munte, unde vroia să schiţeze un studiu al enigmaticilor  Undulus Asperatus, aburi haotici, violent coloraţi,  în formă vortexuri iscate intempestiv  între două cîmpuri atmosferice. Ori de cîte ori aveam timp treceam pe la ea ca să văd peisajele ei halucinante şi de fiecare dată aveam surpriza să descopăr ceva nou.

Într-o după-amiază, urmărind-o ore în şir cum aşterne cu febrilitate pe pînză un cer abisal, prăbuşit  între spinările liliachii-purpurii a două şiruri de altocumulus, am constatat ca un părinte grijuliu:

„ Ai mîncat ceva astăzi? Hai, gata, lumina e pe sfîrşite, te invit la o pizzerie să înfulecăm ceva!”

Şi-a aruncat pensulele în borcanul cu terebentină, oftînd:

„ Ai dreptate,  Andrei, mi-e foame, dar e o problemă: nu intru niciodată în restaurante, am oroare să mă privească  nişte necunoscuţi în timp ce mănînc! Pe deasupra mă chinuie o durere îngrozitoare de cap, simt cum se-adună nori de ploaie !”

„ Foarte bine, am spus, atunci te invit la mine şi-o să-ţi pregătesc o cină memorabilă!”

„ Nu te văd în bucătărie, încins cu un şorţ şi amestecînd în oale!” a zîmbit ştrengăreşte, ştergîndu-şi mîinile cu o cîrpă.

„ Înseamnă că n-ai gustat încă reţeta mea secretă de pasta primavera!”

Şi-a scos salopeta de doc cenuşiu, pătată de pigmenţi,  şi-a îmbrăcat perechea de geanşi şi cămaşa  în carouri şi am plecat să cumpărăm ingredientele necesare cinei.

Eram emoţionat ca un adolescent, care şi-a adus, în absenţa părinţilor, prietena acasă să-i admire colecţia muzicală de viniluri.

M-am apucat cu febrilitate de treabă, iar ea mă urmărea cu ochii lucind de curiozitate, sprijinită de un colţ al mesei, cu un pahar de Pinot Noir în mînă. Nu sunt un bucătar desăvîrşit, dar atunci cînd am de gînd să prepar ceva gustos, pun în ceea ce gătesc toată pasiunea unui conneiseur autentic.   În timp ce aşezam farfuriile pe masă, mi-a mărturisit:

„ Să ştii că e prima dată cînd un bărbat găteşte pentru mine!”

I-am turnat încă două degete de vin, replicîndu-i în glumă:

„ Gustă întîi, şi pe urmă mai vorbim…”

S-a apropiat încet, privindu-mă cu atenţia cu care  scruta pînza în timp ce îşi aşternea tuşele violente pe ea :

„ Nu, vorbesc serios, Andrei, nimeni nu mi-a acordat vreodată cu atenţia cu care mă înconjuri tu…”

Orice i-aş fi spus în acele momente ar fi fost o tîmpenie. Şi-a trecut mîna  peste faţa mea nerasă, urmărind cu degetele imperfecţiunile  pielii, fiecare rid adînc săpat în obraz, apoi m-a tras spre ea şoptind:

„ Sunt ameţită…dar nu din pricina vinului…şi vreau să te răsplătesc fiindcă eşti bun, generos şi enervant de prezent în viaţa mea…”

Buzele ei aveau aroma crudă a boabelor de coacăze roşii. Am luat-o în braţe, corpul ei slab era uşor ca o pătură de nori, şi am purtat-o spre obscuritatea  complice al dormitorului. Farfuriile cu spaghetti şi sos verde s-au sleit aproape neatinse în bucătărie.

Ne-am iubit cu impetuozitatea unei furtuni de vară, iar mult după miezul nopţii,  cînd ea adormise respirînd uşor ca un copil,  am ieşit pe terasă şi mi-am aprins o ţigară. Cerul se limpezise şi catifeaua lui întunecată era brodată cu milioane de stele aurii.

Faptul că am devenit amanţi, nu a schimbat cu nimic relaţia noastră. Antineea a rămas la fel de imprevizibilă ca un ciclon tropical. Venea şi pleca, uneori nu-mi dădea nicio veste cîte o zi întreagă şi ştiam că nu-i puteam telefona, fiindcă atunci cînd se apuca de un nou tablou,  nu suporta să audă sau să vadă pe nimeni.

Într-o după-amiază de duminică, îmi petrecusem singur tot weekend-ul, am bătut îngrijorat la uşa atelierului. Mi-a deschis după un sfert de oră, avea faţa răvăşită de furie, iar cînd am urmat-o în încăperea unde picta, am găsit pe duşumea rămăşiţele unui tablou de-abia schiţat. Am ridicat o fîşie zdrenţuită, umedă încă de vopsea şi am constat cu cinism:

„ Păcat de pînză, cred că costat o grămadă de bani!”

A aruncat cuţitul pe care-l strîngea crispată în mînă:

„ Ce-ţi pasă, tu nu poţi înţelege…nu eşti meteosensibil!”

„ Nu, nu sunt, am admis, dar te-ai gîndit vreodată că m-aş putea molipsi?”

Din acel moment am stabilit că-mi va arăta fiecaare pînză înainte de a o răzui sau distruge. În schimb, eu i-am promis că voi învăţa tot ceea ce puteam afla despre formaţiuni noroase, grindină, fulgere sau tornade.

Mă întîlneam tot mai rar cu prietenii, doar serile de joi petrecute cu Teodor  au rămas neschimbate şi la îndemnul Antineei, neavînd altceva mai bun de făcut am început să scriu despre mitul Atlantidei .

*

Am văzut, înainte de a fi expuse, toate tablourile  pictate de Antineea. Am urmărit-o ca un privilegiat,  în liniştea atelierului, cum întinde cu pensula sau cuţitul pe pînza udă de culoare, cohorte de cumulonimbus, îmbulzindu-se în grămezi de turnuri, creneluri, colonade, dragoni, centauri, grifoni şi himere cu aripi aburoase care invadau tot cerul. Am asistat la naşterea unui fulger din impactul dintre un nor-nicovală şi un cumulus greu în formă de ciocan şi n-am să uit niciodată clipa în care, coborînd de pe schela improvizată i-am întins mîna ca să o sprijin şi braţul mi-a fost străbătut  de o descărcare inexplicabilă de energie.

„ Eşti încărcată ca o butelie de Leyda!” i-am spus.

„ Lasă-mă-n pace, m-a repezit furioasă, nu vezi că nu reuşesc să surprind esenţa, am pictat nişte aiureli!”

 Nu avea dreptate, tablourile ei erau incomparabile,  nu puteai să le admiri şi apoi să te duci să bei o bere cu amicii sau să urmăreşti un meci la televizor.

Tîrziu în noapte, cuibărită în braţele mele, m-a întrebat suspinînd:

„ Crezi că ar trebui să le expun?”

Expoziţia a trecut neobservată, nu s-a înghesuit prea multă lume să admire cele douăsprezece tablouri imense cu nori halucinanţi atîrnînd de simeze. Cred că nici nu-şi dorea aşa ceva, avea oroare de notorietate şi succes, dar nu l-a putut împiedica pe Liviu să publice în gazeta lui un articol plin de elogii. A invitat la vernisaj doar prietenii şi cîţiva oameni din branşă, dar seara, după ce a plecat toată lumea şi am rămas singuri în mijlocul furtunii dezlănţuite pe pînze, m-a îmbrăţişat, spunîndu-mi:

„ Sunt fericită că te-am ascultat. De-acum, gata cu ploile, voi căuta doar orizonturi senine!”

Atunci ar fi fost momentul să-i spun cît de mult o iubesc, că aş fi în stare să caut al treilea pol al Pămîntului, doar ca să-l botez cu numele ei, dar am tăcut din laşitate şi dintr-o stupidă superstiţie. Mi-era teamă că odată exorcizate furtunile ei interioare nu va mai avea nevoie de mine. Nu-i spusem decît unei singure fete din viaţa mea „ te iubesc”, unei colege de liceu care a dispărut  în timpul unei escalade în munţi, iar după acel tragic accident nu mai mă simţeam în stare să  exprim nimic din meteorologia sufletului meu.  Simţeam că am ratat şansa de a o ţine lîngă mine, dar aşa se desfăşura viaţa mea între lucruri complicate şi fapte uimitor de simple,  fiindcă uneori cîteva cuvinte spuse cu sinceritate pot spune mai mult decît un tom întreg de discursuri.

*

Toamna era pe sfîrşite, Antineea nu mai pictase nimic de dinainte de vernisaj, se învîrtea fără chef  printre şasiuri goale, pensule împietrite şi tuburi uscate de vopsele, frunzărind mape vechi cu schiţe sau mîzgălind eboşe copilăreşti. Apropierea ploilor nu-i mai răscolea imaginaţia, nu-şi mai azvîrlea cu furie viziunile pe pînză, rătăcea absentă prin atelier, opacă la spectacolul norilor şi  al succesiunii anotimpurilor.

După Revelion, am trecut singuri într-un an nou, doar noi şi lapoviţa deprimantă care lovea ferestrele cu plescăituri  seci, mi-a spus:

„ Înţelege-mă, trebuie să plec, înainte de a ne face rău unul altuia!”

Am privit-o mirat:

„ Ce s-a întîmplat, unde vrei să pleci?”

Cearcănii vineţii şi paloarea tot mai accentuată o îmbătrîneau, echinocţiul rece şi umed nu-i pria defel.  Mi-a răspuns cu o voce aspră:

„ Nu eşti atent deloc la ceea ce-ţi spun…acum trei luni, da, exact după vernisaj, îţi vorbeam despre un cer veşnic senin!”

„ N-ai să-l găseşti, asta e clar, niciodată!”

„ Poate, a zîmbit  cu răceală, dar trebuie să încerc!”

Am ratat din nou ocazia să-i spun ce simt, nu din orgoliu masculin, ci fiindcă pur şi simplu nu m-am simţit în stare să o opresc. Ce-i puteam oferi eu Antineei…numele meu, confortul călduţ al unui cămin, o bătrîneţe decrepită împreună? Am lăsat-o să plece fiindcă o iubeam prea mult.

 În prima joi după plecarea ei, m-am întîlnit ca de obicei cu Teodor, care m-a făcut praf cu logica lui necruţătoare:

„ Eşti tîmpit de-a binelea, ai dat peste femeia pe care o cauţi de-o viaţă şi o laşi să plece, doar fiindcă nu ai curajul să-i spui că nu poţi trăi fără ea…fără îndoială îţi meriţi soarta sau eşti un masochist fără speranţe de vindecare!”

Mă îmbătasem groaznic cu o seară înainte, nu-mi aduceam aminte nici cum ajunsesem acasă, de fapt nu mă trezisem complet  şi n-aveam chef să-i ascult sfaturile, aşa că l-am repezit furios:

„ E meteosensibilă, nu pricepi, a plecat să caute un cer fără nori… Unde? habar n-am… în Tibet, Shangri-La,  de unde să ştiu ?”

El a ridicat neputincios din umeri şi s-a ridicat de la masă ca să comande un taxi.

„Nimic nu e mai deprimant decît amintirea vremurilor în care ai fost fericit”…Nu-mi amintesc unde am citit fraza asta, dar am început să umblu cu ochii în pămînt, evitînd să mai privesc cerul şi norii, ocoleam nu doar strada unde veghea părăsit fostul atelier al Antineei, ci întregul cartier, iar vederea unei picturi în ulei îmi provoca dureri îngrozitoare în tîmple şi-n spatele ochilor.

Mă dizolvam încet dar sigur într-un ocean de tristeţe şi alcool, incapabil să-mi continui viaţa din momentul în care o văzusem făcîndu-şi cu febrilitate bagajele.

Erau zile în care privindu-mi chipul în oglindă mi se părea că zăresc un necunoscut şi aveam nevoie de cîteva secunde ca să mă recunosc. Noaptea, în timp ce zăceam trîntit în aşternut, auzeam o voce tainică care-mi şoptea de undeva din eter: „tu nu eşti tu, ci doar o proiecţie palidă a celui care-ţi poartă trupul şi numele!

Îngrijorat de rătăcirea mea, Teodor a încercat de cîteva ori să mă convingă să fac o programare la un  psihoterapeut! Am rîs cu ipocrizie şi l-am asigurat:

– N-am nimic,  bătrîne,  e doar o criză trecătoare de meteodependenţă!”

*

Salvarea mi-a venit dintr-un capriciu al hazardului. Din întîmplare,  înainte de a pleca odată de acasă, uitasem o fereastră larg deschisă, iar cînd m-am întors seara, izgonit de ploaia măruntă şi îngheţată, am dat peste o băltoacă  care acoperea parchetul. Am căutat repede o cîrpă şi-am început să şterg apa care se prelingea spre colţurile camerei. Îngrămădisem între perete şi mobile  o sumedenie de lucruri inutile şi cutii de carton în care zăceau uitate rămăşiţele colecţiilor mele. Scotocind printre ele, am dat de tabloul pe care mi-l dăruise Antineea în urmă cu  un an. Îl azvîrlisem acolo, întors cu faţa la perete, fiindcă nu puteam privi spirala albastru-intens, fără să simt un junghi nemilos în piept.

L-am ridicat cu gîndul să-l aşez într-un loc uscat dar, neîndemînatic l-am scăpat din mîini şi rama subţire, izbind podeaua s-a crăpat cu un scrîşnet. Aplecîndu-mă să adun  şipcile rupte, am găsit o cheiţă lucioasă din metal galben, care fusese ascunsă cu grijă între profilul ramei şi pînză. Am învîrtit-o între degete şi deodată un fulger mi-a luminat  ungherele înceţoşate ale memoriei. Mi-am amintit  că o văzusem pe Antineea descuind cu ea o cutie din lemn, decorată cu arabescuri şi ţinte din alamă.  Am alergat a doua zi la custodele galeriei care-i vînduse o parte din tablouri, căruia îi lăsase înainte de plecare cheia atelierului. Am găsit cutia misterioasă în scrinul în care-şi ţinea mapele cu schiţe. Cu degetele tremurînd de emoţie am deschis-o şi înăuntru am găsit cîteva scrisori,  un teanc de fotografii vechi şi un exemplar, cu copertele zdrenţuite, al Atlantidei lui Benoît. Dezamăgit,  le-am luat cu mine, gîndindu-mă  că-s amintiri de familie şi ar fi păcat să se rătăcească,  în cazul în care atelierul ar fi fost evacuat.

Am încercat să citesc cîteva scrisori, dar anii sau umezeală decoloraseră cerneala, iar scrisul mărunt şi dezordonat era ilizibil. N-am recunoscut-o pe Antineea în niciuna dintre pozele din sipet. Ar fi putut fi bebeluşul dolofan care dormea în braţele unei femei cu ochi melancolici sau fetiţa firavă, cu părul împletit în două cozi subţiri, care zîmbea aparatului de fotografiat aşezată pe un buştean, într-o poiană,  alături de un bărbat înalt şi brunet.

Am frunzărit cartea, o citisem cu nesaţ în urmă cu treizeci de ani, fără prea mari speranţe că voi da de vreun indiciu. Plictisit am aşezat-o pe noptieră şi mi-am amintit că nu-l mai văzusem pe Teodor de o lună, renunţasem la toţi prietenii şi chiar la întîlnirile noastre săptămînale, dar era deabia marţi. Am luat din nou cartea şi am început să citesc. Cînd am ajuns la începutul capitolului  VIII,  ceaţa deasă, în care rătăceam de mai bine de jumătate de an, s-a risipit.

L-am sunat pe ultimul meu prieten, era trecut cu mult de miezul nopţii, mi-a răspuns o voce somnoroasă şi îmbufnată de femeie, pe care am lămurit-o cu greu să mi-l dea la telefon.

-Trebuie să ne întîlnim imediat, am ceva important să-ţi spun! am strigat exaltat în receptor.

-E deabia marţi…nu, e deja miercuri! a mormăit el.

-Ştiu, dar nu mai pot aştepta, am o veste nemaipomenită!

-Bine, mîine dimineaţă… dar sper că ai într-adevăr ceva epocal să-mi spui: un nou tratament pentru vindecarea cancerului,  aterizarea unui OZN pe acoperişul terasei tale, descoperirea Atlantidei, că altfel nu discut cu tine!

A doua zi, am sărit din aşternut, proaspăt şi plin de energie, deşi nu dormisem aproape deloc. Sorbeam deja a doua ceaşcă de moca amăruie, cînd i-am zărit silueta înconvoiată îndreptîndu-se spre terasa cafenelei.

-Am găsit-o! i-am spus, exultînd de nerăbdare.

S-a aşezat încet în fotoliu de nuiele şi m-a privit neliniştit peste ramele ochelarilor groşi şi vetuşti:

-Pe cine, sau ce ai găsit?

-Pe Antineea, bătrîne!

-Da…şi unde e?

– În Sahara… Uite, citeşte pagina asta! am spus întinzîndu-i cartea lui Benoît.

– Andrei, nu te supăra pe mine, dar zău, ar trebui să mergi la psihoterapeutul ăla…e un tip grozav,  face minuni, mai ales în depresii!

– N-am nevoie, sunt fericit, înţelegi? Plec în Hoggar ca să o întîlnesc!

Nu, nu a putut să mă înţeleagă nici el, vechiul meu prieten care mă cunoştea din copilărie. Am pornit pe urmele Antineei şi sunt  sigur că am să o găsesc, exact pe terasa săpată în peretele Atakorului,  deasupra oazei din Blad-el-Khouf. Va sta  în faţa  şevaletului,  pictînd livezile de curmali, portocali, migdali şi rodii, pajiştile  verzi, cascada care spumegă revărsîndu-se în lacul transparent, dar mai ales cerul ireal de senin, albastru intens, boltit deasupra Atlantidei.  Mă voi apropia  încet şi o voi întreba:

„Pot să stau şi eu cîteva minute aici?  Nu te voi deranja…”

Fără  să-şi ridice privirile de pe pînză, ea îmi va răspunde:

„Da,  nu mă deranjezi, e destul loc …şi sunt sigură că nu va ploua nici astăzi.”

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *