libris.ro

Detectorul de emoţii

de Carmen Firan (USA)

for the English version please click here

Radu ajunsese de câteva luni la New York şi încă stătea provizoriu la un prieten pe Roosevelt Island. Un bărbat morocănos, divorţat dar cumsecade, care creştea un iepure într-un acvariu. Fireşte, un acvariu fără apă. Apartamentul, mobilat la întâmplare cu obiecte uzate, duhnea a somn în aburi de alcool amestecat cu tutun stătut şi miros de câine ud. Dorin îi arătase canapeaua din sufragerie şi îi spusese simplu: “Poţi să stai aici cât vrei. Deşi s-ar putea să fii nevoit să stai mai mult decât ai dori. Acum se pierd slujbe, nu se găsesc.”

Radu câştigase loteria vizelor chiar când în România se instalase viguros criză economică şi departamentul de cercetare la care lucra la Institutul de fizică atomică din Bucureşti se închisese, aşa că l-a sunat pe Dorin la New York şi l-a întrebat la fel de simplu:
“Ce zici, mă ţii la tine un timp? Acolo cum e?”
“Cum să fie? E rău. Dar vino când vrei. Până la urmă, fiecare cu steaua lui.”
Nimerise şi aici în plină recesiune, dar era totuşi New York. Un măr uriaş unde viermele răului se pierdea mai uşor. Dar joburi nu se găseau.

Primele trei zile Radu a dormit aproape continuu. Se trezea doar să urineze, bea o bere sau mânca o banană şi se strecura la loc sub pătura veche cu miros de mucegai simţindu-se ca pe o canapea într-o gară unde trenurile au uitat să oprească. De câte ori se trezea se întreba unde se află, ce căuta el acolo, între drumuri, între vieţi, şi închidea ochii la loc mai mult din nevoia de protecţie decât de somn. Nicio legătură însă cu somnul de odihnă ori de refugiu, nici cu cel protectiv din copilărie. Era un somn nou, tulbure, de tranziţie, năclăit, ca o amorţeală, într-un loc străin cu forme şi contururi străine, cărora nu le înţelegea rostul.

După trei săptămâni a dat în insomnii. Fixă tavanul pătat ori vreo crăpătură în zidul din faţa canapelei, auzea iepurele sforăind în baie şi pe Dorin perpelindu-se în camera de alături, sirenele de poliţie afară şi mugetul cargourilor care alunecau greoaie pe East River. Într-o dimineaţă înainte să plece la serviciul lui de inginer de construcţii pe aeroportul La Guardia, Dorin i-a dat un pumn de somnifere din flaconul care nu lipsea niciodată de pe noptiera lui.
“Ăştia zic să nu bei alcool după ce-o iei, dar eu sunt veteran, pot să-ţi spun că merge foarte bine cu o sticlă-două de bere, îi sporeşte efectul. Dar mai mult de una să nu iei”.

Dorin fusese căsătorit în România peste 15 ani tot cu o ingineră. Ea plecase prima în America puţin înainte de revoluţie, scoasă de un unchi care era şef la paşapoarte, şi tot el prin diverse relaţii îi găsise şi un serviciu bun la o companie multinaţională de prospecţii geologice. A început imediat formalităţile de reîntregire a familiei care au durat totuşi doi ani. Când a ajuns Dorin la New York, a găsit o altă femeie. Iar el nu era decât un intrus în universul artificial pe care Dora şi-l peticise cu grijă. Era acum blondă, slăbise, îşi tăiase părul, se lăsase de fumat, ajunsese vegetariană şi mânca produse organice cărora le studia întâi atentă eticheta. Era băieţoasă, uscată, mergea zilnic la sală şi trăgea de fiare, bea apă plată cu nemiluita, făcea yoga şi pilate, se îndrăgostise de Chopra şi casa era plină de cărţile lui. O dată pe lună se ducea la un centru de spiritualitate din Upstate şi îşi educă voinţa, îşi programa succesul, fericirea, nemurirea, în maşină asculta casete cu muzică de relaxare şi meditaţie, credea în comenzile subliminale date subconştientului pentru a reuşi în orice, oricât. Îşi pierduse feminitatea şi era obsedată de carieră şi bani. Se ducea însă săptămânal şi la un terapist. Avea o viaţă plină iar pentru Dorin nu mai rămăsese niciun loc.

A durat aproape un an până Dorin şi-a găsit un post la aeroportul La Guardia, şi în tot timpul ăsta Dora nu s-a sfiit să-i arate că e un întreţinut, să-i strivească orgoliul cu profesionalism, ambiţioasă, zgârcită, ţâfnoasă din orice şi superioară în toate. În pat erau ca doi străini aşezaţi sub aceeaşi pătură, antialergică, aşa cum îi se recomandase gurul ei spiritual. Făceau dragoste rar, din motive de igienă a corpului, se grăbea Dora să-l lămurească de fiecare dată, tot mai frigidă şi mai calculată. Detesta România şi orice era legat de ea, nu mai voia să meargă acolo nici măcar pentru câteva zile pe an în vizită să-şi vadă mama. Devenise peste noapte regalistă înverşunată deşi regele apăruse pe firmament după ce ea plecase din ţară ajutată de unchiul securist. Refuza să mai vorbească româneşte, chiar şi atunci când era singură cu Dorin, îşi declama adaptarea în America ca pe un triumf contra naturii, ca pe o revanşă pentru toată înstrăinarea camuflată în sloganele zgomotoase ale fericirii forţate.

Prăpastia între ei se adâncea cu fiecare zi. Dorin intrase în depresie. Nu avea asigurare medicală şi chiar dacă ar fi avut, nu ar fi acceptat să se ducă la un psihiatru ori la un terapist, să se întindă pe canapeaua lor confortabilă şi să-şi verse intimităţile şi umilinţa. Asta nu făcea pur şi simplu parte din cultura în care crescuse. Ar fi fost suficient să aibă un prieten cu care să vorbească. Dora l-a privit ironică, i-a explicat că în ţara asta prietenii sunt să ai fun cu ei, nu să-i chinuieşti cu problemele tale şi că sunt unii plătiţi special să-ţi asculte lamentaţiile şi să-ţi trateze anxietatea. L-a catalogat un complexat, un provincial captiv în mentalitatea îmbâcsită a bărbatului estic, macho, care nu-şi poate accepta ratarea. Iar rataţii devin antipatici. I-a dat un pumn din pastilele ei depresive, şi i-a cerut divorţul.

Radu nu fusese un ratat. Nevastă-sa divorţase de el pentru că nu îi mai putea suporta succesul. Şi nici pasiunea pentru munca lui. În cei opt ani cât lucrase la proiectul de cercetare în fuziunea plasmei, stătea la institut zece-douăsprezece ore pe zi, lucra şi acasă până noaptea târziu, iar după ce a obţinut în fine patentul de inovator şi a fost avansat, era invitat la tot felul de conferinţe în Europa, publica lucrări şi devenise o personalitate recunoscută. Simţindu-se mereu neglijată acasă, ignorată în cercurile ştiinţifice unde era doar “soţia savantului”, a decis că merita să aibă şi ea o viaţă a ei. Formulare la care ajung multe femei fără să ştie exact cam ce-ar însemna.

Iepurele era un colocatar benign şi Radu începuse să-l îndrăgească. Se aşeza pe marginea căzii de baie şi îl privea cum îşi făcea de lucru singur în acvariu, dormitând sau învârtindu-se în cerc, părând să aştepte ziua întreagă ceva ce nu avea să se întâmple. Cum de nu-şi lua câmpii de atâta singurătate?! Uneori i se părea că nu-l mai aude şi se năpustea în baie speriat. Privit prin pereţii groşi de sticlă ai acvariului, lăsa impresia că ar face parte dintr-un experiment misterios cu scopul de a recrea cine ştie ce comportament uman său studia vreo maladie căreia nu i se dădea de capăt. Ca şi cum captivitatea sau singurătatea n-ar fi de ajuns.
Spaimele i se înmulţeau. Când Dorin întârzia serile la slujbă se îngrijora să nu i se fi întâmplat ceva. Alteori se repezea la sertarul de la bibliotecă unde-şi pusese diplomele de fizician, certificatul de doctorat şi patentul de inovator, se uita lung la ele, le pipăia ca şi cum şi-ar fi verificat identitatea şi le aranja înapoi cu grijă pe fundul sertarului.
Deocamdată nu se întâmpla nimic. Ferestrele apartamentului dădeau deasupra râului spre Queensborough Bridge şi Manhattan. Privea de la depărtare silueta impunătoare a oraşului care nu se grăbea să-l înghită.

Uneori lua telecabina de pe insulă, se legăna deasupra râului odată cu oamenii care se duceau său veneau de la slujbele lor, se prefăcea şi el cu treabă, cu un scop, dar cum ajungea pe Lexington Avenue se întorcea cu aceeaşi telecabină înapoi. Nu cunoştea pe nimeni, nu avea unde să se ducă şi nici chef să se joace de-a turistul. Rămânea suspendat, cu simţurile amorţite, privind ca iepurele în toate direcţiile fără să ştie la ce să se aştepte şi de unde ar putea veni salvarea. Măcar dacă ar putea câştiga ceva timp, să hiberneze ca veveriţele, să-şi încetinească metabolismul şi bătăile inimii şi să se trezească după câteva luni cu un alt sens al locului şi rostului, într-o lume caldă şi primitoare cum citise că ar fi aceasta în care venise să-şi mai încerce o dată norocul.

Pe Rosevelt Island o parte din chiria locuinţelor era compensată de primărie, trăiau acolo mulţi emigranţi din estul Europei, artişti cu venituri modeste, chiar şi Nina Cassian pe care o învăţase la şcoală. Într-o seară stătea pe o bancă pe faleza râului privind în gol deasupra vârfurilor zgârie-norilor de pe malul celălalt şi bea dintr-o cutie de bere învelită într-o pungă de hârtie, aşa cum îi spusese Dorin că se face aici, când un bărbat s-a aşezat lângă el şi i-a vorbit în româneşte:
“Salut! Eşti Radu? Mi-a spus Dorin de tine. Sunt Ovidiu, stau cu două etaje mai jos. Ascultă, nevastă-mea lucrează la Macy şi a aflat că săptămâna viitoare la ei la magazin se angajează paznici de noapte. Nu te-ar interesa? Poate s-o roage pe şefa ei să-ţi aranjeze un interviu. Nu e ce ai visat, dar poate fi un început, ce zici?”
Orice era bine. În dimineaţa când a plecat la interviu, Dorin l-a sfătuit să nu spună că e specialist în fizică nucleară. Seriozitatea, insomniile şi câteva clase erau suficiente să obţină postul de paznic de noapte.

De data asta oraşul se profila altfel de sub telecabina care îl ducea spre Manhattan. Avea consistenţă, vuia tonic şi Radu i-a simţit pentru prima oară magia. O magmă de sunete, energii, fluvii de picioare grăbite pe străzile drepte tăiate perpendicular de bulevarde ticsite de taxiuri galbene, explozia vitrinelor şi clădirile îndrăzneţe, fiecare altfel, cu înălţimile lor care nu mai păreau înfricoşătoare.

A ajuns în faţă la Macy mai devreme cu o jumătate de oră. Magazinul se întindea între două bulevarde şi i-a trebuit un timp să găsească intrarea spre birourile administraţiei. A fost întâmpinat cu zâmbete de către o secretară binevoitoare care l-a întrebat ce mai face, i-a oferit un pahar de carton cu cafea fierbinte şi l-a condus în anticamera unde avea să-i fie strigat numele.

Interviul se ţinea într-o sală alăturată despărţită de o uşă masivă. Mai aşteptau doi mexicani, un bărbat înalt din insule, un uriaş melancolic cu figură de rus, şi în curând aveau să mai vină şi alţii. La ora 9 fix primul dintre ei a fost chemat înăuntru. Erau strigaţi în ordinea în care veniseră, aşa că Radu s-a gândit că o să-i vină rândul repede şi îşi pregătea deja un mic discurs în gând. Ceva simplu, cum îl sfătuise Dorin. Engleză ştia bine. Se făcuse 11 şi încă nu intrase. Nu înţelegea ce poate să dureze atât. Le dădea oare şi un test scris? Era ridicol, pentru un post de paznic de noapte? Doi dintre cei dinaintea lui ieşiseră cu figuri epuizate. Iar altul de-a dreptul speriat. În fine, îşi aude numele pocit şi secretara îi deschide uşa fără niciun zâmbet. În spatele unei mese lungi stăteau doi bărbaţi în costume şi o blondă între două vârste care se pare că era şefa soţiei lui Ovidiu. Toţi trei beau apă direct din sticle mici de plastic. I-au oferit şi lui una. În timp ce femeia îi punea câteva întrebări generale dar nici măcar nu era atentă la răspunsuri, unul dintre bărbaţi i-a împins în faţă două formulare. Să le completeze pe loc? Da, şi să nu se grăbească, aveau tot timpul.

Radu a fost cât a putut de rapid. Simţea privirile celor trei îndreptate asupra lui şi dintr-odată interviul acesta devenise mai important decât toate examenele prin care trecuse de-a lungul educaţiei şi carierei lui. Primul formular nu conţinea nimic special, doar nume, cetăţenie adresă, şcoală… iar cel de-al doilea era un fel de angajament de fidelitate.
Femeia i-a explicat în ce consta concret postul de paznic de noapte, ce trebuia să facă şi ce se aşteptau de la el. Nimic mai simplu, a confirmat Radu. În timp ce unul dintre bărbaţi i-a mai strecurat să semneze un formular de confidenţialitate şi altul cu responsabilităţile postului şi protecţia muncii, celălalt îi privea insistent mâinile albe şi delicate. Apoi l-a rugat să se ridice şi să-l urmeze. În momentul acela femeia şi celălalt bărbat au ieşit din încăpere urându-i succes.

Într-unul din colţurile camerei era un birou pe care Radu nu-l observase până atunci şi pe el era aşezat un computer şi un aparat complicat. Bărbatul s-a prezentat, îl chema Richard şi l-a întrebat dacă ştie ce era acel mecanism. Radu a zâmbit încurcat şi i-a răspuns fără nicio ezitare:
“Un poligraf. “
Richard l-a privit drept în ochi şi l-a întrebat precipitat:
“Şi la ce se foloseşte?”
“Este un detector de minciuni”.
“De unde ştii?”
Radu a ridicat din umeri.
“Ştiu. Pur şi simplu.”
“Ştii şi ce măsoară?”
“Sigur. Înregistrează reacţii psihofiziologice caracteristice stărilor de tensiune emoţională”.
“Cum ar fi?” şi-a continua Richard interogatoriul.
“Cum ar fi respiraţia, tensiunea arterială, pulsul…”
“Când şi unde ai văzut ultima oară un poligraf?”
Radu a făcut o pauză.
“Nu ţin minte… Probabil într-un film”.

Richard l-a privit scurt, şi-a deschis computerul şi l-a pus să semneze un formular prin care şi dădea acordul pentru testul de detectare de minciuni. Poate că voiau de fapt să-l angajeze la NASA dar nu ştia el. Richard era un bun psiholog, i-a ghicit imediat gândurile:
“Te întrebi poate de ce un paznic de noapte trebuie să treacă un astfel de test. E un magazine scump. Există tentaţii. Despre tine nu ştim nimic, ai ajuns de curând în ţara asta, nu avem nicio referinţă. Bancară sau de altă natură.”
Ce putea să spună? Erau serioşi americanii. Făceau totul cum trebuie.
“Cum eşti foarte familiar cu acest instrument, nu vei fi surprins că va trebui să-ţi leg două curele în jurul pieptului, un aparat de măsurat tensiunea pe braţ şi la degete două… cum se numesc?..” s-a prefăcut Richard că nu-şi găseşte cuvintele.
“Galvanometre”, i-a sărit Radu imediat în ajutor.
“Exact. O să meargă repede. Ştii procedeul. Răspunzi numai cu DA sau NU. Văd că engleză vorbeşti bine, întrebările vor fi cât se poate de clare şi de scurte, dar dacă nu înţelegi ceva pot să mă întrerupi. Începem?”

Totul a mers într-adevăr uşor. Întrebări banale, cam ca cele din formulare, din nou nume, adresă, educaţie, apoi altele ţintite: condamnări anterioare, prejudicii aduse la fostele locuri de muncă sau sustrageri de bunuri, consum de alcool şi de droguri, până şi hărţuire sexuală faţă de foste colege sau colegi… Radu a răspuns stăpân pe el şi doar o singură dată a simţit un val de căldură şi bătăile inimii ceva mai rapide, mai mult de jenă că era nevoit să treacă prin toate astea.
Richard nu a schiţat pe tot timpul testului nici un gest, nu a avut nicio expresie, a privit continuu în ecranul computerului, la sfârşit i-a mulţumit şi l-a invitat înapoi în anticameră unde avea să fie anunţat dacă a primit postul de paznic sau nu. Acolo mai aşteptau şi unii dintre cei care se prezentaseră dimineaţa la interviu.
Peste câteva minute a apărut femeia blondă. A fost scurtă. Citea fiecare nume urmat de verdictul angajat sau respins. Acum inima lui Radu bătea să-i iasă afară din piept. Cuvintele mamei i-au revenit odată cu toată înţelepciunea populară care îi dădea uneori palpitaţii: “De ce ţi-e frică, nu scapi!”
A auzit respins, s-a ridicat ca un robot cu picioare de plumb şi când să iasă pe uşă, femeia, cu siguranţă şefa soţiei lui Ovidiu, l-a strigat pe numele mic cu dezinvoltură americană:
” Radu, vrei să vii puţin?”
L-a dus la ea în birou, l-a invitat să se aşeze, i-a întins o sticlă mică de plastic cu apă, i-a spus că o cheamă Nancy şi este directoare la resurse umane, apoi l-a privit drept în ochi cu zâmbet conspirativ:
“Spune-mi adevărul”.
Radu a privit-o la rândul lui năucit. Nancy a continuat:
“Poligraful a înregistrat de câteva ori răspunsuri incorecte. Cred că eşti tipul care îşi poate masca emoţia. Şi totuşi, de ce n-ai făcut-o, atunci?”
“Nu ştiu despre ce vorbiţi.”
“Ascultă, nu cred că eşti nici infractor, nici pe droguri. Dar despre ceva ai minţit. Îţi mai dau o şansă acum.”
Radu i-a mărturisit ruşinat că era absolvent al facultăţii de fizică dar fusese sfătuit de prietenul lui să pretindă că ar avea studii liceale pentru a nu crea suspiciuni în cererea lui de a fi paznic.
“Altfel sunt serios şi de încredere, stau noaptea treaz fără probleme, încă de pe vremea facultăţii, plus că acum sufăr şi de insomnii… orice poligraf ar putea să confirme.”
Nancy şi-a păstrat zâmbetul.
“Cred că realizezi că psihologul care ţi-a făcut testul şi-a dat imediat seama că avea în faţa lui o persoană informată, educată, ei, din păcate nu şi destul de abilă de-a şi camufla educaţia. Dar spune-mi mai mult despre tine. Unde ai lucrat, cu ce te ocupai…”

Radu a prins curaj. Să i se fi întins o capcană? Chiar şi aşa, îi făcea până la urmă bine să-şi dezvăluie adevărata identitate, îi restaura încrederea în sine, şi oricum acum nu mai conta, nu mai avea nimic de pierdut. I-a povestit despre doctoratul şi patentul său de inovator în fuziunea plasmei, despre lucrările publicate şi cercetările la departamentul de fizică nucleară din Bucureşti. Nancy l-a ascultat atentă, chiar cu o umbră de admiraţie, sau aşa i s-a părut lui, şi l-a întrebat încă o dată de ce voia postul de paznic de noapte.

“Sper că nu doar pentru că ai insomnii…”, i-a spus Nancy contrazicându-i prejudecata că o persoană de la resurse umane nu poate avea umor.
“N-am reuşit să găsesc nimic în toate lunile astea. Sunt un emigrant”, s-a scuzat Radu neconvins.
“Toţi am fost cândva emigranţi”, i-a replicat Nancy.
Ce să înţeleagă din asta? Era un reproş că cedase prea devreme?
“Dar e adevărat, e un timp prost”, a admis Nancy.
Mai exista o speranţă? Ori partida era pierdută, femeia era doar politicoasă cu un inventator mincinos. Tocmai când alesese speranţa, Nancy s-a ridicat şi i-a spus cu voce caldă:
” Din păcate nu te pot angaja. Eşti mult prea calificat.”
I-a urât succes, o zi bună în continuare şi a închis uşa după el.

Când a intrat în apartament iepurele se învârtea în acvariu agitat. Se obişnuise cu prezenţa lui Radu şi în plus era flămând. I-a dus nişte frunze de varză din frigider şi s-a aşezat pe marginea căzii de baie. Avea ochii roşii, inima îi pulsa cu repeziciune de parcă s-ar fi aflat în bătaia unei puşti invizibile. Iepurele îl privea speriat. A întins mâna să-l mângâie şi sub blană moale a simţit cum îi tremura trupul iar inima părea să pulseze în acelaşi ritm cu inima lui. Iepurele era şi el un detector de emoţii.
S-a întors în sufragerie, s-a strecurat sub pătura cu miros de mucegai şi a rămas amorţit până ce Dorin a ajuns acasă cu o pâine şi două sticle de vin.
“Sărbătorim?” l-a întrebat mai vesel decât era de obicei.

“Nu m-au luat”.
“Cum aşa? De ce?”
“Ai avut dreptate. Sunt supracalificat. La ăştia educaţia încurcă. Sau poate le-am părut prea firav, nu ştiu…”
S-a întors pe partea cealaltă şi şi-a tras pătura peste cap. Dorin a mâncat sandvişuri la bucătărie şi a băut singur câteva pahare de vin. Afară se pornise o furtună cu fulgere şi trăsnete. Camera se lumină ca şi cum ar fi luat foc şi peste câteva secunde bubuiau geamurile. A plouat până a doua zi iar iepurele a scâncit toată noaptea ca un copil.

În noaptea aceea Dorin a visat-o pe fosta lui nevastă. Stătea pe un peron şi flutură o batistă roşie spre fereastra unui tren care trepida gata să plece din gară. Doar că nu avea cum să plece, era pe jumătate îngropat în pământ. Dora îşi agita batista sângerie spre fereastra închisă ermetic în spatele căreia se zărea chipul lui Radu. Tot mai aburit.
Când s-a trezit dimineaţa, Dorin s-a dus la canapeaua lui Radu şi a tras pătura jos de pe el. Trupul fragil al prietenului său părea inert. A încercat să-i găsească pulsul dar mâinile îi tremurau în panică. Doar nu făcuse vreo prostie? Or poate un infarct? L-a zgâlţâit cu putere făcându-şi cruce cu limba în cerul gurii cum îl învăţase când era mic bunica, să îndepărteze răul:
“Ce e cu tine? Trezeşte-te!”
Radu a deschis ochii cu greu şi a gemut a întoarcere la viaţă. Luase seara două somnifere să-şi taie orice contact cu realitatea. S-a uitat învins la Dorin şi l-a rugat să-l lase să doarmă. Ce altceva putea face? Nu mai aştepta nimic.
“Lasă, oricum nu era pentru tine. Poate tot răul e spre bine, cum zicea bunica.”

Dorin a plecat la serviciu, ploaia s-a oprit şi iepurele s-a liniştit. Pe la ora 11 a sunat telefonul. Era Nancy. Îl anunţa pe Radu că i–a aranjat un interviu a doua zi cu directorul Centralei Nucleare din Long Island unde vărul ei era vice-preşedinte.
Doi ani mai târziu Radu ajunsese directorul departamentului de cercetare şi publicase trei lucrări de referinţă. Venea uneori pe Roosevelt Island să-l viziteze pe Dorin. Se aşeza pe marginea căzii de baie şi stătea câteva minute privind cum iepurele se învârtea în cerc de bucurie aburind pereţii acvariului.

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » THE DETECTOR

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #29-30 – avanpremieră

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *