de Bogdan Mureşanu
Un prieten de al meu are o teorie potrivit careia putem afla mai multe despre ethosul unei societati cercetand definitia ei despre monstruos. I-am reprosat adesea ca teoria lui pleaca de la un simplu sofism din moment ce firescul este opusul monstruosului, astfel ca, stiind un termen al binomului, il poti determina cu usurinta pe celalalt. Posibil, era raspunsul lui, insa cateodata e mai dificil sa definesti normalitatea, in vreme ce anormalitatea ar trebui sa fie izbitoare. Chiar in ajunul unui revelion de acum multi ani, i-am povestit, intr-un subsol dintr-un restaurant aflat in vechea cetate a Sighisoarei, urmatoarea intamplare cu intentia evidenta de a-i demola teoria.
Lucrurile s-au petrecut in anii tulburi de dupa revolutie pe care ii vad nelamurit din spatele unei sticle uriase intocmai ca un peste intr-un acvariu cand se schimba apa murdara cu furtunuri infernal de mici. Erau timpuri cand vechea lume se destrama si in locul ei se ridica o lume de mutanti in care nimeni nu isi mai gasea linistea si de la care nimeni nu stia la ce sa se astepte in afará de haos si saracie. Pe atunci, eram student la o facultate cu profil tehnic, reminiscenta a fascinatiei socialiste pentru ingineri, dar nu a trecut decat un semestru din primul an pana sa-mi dau seama ca nu aveam nicio aplecare catre masini-unelte, iar obedienta filiala in sine nu era de ajuns pentru a-mi continua studiile. Drept urmare, m-am decis sa dau examen la Arhitectura in septembrie si restul anului universitar l-am petrecut in cluburile si discotecile nou deschise in Regie si, ca orice arhitect aspirant, in Club A. M-am mutat din casa parintilor mei intr-o camera dezolanta, plina de igrasie si praf, la mansarda unui bloc interbelic din apropierea Cismigiului, in spatele magazinului Adam, dar chiar si in conditiile acelea inconfortabile, toaleta era pe hol si o imparteam cu alti cativa locatari, ma simteam fericit si plin de speranta asa cum se intampla intotdeauna in orice inceput. Abia asteptam sa vina luna septembrie si sa dau examenul eliberator pentru care luam meditatii in timpul zilei. Noptile descopeream un alt Bucuresti nebanuit de mistérios si pana atunci interzis, un Bucuresti intunecat de vicii care se dezvaluia incet cu fiecare carciuma. Unele localuri aveau nume exotic precum Sarpele Rosu, locul de intalnire al actorilor, altele nume banale precum Groapa din Amzei, colt cu Calea Victoriei, Beraria Turist din Piata Romana, Exotic de pe Stefan Furtuna, strada jalonata de prostituate de la un capat la altul, sau Cantina Artelor Plastice de vizavi de Catedrala Sfantul Iosif, in care esuam spre ziua cu mintile rotitoare alaturi de cine stie ce companion de singuratati alcoolice. Personajele pe care le descopeream in toate aceste locuri aveau si ele o coloratura aparte. Actori guralivi si muieratici, pictori ratati dar increzatori in posteritatea lor, poeti sensibilizati de deziluzii sentimentale ori financiare, toti acestia imparteau o singura patima: ALCOOLUL. Se bea enorm, uneori zile intregi, si se bea orice de la halbele de bere, trecand prin carafele de vinuri proaste, pana la tariile care iti smulgeau capul de pe umeri si-l roteau de limba prin incapere pana cand totul se clatina, devenind valuros si nesigur. Nu era nimic altceva de facut in afará de prosteste sociale si de afaceri marunte si, cum nu ma pricepeam la niciuna dintre ele, m-am dedicat bauturii, drept urmare m-am asezat la masa seara de seara alaturi de multi alti devotati, ridicand pahar dupa pahar, sticla dupa sticla pana cand ajungeam o distilerie ambulanta. Nu ma sfiesc sa afirm ca toata generatia mea a avut mai tarziu probleme cu ficatul, iar unii dintre noi au sfarsit mizerabil din acest martiriu consumat cu entuziasm. Mi-am facut cei mai buni prieteni in acea perioada pe care o evocam si acum la intrunirile noastre cu infiorarea unor camarazii de arme scapati intregi de pe front. Era uimitor cum reuseam sa bem atat de mult cu bani atat de putini, niciunul dintre noi nu lucra nicaieri si nici nu provenea dintr-o familie instarita, insa pe de alta parte mizam pe generozitatea comesenilor si nu ne inselam. Bucuria si alcoolul au ceva in comun: amandoua se savureaza mai bine cu altcineva, decat in singuratate, asa incat se gasea mereu unul care sa aseze berile pe masa, iar acela era “eroul serii”. Spre dimineata, cand oamenii muncii se indreptau zgribuliti catre tramvaiele care abia iesisera hurducaind din depouri, noi si altii asemenea ne indreptam catre case zbierand cate un cantec la moda. De multe ori, daca nu bausem preá mult si daca mai eram inca in stare sa sustinem o verticala fará sovaieli, ne dregeam cu cate o ciorba de burta la “Holera”, un impinge-tava curatel in ciuda numelui, aflat la Sfantul Gheorghe, unde intorc tramvaiele. La ora cinci dimineata, cand cerul devenea straveziu, se gaseau mereu cativa betivi care sorbeau zeama dintr-un castron metalic pe jumatate plin cu ciorba de burta. Toti de acolo aveau o anumita stangacie in miscari de parca le-ar fi invatat de curand si o anumita poticnire in gesturi de parca intre castron si gura s-ar fi razgandit de cateva ori cu lingura in aer. Erau ultimele zvacniri ale vietii nocturne si, prin geamurile ferestrelor de la birt, puteam vedea cum sangele strazilor se pune in miscare, cum orasul incepe sa vibreze din ce in ce mai intens pana ce vuietul lui devenea coplesitor, cum o granita intre vii si nevii se desena chiar atunci sub ochii nostri ingreunati de nesomn.
Ma taram spre casa cu pleopele umflate si o senzatie acuta de ochii crapati in
vreme ce in cap imi rasuna muzica tare sau ecoul unei replici pe care abia atunci reuseam sa o inteleg. Eram atat de deshidratat incat imi venea sa ingenunchez in fata primei baltoace si sa leorpai din ea asemeni unui caine, dar ma infranam cu greu pana la alimentara de la coltul blocului unde ma asezam la coada la lapte. Intotdeauna erau acolo cativa pensionari din cartier, care palavrageau voiosi despre boli si medicamente, despre decesele recente, despre vremurile tulburi pe care le traiam. Unul dintre ei, trecut bine de saizeci de ani, uscativ si hatru, imbracat ingrijit intotdeauna desi putin cam tinereste pentru varsta lui, purta sepci cu cozoroc inscriptionate cu Chicago Bulls sau pulovere stranse pe corp, era peste masura de políticos si intelegator in ceea ce priveste simptomele afisate de mine in fiecare dimineata. Pensionarul, fost cadru militar responsabil cu organizarea, dupa cum am aflat inca din primele minute de conversatie, locuia cu un etaj mai jos in blocul meu. Mi-a devenit rapid simpatic, cum putea sa nu iti fie simpatic bunicutul amabil si zambitor, intotdeauna sfatos. Avea un fel de a deveni familiar cu oricine care putea trezi in acelasi timp o simpatie cat si o antipatie puternica, in functie de fire si de stare. Era un artist al sfaturilor de toate felurile: de la cele privind viata amoroasa (“ce bagi in gura si ce prinzi pe pula, cu aia ramai, asculta la mine, tinere”) pana la cele privind alcoolul (“vinul dupa bere e o placere, berea dupa vin e un chin”). Intr-o dimineata, fiind putin mai treaz ca de obicei, am glumit si i-am spus ca as putea sa ii adun toate sfaturile intr-o culegere precum cea a “Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie” si, spre totala mea surprindere, a parut sa ia gluma in sérios. Incepand cu acea zi, numele meu de cód in conversatiile dintre noi doi a devenit Teodosie, iar sfaturile sale au devenit din ce in ce mai numeroase si mai lucrate la nível de rime; el devenise un enciclopedist al sfaturilor, eu, gramaticul lui.
N-a trecut mult si senzatia de preá plin si-a facut efectul; mi-am dorit sa-l evit;
asociam laptele cu sfaturile si, la urma urmei, din pricina intolerantei la sfaturi ma mutasem din casa parintilor mei.. O saptamana intreaga nu am mai trecut pe la magazinul de lapte de la colt, desi nu am incetat sa ma intorc acasa rupt de beat si la fel de insetat ca de obicei in astfel de situatii. Apoi, intr-o dupa-amiaza, ne-am intalnit intamplator pe scara blocului, in fata liftului, el cobora, eu ma pregateam sa urc. Mi s-a adresat foarte reverentios intrebandu-ma daca mi s-a intamplat ceva si m-a frapat bucuria sincera pe care am vazut-o in clipa in care ne-am revazut. Era induiosator sa-mi dau seama ca bunicutul imi dusese lipsa si, ca atare, m-am simtit pregatit pentru inca o runda de sfaturi matinale insa nu a mai fost cazul. S-a oferit sa cumpere o sticla de lapte si pentru mine, “ca tot stau la coada”, si sa o lase la usa, urmand sa-i fac o vizita la apartament si sa-i dau banii ceva mai tarziu. Mi-a fost limpede ca nu-i mai erau de ajuns sesiunile scurte de consiliere, ci vroia ceva mai amplu, probabil stransese destul material in perioada in care nu ne vazusem.
O vreme intelegerea noastra a functionat perfect spre beneficiul ambelor parti: eu gaseam sticla promisa pe mica carpeta din fata usii, iar el ma gasea un musafir dispus sa-l asculte o ora, chiar si o ora si jumatate, fará intrerupere. Abia cand am intrat in apartamentul sau, mi-am dat seama ca omul suferea de o singuratate apasatoare si austera care se reflecta in minimalismul cu care isi decorase casa. Párea mai curand o chilie decat un camin sau o locuinta provizorie pentru cineva care se asteapta din clipa in clipa sa fie chemat in alta parte. L-am intrebat daca statea cu chirie si mi-a raspuns ca apartamentul il dobandise dupa revolutie prin nu mai stiu ce noroc, fie mostenire, fie o lege a proprietatilor nationalizate, nu-mi mai aduc aminte. Ma servea cu ceaiuri si biscuiti si vorbea despre tot felul de lucruri fará sa urmareasca vreun fir intre toate povestirile sale. Plecam de acolo cu impresia ca data viitoare urma sa-mi faca o confesiune cu adevarat importanta, dar niciodata nu se intampla asa. Mai plecam si cu capul vuindu-mi de sfaturi dar intre timp invatasem sa le ignor cu totul si doar ma prefaceam ca le retin. Trebuie sa spun ca ma atasasem de bunicutul ciudat care vorbea mult dar spunea asa de putine despre el si care era atat de colorat ca aparitie desi traia intr-un spatiu atat de cenusiu. Iar cand mi-a daruit si un mic televizor portabil, “sa mai ramai serile si pe acasa, poate la un film, poate la un meci”, m-a cucerit de-a binelea cu felul lui de a fi deschis si cu bunatatea lui.
Intr-una din serile care au urmat, am ramas acasa sa ma uit la televizor, cautam, créd, un film anume dar nu stiam pe ce canal putea fi, drept urmare le-am luat pe toate la rand. Nu am sa uit niciodata clipa in care pe postul national TVR a inceput emisiunea Memorialul Durerii, dedicata victimelor comunismului. Probabil ca la cat de superficial eram la acea data, as fi sarit cat mai repede la filmul care ma interesa, daca nu as fi obseravat ca reporterul televiziunii era filmat chiar in fata blocului meu. Curiozitatea m-a facut sa urmaresc putin din acel episod in care era vorba despre unul din cei mai sangerosi tortionari ai perioadei de inceput a comunismului. Reporterul il descria ca pe un neom, ca pe o fiara care fusese in stare de cele mai cumplite barbarii fata de semenii sai, ca pe un mutant lipsit de cele mai firesti emotii, ca pe unul care se lauda ca ar fi strans doua galeti numai din sangele scuipat de cei anchetati. Singura descrierea m-ar fi facut sa mai zabovesc pentru a afla numele acelei bestii cu chip omenesc, insa faptul ca reporterul s-a indreptat catre usa blocului meu, a intrat si a inceput sa urce scarile, m-a facut sa ma lipesc cu ochii de ecranul murdar al micului meu televizor portabil. A tot urcat cateva etaje si s-a oprit in fata usii in spatele careia locuia bunicutul meu sau, potrivit reporterului, “unul dintre cei mai inumani tortionari din istoria luptei impotriva comunismului din tara noastra”.
A doua zi am lasat neatinsa sticla de lapte pe covorasul de la intrare. La fel si in urmatoarele zile, pana cand sticlele au incetat sa mai apara.