libris.ro

Regis de Aeternum: Existenţă duală

[fragment de roman]

de Aurelia Chircu

Răsturnat pe canapeaua din garsoniera mea, Leonard încerca să-mi explice cum e cu personalitatea disociată, verificând în răstimpuri dacă sunt atent la ce-mi povestea
La cei nici treizeci de ani ai săi, Leo era un om împlinit profesional, un psihiatru de succes, dar respectul cuvenit îl ocolea din pricina atitudinii sale neglijente. Practic, de când fusese selectat de compania fratelui meu, devenise un fel de clovn al fimei. Adora să vorbească până ce ce ameţea, iar stilul său vestimentar, mai exact pantalonii aceia strâmţi pe care-i purta în general, îi dădeau un aer foarte comic, dezvăluind privirii mai mult decât ţi-ai fi dorit să cunoşti.
Nu puteam să-l sufăr deloc şi căutam să-l ignor pe cât posibil, cu toate că era medicul meu personal. Ca să-mi facă în necaz, Edgar mi-l adusese pe acest dobitoc, scuzându-se că Mariusz are mai multă nevoie de el decât mine şi el a obosit să îngrijească de amândoi.
Ma rog, asta era mai mult o glumă între noi. Orice ar fi zis Edgar, eram incapabil să-i port pică fiindcă era un om deosebit.
Faţă pătrată, păr castaniu, ochi mari, cenuşii, grăsuţ. Nimic interesant, dar femeile îl iubeau. Şi dacă nu pentru el, sigur pentru banii lui. Lucru ce mi se părea deprimant.
– Mă asculţi? Doryan?… mă întrebă psihiatrul, văzând că mă uit absent spre pantalonii lui.
Ştiam că era aiurea, dar n-o făceam intenţionat. Te uitai fără să vrei; poziţia neglijentă în care stătea şi acum, parcă te şi invita să te holbezi.
Şi mai apoi, nu mă uitam la el, ci la Florenţa.
Fata ce până atunci stătuse în faţa lui, clătinând din cap la fiecare afirmaţie, cu o prefăcută seriozitate menită să mă detaşeze, se aplecă peste Leo cu uimire disimulată şi plină de neruşinare. Apoi, se întoarse spre mine, minunându-se.
Am privit-o dojenitor şi am zâmbit palid, rugându-l să continue. Leo s-a simţit şi s-a aşezat într-o poziţie mai decentă. Îl deranja şi pe el situaţia, dar după două vizite la chirurg, hotărâse că e cazul să se accepte aşa cum era.
Singura problemă era încăpăţânarea celorlalţi de a-l accepta şi ei, fără să se amuze de înfăţişarea lui.
– Da, am înţeles. Dar ce legătură are boală a dedublării, i-aş spune cu discuţia noastră despre Florenţa? m-am prefăcut eu că nu pricep.
Mi-am tras farfuria lângă mine şi am muşcat cu poftă din felia mea de plăcintă cu brânză dulce. Leo nici nu se atinsese de porţia lui.
– Domnule Desalonta. Ştiu că eşti o personaă inteligentă şi înţelegi ce-ţi vorbesc. Dumneata ai o problemă de sănătate mentală, care trebuie tratată neîntârziat.
Flor scoase limba la el. I-am făcut semn să vină lângă mine, că oricum reacţile ei invizibile erau inutile.
– Am o problemă mentală… Ai citit, domnule Leonard, dosarele colegului tău de breaslă? Îţi recomand să faci lucrul acesta, mai înainte de a-mi veni cu asmenea insulte.
– Nu te insult, zise Leo cu nervozitate în glas, trecându-şi palma peste fruntea lată şi năduşită. Nu-mi permit, exclamă cu fermitate. I-am spus şi lui Edgar şi el mi-a cerut să vorbesc cu dumneata.
Am zâmbit uşor şi i-am făcut semn să-şi mănânce şi el desertul. Nu de alta, dar la nervii mei risca să rămână fără el; dacă nu-l consumam eu, sigur i-l îndesam pe gât ca să nu mai poată debita asemenea prostii.
După ce-a muşcat din prăjitură, Leo a aşezat bucata înapoi pe farfurie, pe care a împins-o deoparte. Cred că voia să mă testeze, să vadă până unde merge răbdarea mea.
– E foarte bună plăcinta. Dumneata ai pregătit-o? Îmi cer scuze, dar eu sunt diabetic şi nu pot…
Aveam de luat o decizie grea, nu ştiam dacă să râd sau să-l strâng de gât. Aşa că am hotărât să-mi termin prăjitura. Măcar aşa aveam mâinile ocupate, că deşi nepoliticos, mi se mai întâmpla să râd sau să vorbesc cu gura plină.
– Continuă, l-am rugat eu. Sunt tare curios să văd cum ai găsit diagnosticul acesta.
– După cum am zis, personalitatea disociată se dezvoltă ca un mijloc de apărare împotriva unor experienţe traumatice din copilărie. În cazul dumitale, e vorba de o altă personalitate, un alt eu care ignoră suferinţele provocate de un tată abuziv. Interesant e faptul că personalitatea asta se comportă feminin, numindu-se „Florenţa”. Dar având în vedere tratamentul la care te-a supus acest părinte adoptiv, cred că e vorba şi de o homosexualitate refulată.
Când vorbea mult şi repede, ca acum, saliva abundent şi îi tâşneau stropi din gură. Dându-şi seama, se oprea ruşinat şi-şi ştergea buzele cu dosul palmei. Foarte dizgraţios.
– Vai… Şi asta e de rău, nu? l-am ironizat eu, fără chef.
Dacă nu mi-ar fi fost lene să mă ridic de pe fotoliu, i-aş fi dat un pumn zdravan spilcuitului ăstuia. Nu de alta, dar mi-o întristase pe Flor.
– Să ştii că am citit dosarele lui Edgar şi nu sunt de acord cu ele, mă avertiză el. Florenţa vorbeşte prin intermediul dumitale; ei bine, ăsta e doar unul din simptomele bolii. Sunt pur şi simplu halucinaţii auditive, Florenţa asta nu există.
– Eşti pur şi simplu, nebun, am rostit impulsionat de Flor şi am zâmbit. Există oameni care au cunoscut-o pe Florenţa şi sunt convins că spiritul ei se află în corpul meu. Deci, nu e vorba de dubla personalitate, amice, ci de posedare.
Medicul mă privi cu indulgenţă.
– Dacă eşti sigur că eşti posedat, de ce nu mergi la un exorcist? Întrebă el cu blândeţe
– Pentru că n-am chef, d-aia! am replicat eu şi m-am ridicat, spre a se înţelege că din partea mea, discuţia se încheiase.
– N-ai chef sau ţi-e teamă că am dreptate şi ţi se va zice să mergi la doctor?… spuse el pe un ton insinuant. Adică, la mine… Nu trebuie să-ţi fie teamă, domnule Desalonta, eu am multă grijă pentru pacienţii mei, adăugă cu un zâmbet fin, care mă făcu să mă înfior.
Flor începu să suspine. Mă înconjură cu braţele ei diafane şi-şi sprijini fruntea de umărul meu.
– Domnul Leo, dar ce periculos sunteţi, domnule! am zis cu un zâmbet sardonic. Nemaipomenit! Ia zi, domnule, când ai venit la Rymnotech, ţi s-a spus că ai intrat într-o lume nouă, care n-are a face cu realitatea pe care o ştiai tu?
– Da, Edgar mi-a spus că vă ocupaţi cu paranormalul. Dar am crezut că o dă în s.f.-uri. Stai liniştit, că nu sunt pe dinafară. M-am informat suficient despre tumultoasa dumitale viaţă şi o găsesc destul de interesantă ca să vreau să te salvez din ea.
– Poftim?…
M-am lăsat înapoi, pe fotoliu, privindu-l uimit. Începeam să-l plac pe omul ăsta, pe bune.
– Ştiu că un lucru la care dumneata nu te-ai gândit până acum şi s-ar putea să-ţi pară imposibil. Dar aş vrea să te gândeşti la rece la propunerea mea.
-Spune.
– Ştiind ce ştii şi tu, mă întreb dacă n-ar fi mai bine ca totul să fie într-adevăr o boală de care să poţi scăpa. Depinde de tine să fie aşa.
N-am ştiut ce să-i răspund. Probabil că se referea la vreun mod de a neutraliza spiritul Florenţei. De a o ucide, mai exact.
Fata se aşeză jos, pe covor, cu picioarele strânse la piept. Nu-mi venea să cred că stătea acolo, cuminte, fără să protesteze, aşteptând decizia mea. Era incredibil.
Mi-am ridicat privirea către medic.
– Nu, am răspuns cu fermitate în glas, deşi eram conştient că renunţasem poate la partea mea de fericire.
Omul oftă şi se sculă de pe fotoliu. Se apropie de mine şi îmi zise cu simplitate, dezarmându-mă:
– Sunt şi alte metode de a te vindeca de ea.
Dar eu nu voiam să mă „vindec” de ea. Flor nu era un virus, cu atât mai puţin un spirit pe care să vrei să-l alungi. Era asemeni porţelanurilor de Saxa, frumuseţe şi rezistenţă în timp.
– Mi-au spus că nu-ţi plac şedinţele clasice, cu stat pe canapea şi privit in tavan.
Am clătinat din cap, zâmbind.
– Uite ce vreau să faci, îmi zis pe un ton intim. Vreau să mergi în camera ta, să-ţi iei laptopul şi să scrii într-un e-mail etapele vieţii dumitale.
– Hm, e cam acelaşi lucru, am zis cu o grimasă de neplăcere.
– Nu, nu este, insistă omul. Gândeşte-te că eşti singur, fără întrebările mele inopinante, care te-ar putea tulbura. Aşa îmi răspunzi ce vrei tu.
– Şi am vreun termen de trimitere a e-mailului?… l-am întrebat uşor amuzat.
– Nu, îmi trimiţi pe măsură ce scrii. Cred că fiecare întrebare va avea un răspuns de vreo pagină sau două. Adică, asta cred, că ştiu despre viaţa dumitale, că a fost foarte aventuroasă până acum.
Leo se îndreptă spre uşă, culegându-şi în drum, geanta diplomat pe care o lăsase pe un scaun. Când ajunse la ieşire, deschise geanta pe genunchi şi din grămada aia de foi, scoase un post-it roşu pe care mi-l întinse.
În timp ce-şi închidea înapoi geanta, eu mi-am trecut ochii peste conţinutul biletului, constatând vă erau cinci întrebări, destul de simple la prima vedere. Zece pagini… Eh, asta s-o creadă el, că n-aveam să-mi pierd eu vremea cu prostiile astea.
După plecarea lui Leo, m-am întors în camera mea.
Dacă mă gândeam bine, nu-mi displăcea atât de mult ideea unui jurnal. Un fel de blog pe care îl citea numai domnul Leo.
Aşa că m-am hotărât să încep chiar din acea seară. Dar nu înainte de a se întoarce Mariusz acasă, că îmi era prea foame ca să pot gândi literar. Acum speram totuşi să fiu lăsat singur, cu gândurile mele.
„Dar pe mine m-ai întrebat? Poate că vreau să dorm.” am auzit imediat în mintea mea, vocea Florenţei.
Câteodată, nici nu observam când ieşea sau intra din nou în corpul meu. Practic, când eram acasă, în intimitate, Florenţa făcea ce voia ea, în mediul ei, contopindu-se cu mine doar atunci când avea nevoie de ajutor, cum era deschiderea unei uşi sau oricare altă acţiune care necesita puţină forţă materială.
La început, fata stătea separat şi în exterior, dar curând ne-am dat seama că dacă conversam fără telepatie, exista riscul ca oamenii să mă ducă la ospiciu, că m-ar fi văzut certându-mă sau râzând de unul singur.
Uneori, regretam că o primeam înapoi, în special, după ce făcea vreo prostie care îmi strica treburile. Dar dădeam vina pe bunătatea şi mila mea exagerată. Nu rezistam s-o văd suferind, iar Mariusz se bucura, văzând că o iert.
„Flor, nu mă enerva, te rog. Am zis că scriu jurnalul şi asta voi face. Până la urmă, nu e decât vina ta; dacă nu m-ai fi împins să strig în mijlcul cantinei că nu mănânci spanac nici dacă te dau afară, nu s-ar fi deranjat Leo să-mi facă controlul psihiatric. Şi nu ne-ar fi pălmuit Mariusz, că am luat-o pe câmpii. Doamne… Deci, poţi fi extrem de puerilă, uneori. Oricum, e treaba mea, tu poţi să dormi liniştită, dacă vrei.”
Că odată ce era doar chiriaşă în trupul acesta, putea să rămână pasivă şi nu era nicio supărare. Aşa şi eu, când eram prea obosit, o lăsam pe ea să preia controlul, rezolvând treburi minore, cum era preparea unei omlete sau ştersul prafului.
„Bine… Dar de unde ţi-a venit pofta asta de ochiuri cu spanac, că doar deteşti mâncarea asta? Şi cum adică să fii singur? Ce ţi-ar mai plăcea să sapi de mine..”
„Te înşeli, am zâmbit eu. Mi-aş dori să fi cuminte şi să nu-mi mai faci atâtea probleme, atât.„
„Şi tu îmi faci mie probleme. Uite că am să stau trează ca să văd ce scrii”, hotărî ea.

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *