iubirea e. și atât

[Leonard Ancuța – Iubirea e amintirea unui viol, Herg Benet Publishers, 2011]

de Cristina Nemerovschi

“iubirea e ziua lipsă din calendare/ iubirea e ura unui dumnezeu rămas singur/ iubirea e când nu te mai trezești niciodată”… După două romane interesante, captivante chiar, Control (2009) și !nfernul (2010), în care viziunea întunecată, uneori apocaliptică se îmbină reușit cu ipostaze împrumutate de pe tărâmul poeziei, Leonard Ancuța își ia în sfârșit inima-n dinți și ne oferă și un volum de versuri, “iubirea e amintirea unui viol”, apărut la editura Herg Benet în aprilie 2011. Nu un volum obișnuit, cu siguranță!

Dacă la prima lectură a titlului volumului îți poate trece prin minte că Leonard Ancuța încearcă să ne convingă să aderăm la propria sa viziune asupra iubirii, să acceptăm definiția ei de a fi o “amintire a unui viol”, parcurgând primele poeme ne dăm seama că nu este deloc așa. Poetul nu încearcă să ne convingă de nimic. Poetul doar înfățișează, desenează, pune în lumină, nu și cere o reacție imediată. Stăpânind deopotrivă tehnica dar și carisma, Leonard ne atrage doar, pe noi, cititorii săi, în interiorul unui atlas sentimental. „Un diavol cu sentimente”, așa l-a caracterizat poetul Traian T. Coșovei pe autor. De-a lungul celor 136 de pagini, crâmpeie din stările autorului stau cuminți în rânduri. Uneori. Alteori, stările și cuvintele devin rebele, sar din carte și îl trag pe cititor de mână, sau îl lovesc brutal peste față. Imaginile pendulează între extreme. Iubirea nu e doar amintirea unui viol, în acest volum. Cu fiecare poem, Ancuța surprinde o altă ipostază a ei dând astfel, implicit, și o altă definiție. Iubirea e zbor, e înălțare, lumină, e imaterialul dar și sufocare, noroi, muci, viol, ardere, plecare, moarte, tăcere, lipsă. „Un coș apărut pe obrazul unui mort”, așa se definește la un moment dat poetul („corp gazdă”).

Pe măsură ce înaintăm pe străzile populate de Ancuța cu chipuri ale iubirii, chipuri adesea grotești, dar mereu expresive căci – nu-i așa? – o figură diformă este preferabilă uneia care îți fuge imediat din memorie, ea trebuie să rămână, să-și lase amprenta și parfumul în mintea și inima prin care a trecut, înaintând în ceea ce numeam atlas-ul plin cu sentimente al poetului, lumina dispare tot mai mult: “încerc să trag aer în piept și nu pot/ ceva iese încontinuu/ în loc de cap/ am o minge înțepată// și ziua e stranie în jur/ mă învelește precum un sac din plastic/ mă târăște spre o fabrică de oameni/ unde fiecare gând fiecare amintire/ se chinuiește să-și recunoască trupul”. Nu lipsește din această viziune teama de impersonal, de chip fără trăsături, o trăire ce se regăsește și în rândurile romanelor Control și Infernul. Ce am trăit de la începuturi și până astăzi este ceea ce suntem, pare să spună autorul. Iubirea este un rezultat al devenirii noastre, al trăirilor în complexitatea și succesiunea lor, iar iubirea este, adesea, tot ceea ce ne rămâne pentru a ne putea defini.

Copilăria revine adesea în versurile lui Ancuța. Departe de a fi o imagine idilică, inocentă, poetul folosește această ipostază pentru a prefigura ceea ce urmează să apară: ruptura, violul, amintirea refuzată de memorie. Dacă în romanele Control și Infernul îl putem ghici pe poetul care se ascunde în spatele prozatorului, în acest volum se întâmplă pe alocuri opusul – talentul de narator al lui Ancuța pune în scenă poemele și personajele care le animă. Iubirea e și această încercare disperată de a regresa până la punctul terminus, de a regăsi ființa în nuditatea și simplitatea ei originară: “femeie vreau să te iubesc acolo unde nu a ajuns nimeni/ vreau să ți-o trag în inimă/ în amintirile cu primul pisoi” (“viața e un sindrom cu transmitere sexuală”).

Adesea, poetul lasă impresia că își gândește bine scenariile: personaje puternic conturate, alternări de planuri, acțiune, deznodământ. Un astfel de exemplu este poemul „labii”, o poveste cu final, poate, neșteptat.

Ce-i drept, autorul lasă impresia că are ceea ce este necesar pentru a construi acest atlas de sentimente – are îndrăzneala și bucuria de a păși dincolo de margini, are acea nepăsare care îi aduce, iată, libertatea la care cei timizi doar râvnesc dar se resemnează cu gândul că n-o vor putea obține niciodată: “am trăit intens/ până mi-am dat kilometrajul peste cap// opriți-vă/ eu merg mai departe de capăt/ eu merg acolo unde iubirea se ajunge singură din urmă// eu merg mai departe de început/ eu merg acolo unde se termină dumnezeu și începe umbra lui dumnezeu” (“tratat de autodistrugere”). Citind unele poeme ale lui Leonard Ancuța ai acel sentiment puțin straniu că primești mult mai mult decât așteptai – te simți ca și cum te-ai urcat într-un lift, ai apăsat butonul pentru un anumit etaj, dar liftul a părăsit de mult cadrul blocului și zboară cu tine la înălțimi neverosimile. Nu oricine îl poate urma pe Ancuța în acest periplu sentimental. Ca în cazul oricărei poezii puternice și dure, pentru ca cititorul să fie absorbit fără drept de întoarcere în atmosfera pe care o țese cartea, acesta trebuie să împărtășească măcar puțin din structura autorului, să simtă acea recunoaștere a familiarului, pentru a o putea simți cu adevărat. Este probabil ceea ce își dorește și autorul. Fiecare poem din “iubirea e amintirea unui viol” e ca un test: Ancuța ne întreabă, privindu-ne în ochi, cu un zâmbet puțin ironic pe buze – mai vreți? sunteți siguri că mai vreți? Cei mai slabi de înger, cei care nu vor să privească în adâncurile lor indecise, vor rămâne pe margini și vor contempla spectacolul, lăsându-i pe alții să joace rolurile cu adevărat importante: “pășeau calm în urmă și mă priveau/ cu mâinile duse la gură/ ca la vederea unui dezastru” („tratat de autodistrugere”).

Poetul creează imagini uneori atroce; copilăria e adusă din nou în prim-plan. Nu există inocență pentru cei ce simt. Odată ce angoasa te atinge, fie și în treacăt, nu mai poți fi asemeni celorlalți – ceva se schimbă radical în tine, pentru totdeauna: “începuse o ploaie torențială de vară/ frica mă făcea să-mi simt oasele cum cresc/ și vor să-mi iasă prin piele/ căutam să nu pășesc prin bălți/ păreau otrăvite// încercam o îndepărtare de tati/ să mă retrag undeva în umbră/ departe de oameni/ mi se făcuse grozav de teamă de ei/ a fost prima dată când nu-mi doream tiribombe/ rollercoaster, space invasion sau mașinuțe/ dintr-o dată, fără să știu din ce motiv/ am început să plâng”…”mirosea a ură, durere, nepăsare, a suflete putrezite/ începusem să mă descompun și eu” (“arbeit macht frei”).

Iubirea din versurile lui Leonard Ancuța poate însemna mai mult decât acest sentiment. Adesea, ea se identifică cu o plenitudine ce depășește acest registru erotic: “pentru că așa trebuie să fie dragostea/ să iubești până se umple clipa și/ pocnește asemeni bobului de strugure mult prea copt” (“kairos”). Aici, iubirea e înțelegere a tuturor lucrurilor, iubirea este îndrăzneala de a fi tu, și, mai ales, iubirea este libertate: “mergeți dincolo de marginea prăpastiei/ iubirea e ca un pod nevăzut sub tălpi/ un pod cu ambele capete înfipte în ființa noastră/ un pod de pe care putem sări fără teamă” (“poemul bătrânuluitrăgător“).

Sângele și fluturele pendulează grațios dar obsesiv prin poemele lui Leonard Ancuța. “toți vom ucide cândva un om. când îl vom iubi cu adevărat ne vom înfige în el până la plăsele, îi vom îmbrăca trupul și-i vom locui mintea”, scria autorul în romanul său de debut, Control. “Violul” săvârșit de fluture este tocmai acesta: luarea în stăpânire a unui trup, infiltrarea în acesta, posedarea. Nu e niciun paradox în faptul că o ființă de o frumusețe neverosimilă comite o atrocitate. Frumusețea este creată pentru a lua în posesie, pentru ucidere, este tocmai ceea ce spune poetul. Asta este iubirea, un fluture răpitor care își strânge aripile deasupra inimilor noastre.