Trei tendinţe în Postmodernitate

(postmodernitate versus postmodernism [XXV])

de Gorun Manolescu

Este cazul, acum,să încercăm a ne despărţi de  Postmodernism, dar nu şi de Postmodernitate.  Şi să creionez unele ipoteze care pot fi discutabile ca orice „ipoteză” de altfel. Punând capăt acestui şir (lung) de eseuri, mulţumind revistei EgoPHobia care le-a găzduit.

De pildă cred că nu se poate pune semnul egal între postmodernitate   şi postmodernism. Tot aşa cum nu se poate identifica modernitatea cu modernismul iluminist. Modernism care, ca paradigmă majoritară, a dominat, într-un fel, perioada modernă. În paralel cu alte asemenea paradigme (minoritare) apărute, mai ales, în artă ;  începând cu romantismul (uneori întârziat) şi continuând cu tot soiul de, mai mult sau mai puţin „experimentalisme”, cum sunt azi etichetate : impresionism, expresionism, suprarealism, dadaism şi multe altele. Unele dintre acestea subminând paradigma „oficială” şi pregătind subversiv, în background, trecerea spre postmodernitate. Cu alte cuvinte mi se pare a întrezări, încă de pe acum, în cadrul postmodernităţii în care am intrat şi suntem dezorientaţi şi alte tendinţe în afara postmodernismului.

Mă gândesc, în primul rând, la ceea ce se poate numi New Age. Care, având o rădăcină comună cu postmodernismul, pare a merge într-o direcţie contrară.

„Rădăcina” comună postmodernismului şi New Ageului pare a fi noua realitate. Dictată, aşa cum am mai arătat şi o repet, de explozia infrastructurilor în general: a transporturilor (aeriene şi terestre) dar, mai ales a „magistralelor telecomunicaţionale ” (tv, telefonie mobilă, internet). Care au ajuns să formeze reţele „globale” (fizice – transporturile; virtuale – comunicaţiile) în plină expansiune. Rezultatul: o interacţiune dementă , contradictorie, pe toate planurile (religie, filozofie, artă, societate, economie şi ce-o mai fi). În „timp real” , adică într-un „timp” care se aproprie de „instantaneitate”. Instantaneitate în cadrul căreia viitorul este absorbit în acest „timpul real”; trecutul nu mai are timp să mai fi avut loc ; prezentul a devenit un fel de prezent continuu care se „schimbă” mereu fulgerător . Interacţiune căreia nu i te poţi sustrage prin „detaşare”. Şi în care o serie de „tabu-uri” ţinute sub obroc prin tot soiul de cutume, mai mult sau mai puţin să le zic „morale”, ale diverselor comunităţi, de asemenea, mai mult sau mai puţin închise până acum, dau dintr-o dată în clocot şi fac să sară în aer orice frână. Astfel, par a nu mai există decât doar două posibilităţi: fie, în final, o dispariţie gen sinucidere (conştientă sau nu) , fie luarea unor decizii la fel de fulgerătoare ca şi schimbările „în timp real” ale zisei reţele. Prin care să încerci să supravieţuieşti ….într-o veşnică schimbare (ceea ce, evident, este o contradicţie în termeni). Şi asta se reflectă, destul de bine, în ceea ce Lyotard numeşte „Condiţia postmodernă” iar eu o numesc „postmodernistă”.

Şi acum, ce face postmodernismul? Devine, pur şi simplu, o „ciclare” negativ-ironică în jurul „golului” (citeşte „nimicului”) sub care nu se mai ascunde chiar NIMIC – „De ce (nu) există NIMIC mai curând decât ceva?”. Complet diferită de o „spiralare” ascensională.

Şi ce face New Age-ul? Nu acceptă o astfel de supravieţuire prin supunere la ceea ce se poate numi „impredictibilitate”. Ci caută să o „stăpânească”. Iar un fel de contradicţie în termeni – dar, pentru cei ce sunt atraşi de tendinţa menţionată, este (sau li se pare a fi) numai aparentă. Pentru că recurg la o astfel de „stăpânire” prin tot soiul de metode şi tehnici „magice”/ „şamanice”/ „exoteric- oculte”, sincretice, culese din diferite contexte culturale la care acum, prin „deschiderea” lor, se are acces; metode şi tehnici care, în trecut, rămâneau mai mult sau mai puţin în umbră şi izbucneau doar în unele perioade de criză (crize a căror intensitate nu se poate compara cu cea actuală – vorbesc nu numai de cea economica ci, mai ales, de cea de pe planul culturii); urmând ca imediat să fie jugulate când se restabilea „echilibrului”.

Mai poate exista şi o a treia cale (ieşire befefică)?

Mi se pare că da. Este vorba de o nouă tendinţă. Care, până acum,  greu perceptibilă,  începe, din ce în ce mai mult, să capete contur. Şi aş numi-o „Revenirea la Sacralitate”. Dar pe alt plan, superior. Şi care, nu prea târziu, cred că va deveni marca de bază a postmodernităţii. Cum  iluminismul a fost marca principală a modernităţii.  E greu să bănuim, în momentul de faţă, cum va arăta o asemenea ieşire în toată complexitatea ei. Dar, mă încumet să spun, că va fi una de tip „ecumenic” (global), comunităţile religioase păstrându-şi identitatea. Şi aş da drept exemplu al unui început Canada (pe care o vizitez destul de des şi pe perioade relativ lungi). Unde multiculturalismul într-adevăr trăieşte şi nu doar la nivel conceptual. Iar integrarea se realizează prin reguli de civilizaţie, extrem de stricte, dar liber consimţite; favorizând însă toleranţa interconfesională şi chiar o penetrare osmotică intra şi infra confesională.

SFÂRŞIT