Eroul

de Nicolae Stoiculescu

Totul a început în după-amiaza în care mă plimbam pe aleile unui părculeţ cu nimic mai deosebit faţă de alte părculeţe de provincie.
Era cald, mult prea cald pentru mine. În zori, când plecasem din Bucureşti, încă pe răcoare, îmi imaginasem că la Urziceni căldurile nu vor fi prea mari. Speranţe deşarte! Era mai cald decât în Capitală.
Nu trebuia decât să port o discuţie cu doctorul Răducan şi apoi să mă întorc cu materialul la Bucureşti, unde puteam să concep în linişte articolul acela care începuse să mă plictisească. Intrasem cu multă vervă în meseria de ziarist dar după nici trei ani deja mi se făcuse lehamite. Mergeam însă înainte, mai mult din inerţie, dar ce altceva aş fi putut face? Slujba nu era solicitantă, salariul bunicel şi cel mai important lucru: îmi făcusem o mulţime de relaţii.
M-am întâlnit cu doctorul la ora convenită şi am căpătat informaţiile pe care le doream. De obicei scriam articolul imediat, la cald, nu cum făceau colegii mei care lăsau totul să dospească aproape o zi întreagă. Însă atunci eram atât de moleşit, încât am preferat să dau o raită prin parc până la sosirea trenului de Bucureşti, decât să termin odată cu porcăria aceea de articol.
Singurul lucru bun al părculeţului era că oferea umbră în acea după-amiază parcă tropicală. Ca aspect însă, săracul era jalnic! Copacii pleoştiţi, iarba parcă arsă, băncile cu şipcile rupte, aleile mult prea înguste, totul îţi dădea un sentiment de sufocare. Ce mai, ajunsesem la concluzia că mai bine mă apucam de scris decât să mai hoinăresc prin acel spaţiu deprimant!
Totuşi continuam să mă târăsc pe una din alei când m-am pomenit în faţa unui mic monument dedicat eroilor localnici căzuţi în cel de-al II Război Mondial.
De când mă ştiu am avut obiceiul să citesc tot ce-mi iese în faţa ochilor. Dacă la masă se întâmplă să fie prin preajmă şi vreo sticlă cu eticheta pe ea, ei bine, cât mănânc, citesc şi recitesc întruna acel petic de hârtie! Nu mai vorbesc de anunţuri lipite pe pereţi sau stâlpi – mă opresc de fiecare dată şi le citesc cu conştiinciozitate de parcă nu aş avea nimic mai bun de făcut. Fireşte că şi în acel parc uitat de Dumnezeu m-am apucat de citit. De data aceasta era vorba de o listă lungă, pe două coloane, cu nume şi grade. O parcurgeam fără grabă când, la un moment dat, am tresărit la citirea unui nume: „Dima Vasile – soldat”. Am încercat să găsesc în străfundurile memoriei acest nume sau măcar unul asemănător, pentru a-mi putea explica reacţia, dar nu am găsit nimic. Am zâmbit şi am continuat citirea listei până la capăt, după care am revenit la Dima Vasile. Acel nume îmi spunea ceva dar nu ştiam ce, aşa că nu am mai insistat şi am părăsit monumentul, cu aceeaşi lipsă de poftă de viaţă care îmi caracteriza ultimele zile.
Mi-am reamintit numele după vreo două zile şi cel mai bun lucru pe care am găsit să-l fac a fost să o întreb pe maică-mea dacă-i sună familiar.
– Dima Vasile? Nu, mamă, nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Ştiu totuşi un Vasile, dar pe ăsta îl cheamă Popa, a fost însurat cu …
Tare mult îi mai plăcea să vorbească aiurea! De aceea şi evitam să discut cu ea, dar uneori tot trebuia să îi zic ceva. Şi ce rău îmi părea după aceea!
M-am gândit atunci că ar putea fi cineva din partea nevesti-mii. Dar nici ea şi nici soacră-mea n-au fost în stare să descopere printre neamuri sau cunoştinţe un Dima Vasile ori pe cineva cu un nume asemănător.
Aş fi dat totul uitării dacă nu intervenea ceva al naibii de dubios: un vis oribil care l-a început apărea la câteva nopţi o dată, pentru ca după câteva săptămâni să mă chinuiască noapte de noapte.
Se făcea că stăteam într-o curte mică, cu o grădină îngrijită, umbrită de câţiva copaci ce păreau foarte bătrâni. Deodată mă cuprindea o stare de nelinişte şi fugeam în casă. Nu îmi era bine deloc. Ştiam că cineva mă urmăreşte şi atunci continuam să fug, trecând val-vârtej dintr-o cameră într-alta, în timp ce în urma mea se auzea urmăritorul cum alerga şi izbea uşile ce-i apăreau în cale. Casa trebuie să fi fost lungă, nu glumă, deoarece camerele nu se mai terminau, oricât de tare şi de mult alergam. Iar urmăritorul nu mă prindea niciodată, cu toate că îl simţeam mereu foarte aproape şi foarte periculos. Acelaşi vis, neschimbat, în fiecare noapte! Şi acelaşi gând care îmi dădea fiori: pe urmele mele nu era nimeni altcineva decât Dima Vasile!
Viaţa mea se transformase din senin într-un chin insuportabil. Cum adormeam noaptea, cum începea coşmarul, după care nici nu mai putea fi vorba de odihnă; ziua trăgeam câte un pui de somn pe ici, pe acolo, şi mai mult pe la birou unde moţăiam cu bărbia în piept; slăbisem de nici mie nu îmi venea să cred cum arăt iar nervii îi aveam întinşi la maxim. Pur şi simplu credeam că în ritmul acela nu voi mai rezista mult timp.
Aşa că într-o zi mi-am luat liber şi am plecat la Urziceni. Nu pot uita neliniştea ce se citea pe chipul nevesti-mii. Încercase să afle ce se întâmplă cu mine de nu mai dorm nopţile şi sunt agitat, dar nu i-am spus nimic. Atunci a tras ea concluzia, nu ştiu cum, că cineva mă şantajează, punându-mi slujba, ba poate chiar şi familia, într-un real pericol. În noaptea dinaintea plecării, după ce am avut coşmarul care m-a trezit, m-am dus în bucătărie să fumez o ţigară şi să mă mai liniştesc, iar ea a venit după mine.
– Crezi că este bine să ţii totul în tine?
Am închis ochii, imaginându-mi că sunt absolut singur. Eram căsătoriţi de şapte ani şi niciodată nu-mi trecuse prin cap un astfel de gând absurd.
– Spune-mi ce se întâmplă, cine nu te lasă în pace.
Tăceam cu încăpăţânare, în speranţa că până la urmă va renunţa. Aşa a şi făcut, dar abia atunci când am părăsit apartamentul. Tot era bine, fiindcă dorise să mă conducă la gară.
Niciodată coşmarul nu mă mai bântuise în altă parte decât acasă, pe când eram în propriul meu pat. Numai că lucrurile evoluau: în tren, din cauza oboselii şi a căldurii, am adormit şi urmărirea a început din nou, de data aceasta disperarea mea fiind mult mai mare iar pericolul acela mult, mult mai aproape.
M-a trezit un vecin de compartiment, care se cam speriase văzându-mă în ce hal sunt.
– A fost un coşmar, domnule, nu-i aşa?
– Da, aşa este, aveţi dreptate, am răspuns eu cu o voce stinsă, încercând în acelaşi timp să şterg transpiraţia care curgea de pe mine de parcă atunci aş fi ieşit de sub duş.
Zărindu-i chipul îngrijorat, m-am întrebat ce văzuse de l-a marcat atât de tare.
– În ultima vreme lucrez tot mai mult şi nu mai reuşesc să mă odihnesc aşa cum ar trebui.
– Vă înţeleg perfect, spuse el, luând deodată atitudinea aceea a omului mereu preocupat şi
profesionist până-n vârful urechilor. Am trecut şi eu prin aşa ceva când eram tânăr. Acum însă pot să spun că nu mai am astfel de probleme. A devenit o obişnuinţă să lucrez cu asiduitate şi să dorm doar câteva ore pe noapte.
– Dar la început şi dumneavoastră aţi avut somnul agitat şi uneori cu coşmaruri, nu-i aşa?
– Sigur că da.
– Stau şi mă întreb oare cum arăt în astfel de momente…
– Vă pot spune eu, că v-am urmărit cu atenţie. La început dormeaţi, după care aţi început
să transpiraţi şi să mişcaţi din cap. Mai întâi uşor, apoi tot mai puternic, până când v-aţi trezit.
– Nu m-aţi trezit dumneavoastră?
– Nu. Aveam de gând, dar n-am mai apucat.
Încă puţin şi trenul intra în gară iar eu mă simţeam epuizat, chit că ziua era la început.
Am mers întins la Poştă unde am consultat o carte de telefoane şi astfel am dat de adresele a trei familii Dima. După aceea am mers la Arhive şi m-am interesat de Vasile Dima, soldat căzut pe front. O doamnă de-acolo, un fel de şefă uitată într-o cameră plină cu dulapuri şi hârtii de tot felul, s-a arătat interesată de problema mea. Era de înţeles, că doar nu vine în fiecare zi un tânăr ziarist de la Bucureşti, dispus să se piardă în praful lor. Legitimaţia, o poveste lacrimogenă şi patriotică totodată despre nişte eroi ce urmau a fi scoşi la lumină de articolul meu şi, bineînţeles, nelipsitul pachet de BT pe post de „Sesam, deschide-te!”, au fost suficiente pentru a afla de existenţa mamei eroului şi adresa ei, care nu figura printre cele trei obţinute de la Poştă.
– Poate nu uitaţi, tovarăşe ziarist, să amintiţi în articol de umilul nostru ajutor, îmi spuse
şefa cu un glas scârţâitor şi cu un rânjet întins de la de la o ureche la alta.
– Bineînţeles, tovarăşă, nici nu se pune problema altfel, i-am aruncat peste umăr, dornic să
scap mai repede de aerul îmbâcsit de acolo.
Adresa am găsit-o repede. „Încă un pas şi voi afla ce e cu Vasile Dima ăsta, după care sper să pot dormi şi eu ca tot omul!” – cu gândul acesta am intrat în curticică sigur pe mine, exact ca în zilele cele bune.
După ce-am strigat ceva vreme, a ieşit până la urmă o cucoană de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată ca vai de ea şi cu o faţă speriată, de-ţi era mai mare dragul.
– Bună ziua! Pe cine căutaţi?
– Pe doamna Aurica Dima, am spus eu, făcând o uşoară plecăciune, mai mult în bătaie de joc.
– Da … E înăuntru … Da’ ce treabă aveţi cu ea?
– Am venit de la Bucureşti. Sunt ziarist şi scriu un articol despre eroii care s-au jertfit
pentru patrie. Acum e vorba de eroii de aici, din Urziceni, şi zicând acestea i-am băgat sub nas legitimaţia de ziarist. Mă înţelegeţi, mă interesează povestea tovarăşului Vasile Dima, tatăl dumneavoastră, presupun.
– Nu, mi-a fost văr; tanti Aurica mi-e mătuşă. Da’ poftiţi înăuntru!
Curăţenie, acesta era cuvântul care mi-a venit în minte după ce am intrat. Am fost invitat într-o cameră mică şi foarte joasă, aranjată bătrâneşte, cu o mulţime de căţei, cai şi pisicuţe din ceramică, ce se aflau peste tot, până şi pe soba din teracotă verde.
– Luaţi loc! Doriţi să vă servesc cu dulceaţă de gutui?
Am dat din cap şi m-am aşezat pe un scaun destul de şubred, care a scârţâit
dezaprobator când mi-a simţit greutatea.
Femeia a dispărut pe uşa opusă celei prin care am intrat şi minute bune nu am mai auzit nici un semn de viaţă din partea ei. Pentru început mi-am făcut de lucru studiind singura fotografie pe care am găsit-o în acea cameră: o pereche tânără şi fericită zâmbea spre aparat de pe o bancă din parc. Fără îndoială că fata drăguţă din fotografie era femeia insipidă care plecase după dulceaţă şi uitase să se mai întoarcă. Apoi am început să dau roată camerei în speranţa că voi mai găsi ceva cât de cât interesant, dar în zadar. Până la urmă m-am reaşezat pe scaun, cu multă grijă, în aşteptarea gazdei. Deodată, în liniştea ce devenise apăsătoare, s-a auzit sunetul îndepărtat al unei pendule. Ceasul meu arăta unsprezece şi zece, dar ce să-i faci, ora Bucureştiului nu era aceeaşi cu a Urziceniului!
– Mă scuzaţi că am intârziat puţin (auzi la ea, puţin!), dar ia priviţi ce am adus aici!
Sub tavă avea un album fotografic chinezesc, cu coperţile din lemn.
– Fotografii?
– Exact. Şi îmi întinse cu mândrie acel album, în timp ce din ochi căuta un loc unde să aşeze tava.
Am primit albumul şi încă o mai priveam să văd cum se descurcă, când îmi întinse şi dulceaţa şi apa, punându-mă într-o serioasă încurcătură. Câteva clipe am rămas blocat, făcând-o să zâmbească, dar până la urmă am pus jos albumul şi am preluat trataţia. Pentru a lăsa în urmă momentul de stânjeneală, m-am auzit spunând:
– A fost o surpriză plăcută pentru mine să aud că aveţi o pendulă.
– A, da, aţi auzit-o? Vai, înseamnă că e trecut de unsprezece şi trebuia să-i dau pastila lui tanti Aurica!
– Pot să mă aşez la masă? am întrebat eu arătând spre cele două scaune de acolo care mi-ar fi asigurat un confort mai mare în comparaţie cu cel de sub mine, plasat stingher lângă o maşină de cusut pe care se aflau, fireşte, căţei şi pisicuţe din porţelan!
– Da, da, cum să nu, îmi răspunse gazda în timp ce dispărea dincolo de uşa pe care intrasem în urmă cu vreun sfert de oră.
Când am deschis albumul o mulţime de poze au ieşit de la locul lor, împrăştiindu-se pe masă. Erau de toate mărimile, mai noi ori mai vechi, înghesuite între cele câteva file ale albumului. Fără nici o grabă am dat deoparte fotografiile băgate în album cu grămada, apoi le-am scos şi pe cele care fuseseră odată aşezate cu grijă, ca să arate frumos.
Chiar când am terminat gazda reintră în cameră şi se aşeză la masă, în apropierea mea.
– Da’ nici n-aţi gustat dulceaţa!
– Ah, m-am ocupat puţin de pozele acestea. Dar gust chiar acum. Am impresia că acesta
este singurul album pe care îl aveţi, nu-i aşa?
– Da, aveţi dreptate. Săracele sunt puse aşa, fără nici o noimă, de aia mică. Mai mult s-a jucat decât le-a aşezat.
– Aia mică?
– Ionica, nepoţica mea. Am un băiat şi o fată, căsătoriţi, la casele lor. Ionica e a lui Marcela. Acum vreo două luni fetiţa a avut pojar şi nu au mai primit-o la cămin, aşa că fi-mea a adus-o aici, ca să am grijă de ea. Şi cât e de mică, să vedeţi ce umblă şi scotoceşte peste tot! Nu poţi să ţii nimic de ea. E ceva de speriat!
– Pe aici, prin pozele astea, trebuie să fie vreuna şi a tovarăşului Dima Vasile. Una în uniformă, nu?
– Din câte ştiu eu n-a trimis nimic de pe front. Dacă o fi vreo poză, trebuie să fie una aşa, ca toţi oamenii, în haine de stradă.
– Aveţi dreptate, am spus în timp ce întorceam fotografiile, una câte una, uitându-mă la chipuri străine, prinse în diferite ipostaze. Cele mai vechi erau făcute în studiouri fotografice, aveau o culoare mai mult maronie şi erau din acelea de tip oficial, semiprofil, cu privirea pierdută cine ştie unde. Cele mai noi erau aproape toate instantanee, destul de bine făcute, zic eu. Gazda cu copiii, cu soţul, la ştrand, la munte. Exact genul de fotografii care mie nu-mi place. De fapt, mie nu-mi plac deloc fotografiile.
– Vreţi să mi-l arătaţi dumneavoastră pe tovarăşul Dima, că nu mă descurc sub nici o formă?
– Da, sigur că da, şi degetele ei cu oja pe jumătate curăţată începură să caute mai mult prin fotografiile noi, făcute în anii ’50 – ’60.
Când am văzut-o, m-a încercat sentimentul că inima mi s-a oprit şi am simţit cum mă cuprinde o răcoare ca de gheaţă. Am acoperit-o cu palma şi am vorbit precipitat, ca atunci când sunt prins cu o vină pe care din tot sufletul mi-aş fi dorit să nu o am:
– Tanti Aurica se simte bine?
– Da, se simte bine, dar ştiţi cum sunt ăştia bătrânii, se plâng din orice, că aşa le şade lor bine. Da’ o îngrijesc, nu-i lipseşte nimic, vorba aia: Ce mănânc eu, mănâncă şi ea.
– Înţeleg. Sigur că da.
– Ştiţi ceva? Noi nici nu ne-am prezentat.
– Da, aşa e, să-mi fie ruşine! Până în urmă cu un minut nu aveam nimic de ascuns, dar acum, după ce am văzut-o, am simţit nevoia să mint. Popescu, Ion Popescu mă numesc.
– Eu sunt Daniela Manole, tovarăşe Popescu. Lumea îmi spune Dani.
– Dani, frumos!
– Serios?
– Cred că ar trebui să plec …
– Poate vreţi să o vedeţi pe tanti Aurica, să o întrebaţi de Vasile, cu toate că, vă spun de pe acum, nu o să scoateţi nimic de la ea.
– De ce? am întrebat, ridicându-mă de la masă.
– Păi staţi să vă spun. Da’ luaţi loc. Ia uite, nici nu aţi terminat dulceaţa. Ce ziceam?
– De tanti Aurica …
– Da, aşa e. Când a aflat că Vasile a murit – ştiţi, trimiteau nişte scrisori şi aflai că e mort – tanti n-a mai vorbit deloc mulţi ani. Toată lumea care o ştia s-a mirat, că în loc să se bucure, ea s-a întristat. Săraca, cât a suferit la viaţa ei! A avut un bărbat beţiv şi bătăuş care o ţinea toată ziua în pumni, iar după ce a murit ăsta, când să zică şi ea că a scăpat, s-a făcut mare Vasile, care a fost exact ca taică-su. Vai de capul ei. După ce am divorţat m-am mutat aici cu copiii, ca să am grijă de ea. Ce să-i faci, nu mi-a fost uşor. Acum am rămas doar cu tanti Aurica; anul trecut a plecat şi fi-miu, că s-a însurat. A luat o fată, mânca-l-ar mama!
– Aţi muncit, dar ştiţi un lucru: aveţi copiii realizaţi.
– Aşa este. Ştiu că nu m-am sacrificat degeaba.
– Eu acum plec, dacă tot spuneţi că cu tanti Aurica nu se poate vorbi. Trebuie să mai strâng date şi despre ceilalţi eroi din Urziceni. Dar vă asigur că o să mă întorc.
– Vă aştept din toată inima. Mai stau şi eu cu cineva de vorbă, că de când sunt în concediu mor de plictiseală.
Abia după ce trenul ieşise demult din Urziceni am avut curajul să duc mâna la buzunar, dar nu am scos-o, căci compartimentul era plin.
Acasă, când am ajuns, mi-am luat o sticlă de tărie şi, cum nevastă-mea încă nu se întorsese de la serviciu, am scos fotografia.
Cu cât o priveam mai mult, cu atât simţeam nevoia să beau mai mult, să uit de tot şi de toate.
Când Felicia s-a întors de la serviciu eu deja eram beat. Îmi amintesc că râdeam întruna, aducând-o la disperare, căci de când eram împreună, niciodată nu mă îmbătasem. Acum, însă, ajunsesem moale ca o cârpă şi nu mai eram bun de nimic.
A doua zi, la serviciu, îmi vâjâia capul şi aveam o greaţă oribilă. Aş fi dat orice să fiu acasă, în propriul meu pat, să mă odihnesc şi să mă refac, deoarece nimic nu mi se părea mai potrivit în acel moment. Cu toate acestea, la sfârşitul programului am mai rămas un pic să lucrez, după care m-am întors acasă mai mult pe jos decât cu tramvaiul.
Felicia mă aştepta cu sufletul la gură.
– Spune-mi ce s-a întâmplat ieri. Unde ai fost, ce ai făcut şi de ce a trebuit să te îmbeţi în halul acela?
Încercam să nu-i dau atenţie, cu speranţa că va renunţa. Dar nu era ea cea care să renunţe aşa de uşor. Când ne-am cunoscut era mai calmă, ba chiar mi se părea o fetiţă dulce, incapabilă să-mi provoace vreodată o supărare. Între timp a devenit aprigă şi tot mai greu de stăpânit, încât preferam să fac cum îmi cerea, numai să nu fiu nevoit să îndur ieşirile ei autoritare.
– Tu mă auzi ce vorbesc cu tine? Te-am întrebat ceva.
M-am aşezat în fotoliu şi am privit la televizor, fără să ştiu ce se transmitea. Oricât de mult încercam să fac abstracţie de prezenţa ei, adevărul este că eram atent la fiecare vorbă rostită de ea.
– Să nu mă iei cu secretul profesional, că de data asta nu mai ţine. Vreau să ştiu ce se întâmplă cu tine. Îţi cer prea mult?
– Da, am răbufnit eu într-un târziu.
– Dar sunt soţia ta!
Ne-am privit în ochi şi am simţit ură când faţa ei congestionată s-a apropiat ameninţător de a mea. Şi atunci s-a întâmplat un lucru nou în căsnicia noastră: am lovit-o!
Mi-a fost atât de ruşine când am văzut-o pe jos, încât eram în stare să fac orice, numai să dispară acel moment penibil din viaţa noastră. Însă ce mai puteam face? Am ajutat-o să se ridice, am strâns-o în braţe şi am încercat să o sărut … totul în zadar! S-a desprins din mâinile mele şi a şuierat neiertător: „Nenorocitule!”
În noaptea aceea m-am băgat în pat foarte târziu şi am simţit-o cum se îndepărtează, de parcă aş fi fost ciumat. M-am întors şi eu cu spatele la ea şi nu am zis nimic. În scurt timp am adormit.
Eram într-o curte mică, stăteam la umbră, dar am simţit nevoia să plec în casă. Din nou în casă! Şi am început să alerg iar în urma mea se auzea atât de clar tropăitul urmăritorului. Însă nu-mi mai era frică că mă va prinde, ci îmi era frică să nu-i văd faţa!
Noapte de noapte eram alergat de Dima Vasile.
Zi de zi eram nevoit să mimez că muncesc.
Seară de seară eram nevoit să înfrunt privirea de fiară rănită a Feliciei.
Într-o dimineaţă, momentul atât de comun al bărbieritului s-a transformat în panică, după ce câteva minute am privit un chip care nu era al meu. Sincer să fiu îmi este greu să explic, deoarece tot eu eram, dar totuşi nu mă recunoşteam. Aveam un alt fel de a respira, o altă privire, un alt fel de a mişca capul. Mă poate oare înţelege cineva dacă nu a trecut prin aşa ceva?
Două zile mai târziu un coleg şi-a sărbătorit ziua de naştere în localul aflat peste drum de redacţie. Nu participam pentru prima oară la o astfel de întâlnire, totuşi mă bucuram ca un copil căruia îi promiţi o jucărie nouă, de mult dorită. M-a surprins această reacţie, fiindcă de obicei nu prea agream petrecerile cu colegii de redacţie, pe care îi găseam aroganţi şi zgomotoşi.
Totul a decurs normal pentru mine, până când vecinul de masă a spus că parcă beau mai vârtos decât de obicei şi imediat au început să-mi transpire palmele. Primul lucru pe care l-am făcut apoi a fost să-mi umplu din nou paharul şi să-l dau pe gât dintr-o mişcare.
Ce s-a întâmplat? Habar nu am. Ştiu doar că m-am pomenit la Miliţie, dând o declaraţie. Parcă mă trezisem dintr-un somn profund atunci când miliţianul m-a întrebat cum mă cheamă şi a trebuit să-i răspund.
– Ei, şi-acum, ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat?
– Nu ştiu numic, nu-mi aduc aminte nimic.
– Tovarăşe, mă crezi nebun? Îţi închipui că dacă l-ai luat pe „Nu” în braţe scapi de orice responsabilitate? Să-ţi spun cum stă treaba: nu pleci de-aici până nu aflăm exact ce anume s-a întâmplat şi cine a fost vinovatul sau vinovaţii. E clar?
– Da, e clar.
– Te ascult.
– Nu ştiu nimic.
Ofiţerul se ridică de pe scaun, veni în spatele meu şi îmi puse mâinile pe umeri.
– De două ore încercăm să scoatem ceva de la tine şi nimic. Ştiu că ai fost băut şi poate nu te-ai trezit nici acum, dar crede-mă că nu am de pierdut toată ziua cu tine. Dacă colegii mei au avut răbdare, află că eu sunt genul de om care la supărare face urât de tot. Din punctul ăsta de vedere ne asemănăm, nu-i aşa? îmi şopti el la ureche ca un vechi prieten.
Se aşeză din nou în faţa mea şi începu să răsfoiască un dosar.
– Îţi mai aduci aminte ce sărbătoreaţi?
– Era ziua de naştere a unui coleg, Toma Viorel.
– Câţi ani a împlinit?
– Patruzecişişapte.
Continua răsfoirea, fără a arăta dacă până acum este sau nu mulţumit de răspunsurile mele.
– Aţi avut multă băutură pe masă?
– Destul de multă, am spus zâmbind.
– Cam ce?
Am început să enumăr băuturile care fuseseră pe masă şi aveam impresia că memoria mea este destul de fidelă. Revedeam sticlele, revedeam chipurile colegilor, ba chiar îi auzeam şi ce spuneau.
– Faţă de alte ocazii asemănătoare, acum ai băut cumva mai mult?
– Da, cred că da.
– De ce?
L-am privit drept în ochi şi am înţeles că nu are nici cea mai mică bănuială în legătură cu problema mea.
– Nu mai sunt bărbatul care eram odată, i-am răspuns cu o voce stinsă.
M-a privit pentru o clipă cu ochii măriţi, apoi şi i-a coborât ruşinat. Îl surprinsesem şi acum deţineam controlul.
– Colegii tăi au dat declaraţii amănunţite şi concordante. Din punctul lor de vedere totul este clar: a acţionat băutura, nu tu. Dar noi nu lucrăm cu astfel de explicaţii, aşa că vreau să obţin mai mult de la tine.
– Vă înţeleg, dar nu pot să vă ajut.
– Să încercăm totuşi. Care este ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti?
– Îmi amintesc cum beam întruna. După aceea nimic.
– Chiar nimic?
– Nimic, absolut nimic.
M-a mai ţinut puţin de vorbă, după care m-a trimis înapoi în celulă. De la cel aflat acolo am înţeles că petrecusem o noapte agitată şi că încercasem nu o dată să-l iau la bătaie, dar până la urmă doi dintre miliţienii de serviciu au intrat şi m-au bătut până când nu m-am mai mişcat. Şi abia de atunci încolo a putut şi el să închidă ochii, dar totuşi cu frică, fiindcă în viaţa lui nu mai văzuse aşa fiară furioasă, cum fusesem eu.
Îl ascultam încercând să observ dacă nu cumva îşi bate joc de mine, însă părea destul de sincer. Nu mai înţelegeam nimic. Simţeam cum mă ia ameţeala.
Peste câteva ore am fost consultat de un psihiatru cu o atitudine de geniu blazat. În alte condiţii sunt convins că l-aş fi luat peste picior, dar acum nu mai îndrăzneam nimic.
Am aflat mai târziu că doctorul m-a găsit normal clinic, afectat doar de o oboseală acumulată în timp. Cât despre presupusa mea impotenţă, pe care am invocat-o din nou, doctorul şi-a exprimat părerea că poate nici nu e reală, că de fapt de vină ar fi aceeaşi oboseală.
Trebuie să spun că până la urmă m-a impresionat şi după ce a plecat parcă m-am simţit mai bine. Dar totul avea să se năruie seara, când am fost reintrodus la interogatoriu. Din nou întrebări despre ce se întâmplase, din nou răspunsuri negative. În cele din urmă ofiţerul, altul decât cel de la prânz, a început să-mi citească din declaraţiile colegilor prezenţi la petrecere, precum şi din cele ale celorlalţi meseni. A început să tremure carnea de pe mine. Când în faţă mi-au fost împinse câteva fotografii, am crezut că voi leşina.
Mese şi scaune rupte. Sticle şi pahare sparte. Colegi desfiguraţi.
Totul era opera mea, iar eu nu ştiam nimic!
– Şi zici că nu obişnuieşti să bei.
– Nu, am spus că nu m-am îmbătat niciodată în halul ăsta, să nu mai ştiu ce fac. De fapt, cred că niciodată nu m-am îmbătat, ci doar m-am ameţit puţin. Beau, ce-i drept, ca tot omul, dar am avut întotdeauna controlul asupra mea.
– Înţeleg, a concluzionat ofiţerul, privindu-mă neîncrezător.
Când mi-au dat drumul nu pot spune că m-am simţit uşurat, fiindcă nu-mi rezolvasem problemele câtuşi de puţin. Am plătit pagubele (cam mult pentru buzunarul meu!) şi le-am mulţumit în gând colegilor bătuţi că nu au depus plângeri penale. Chinul meu, însă, nu se sfârşise.
De la serviciu mi-au dat două săptămâni de concediu forţat. Nu mai vorbea nimeni cu mine şi am fost încântat că nu sunt nevoit să mai dau ochii cu ei pentru o vreme. O fată de la biroul de corectori, cu care mă înţelegeam foarte bine (cred că dacă aş fi îndrăznit mai mult am fi putut avea o relaţie intimă) mi-a spus că în şedinţa ţinută chiar în dimineaţa ce a urmat incidentului s-a pus problema îndepărtării mele definitive deoarece devenisem o persoană „compromisă”. Când vorbea cu mine, pe hol, la o ţigară, privea mereu când în stânga, când în dreapta. Într-adevăr, eram o persoană „compromisă”!
Încet, dar sigur, căsnicia mea se ducea pe Apa Sâmbetei. Felicia vorbea cu mine pe scurt, atât cât era necesar ca să nu apeleze la semne şi cred că dacă maică-sa nu stătea tocmai la Arad mi-ar fi spus atât de comicul: „Gata, plec la mama!”. Ca să nu o mai gonesc din fiecare încăpere în care intram eu, să nu o mai fac să vorbească şuşotit la telefon şi să ofteze din zece în zece secunde, şi mai ales ca să nu-i mai văd faţa aceea deprimată care începuse să mă agaseze, preferam să-mi petrec cea mai mare parte a zilei afară, hoinărind mă miram şi eu pe unde.
În şapte ani de căsnicie nu o înşelasem pe Felicia decât o singură dată, cu o studentă care stătea în gazdă la o vecină de pe aceeaşi scară cu noi. Fata era un pic mai înaltă decât mine, foarte bine proporţionată, cu excepţia sânilor care „cântăreau” mai mult, dar acest aspect nu mă deranja câtuşi de puţin. Dimpotrivă! Pot să spun că îmi plăcea la nebunie fiindcă semăna cu Sophia Loren, impresie pe care mi-am format-o de când am văzut-o prima oară, eu urcând, ea coborând pe scara ce de atunci o asociez cu studenta mea sau cu Sophia Loren, nici eu nu mai ştiu!
La început am abordat-o într-un mod deloc pretenţios şi fără să intenţionez altceva decât să fac ceea ce face orice bărbat în prezenţa unei astfel de femei. Dar spre surprinderea mea studenta era foarte prietenoasă şi ceea ce nici nu visasem la început s-a întâmplat!
Îmi amintesc că am fost atât de stânjenit când am dat ochii cu Felicia în seara aceea! Educaţia şi felul meu liniştit de a fi îşi spuneau cuvântul, astfel încât, în timp ce făceam dragoste cu ea mi-am jurat să nu mai calc strâmb nici dacă ar fi vorba despre Sophia Loren în persoană. Însă după trei zile de concediu comportamentul meu devenise cu totul inexplicabil.
Tocmai ieşeam din parcul Herăstru când în dreptul unui depozit insalubru am văzut o puştoaică ce arăta chiar mai rău decât depozitul. Şi imediat am simţit nevoia să o am. Acolo, pe cutiile de carton. Am convins-o mai repede decât obţineam restul la brutărie. La plecare i-am dat o ţigară şi mă tot miram de ce mi-au plăcut atât de mult picioarele ei murdare, încălţate doar cu nişte săndăluţe, în ciuda frigului de noiembrie ce pusese stăpânire pe Bucureşti. O jumătate de oră mai târziu îmi desăvârşeam ziua într-o cârciumă fără pretenţii, cu tejgheaua udă şi rachiul mirosind a gaz.
Se putea mai jos de atât? Fireşte că da, şi asta mă speria cel mai mult.
A fost de-ajuns ca Felicia să-mi strige în obraz „porc nenorocit, duhnind a şanţ!” şi într-o clipă am încălecat-o, cărându-i pumni în cap cu nemiluita. În loc să mă opresc, îmi spuneam că oricât i-aş da, tot nu ajunge, că o merită cu vârf şi îndesat încă de când am cunoscut-o, că e o putoare care, dacă n-a umblat până acum cu alţi bărbaţi, sigur o va face de-aici înainte. Iar la sfârşit am fost atât de încântat, încât am lăsat capul pe spate şi am strigat ca un vechi războinic devenit singurul supravieţuitor al unei bătălii sângeroase.
Eram mulţumit de mine însumi. Zăcea pe pardoseala bucătăriei, deja umflată şi vânătă la faţă. Privind-o cu atenţie, am simţit nevoia să o apuc de mână. Pentru câteva clipe nu am ştiut ce să fac cu acea mână mică şi moale, dar ochii au parcurs încet lungimea braţului ei şi cu o mişcare bruscă i l-am răsucit. Troznetul, pe care mai mult l-am simţit decât l-am auzit, m-a făcut să râd. Îşi primise porţia.
Eram un bărbat cum nu mai fusesem până atunci. Atât de puternic, încât rostul tuturor lucrurilor era să fie la picioarele mele.
M-am întins în dormitor, fără să aprind lumina şi am început să savurez liniştea deplină ce mă înconjura. Eram doar eu şi lumea, creată pentru a mă satisface. Mi-am reamintit de fotografia pe care o furasem de la Urziceni şi am văzut din nou, de data aceasta cu ochii minţii, şoldurile mari şi fundul greu pe care Daniela Manole şi le plimbase pe sub nasul meu, în calitatea ei de gazdă. Dani! Nu strica să dau o raită prin provincie ca s-o smotocesc un pic pe Dani, că pe-acasă tot nu mai era nimic de făcut. Aşa că am coborât din pat şi m-am dus la baie pentru a mă bărbieri.
Ghinionul Feliciei! Tocmai ridica receptorul, în genunchi, sprijinindu-se cu greu de perete. M-am apropiat zâmbind, admirând sincer efortul ei de a ajunge acolo. Probabil se târâse, întocmai ca ilegaliştii aceia care la sfârşitul filmului, pe coate, prin ploaia de gloanţe, ajung la detonator şi, cu un ultim efort, aruncă în aer podul traversat chiar în acea clipă de trenul naziştilor cei răi! Frumos din partea ei, dar cu cine îşi închipuia că are de-a face? Am prins-o de păr şi am început să o izbesc de perete până când a leşinat, după care am dus-o în dormitor, am legat-o la mâini şi la gură şi am încuiat-o. De-acum puteam să-mi văd de treabă liniştit.
Nici un incident în timpul bărbieritului, dar m-am blocat pe când îmi spălam aparatul de ras. Mă bărbierisem cu mâna stângă iar eu eram dreptaci!
Am izbucnit în râs şi am părăsit baia. Omul cât trăieşte învaţă lucruri noi; de ce nu s-ar apuca deodată să se bărbierească cu stânga, după ce toată viaţa o făcuse doar cu dreapta?
Am prins ultimul tren, chiar înainte de miezul nopţii. În compartiment era foarte frig iar mie îmi era somn. Începusem să mă întreb ce m-a apucat de am plecat cu noaptea în cap, dar oboseala m-a împiedicat să găsesc vreun răspuns. Aş fi vrut să fiu în pat, într-o cameră încălzită şi să dorm, însă eu nu eram decât într-un deplorabil compartiment de clasa a doua, personal, având în faţa mea o ţărancă pensionară bine înfofolită, înghesuită între două genţi de rafie supraîncărcate şi privindu-mă mai mult decât circumspect. Dar probabil dacă aş fi violat-o s-ar fi închinat cu ambele mâini drept mulţumire.
Frigul şi oboseala mă doborau. Am închis ochii şi am încercat să mă gândesc la ceva solicitant ca să nu mă fure somnul. În schimb mi se perindau prin cap tot felul de imagini ciudate pe care, în starea de surescitare în care mă aflam, îmi era greu să le identific. O căruţă mergând cu mare viteză în plină noapte? Un joc de biliard ce se transformă într-o bătaie cruntă? O femeie durdulie, mai mult dezbrăcată, alergând în jurul unei mese şi râzând în hohote? Din ce western uitat de vreme îmi vin mie în minte aceste imagini fără noimă?
Trag adânc aer în piept şi îl eliberez într-un oftat prelung. Încă nu dorm dar nici treaz nu sunt. Deodată văd o femeie sub mine primind pumni fără să scoată vreun sunet. Aha, o imagine cunoscută! Dar cea care mănâncă bătaie sigur nu este Felicia. Acum îmi explic! Tot ce i-am făcut în seara aceea a fost o punere în practică a unei scene dintr-un film văzut în copilărie. Nu mi-l mai amintesc, dar asta trebuie să fie! Zâmbesc şi mă cocoloşesc mai bine în scurta de piele, fără să deschid ochii. Oricum, în curând ajungem la Urziceni.
Când am păşit pe peron orice urmă de somn s-a evaporat în frigul nopţii. Călcam îndesat, hotărât să ajung cât mai repede la destinaţie.
Am strigat destul de mult până când madam Manole s-a îndurat să-mi răspundă. Era nedumerită, nu glumă, şi o înţeleg pe deplin.
– Ce-i cu dumneata la ora asta?
Mi-a venit în minte un răspuns al dracului de obscen, dar m-am abţinut.
– Dă-mi drumul înăuntru, Dani, că mor de frig.
Nu a mai zis nimic şi m-a băgat în bucătărie.
Probabil că eram foarte caraghios aşa cum tremuram din toate încheieturile, gata în orice clipă să mă desfac în zeci de bucăţi.
– Ţi-e foame?
– Nu.
– Îţi fac un ceai, şi se apucă de treabă de parcă m-ar fi auzit încuviinţând.
Minute bune nu a mai scos nimeni vreo vorbă. Era cald acolo şi deja mă simţeam mai bine. După ce am băut prima gură de ceai, se gândi că e cazul să spună:
– Ţi-aş fi făcut o cafea, dar nu am.
– Nu-i nimic. E foarte bun ceaiul.
Urmă o pauză destul de lungă.
– Ce te-a apucat să vii la ora asta?
– Nu ştiu. Pur şi simplu am venit.
Încercă un râs care nu-i reuşi.
– Să vezi ce-o să se bucure mâine tanti Aurica când o afla că ai venit.
Încă puţin şi terminam ceaiul când ea se ridică.
– Mă duc să îţi pregătesc camera, dar nu plecă, aşteptând un semn din partea mea. Numai că îmi trecuse nebuneala.
– Bine.
Priveam prin bucătărie cu o atenţie care mă epuiza dar nu ştiam ce altceva să fac. Doar o clipă de neatenţie şi aş fi adormit la masă.
În cele din urmă se întoarse.
– Hai că ţi-am pregătit patul. Vino!
– De ce-ai spus că tanti Aurica se va bucura când va afla că am venit?
– Fiindcă de când ai fost pe aici numai de tine întreabă.
– Cum aşa?
– Da’ ce, mi-a spus ceva? Oricum m-am mirat, că ea nu prea vorbea cu mine şi de atunci, de câte ori mă vedea, mă întreba când mai vii. Eu i-am zis că nu o să mai vii pe aici, dar ea mi-a zis: „Ba nu, o să vină. Ştiu eu că o să vină.”
Un fior mi-a trecut pe şira spinării şi am simţit cum oboseala şi somnul ies din mine, întocmai ca aburii dintr-un trup cald.
– Du-mă la ea!
– Ce-ai înnebunit?
S-a schimbat la faţă când a văzut că nu glumesc. Ne priveam în tăcere, fiecare dintre noi ştiind ce va urma. Aşa că, în cele din urmă, se ridică, fără a mai scoate vreun cuvânt, şi mă conduse în camera bătrânei.
Nu ştiu ce o îndemnase să mă lase acolo fără a aprinde lumina. Intrasem într-o cameră străină în care făcusem doar doi paşi şi mă oprisem. În urma mea uşa s-a închis.
– Te-ai întors?
Se poate muri pe loc de frică?
N-am îndrăznit să răspund şi liniştea a rămas netulburată câteva zeci de secunde. Într-un târziu am auzit:
– Aprinde lumina! Întrerupătorul e în stânga uşii.
Am făcut întocmai cum mi s-a cerut.
În faţa ochilor mi-a apărut o femeie bătrână, îmbrăcată în doliu, ce stătea pe scaunul de lângă masă. Situaţia ciudată în care mă aflam, precum şi felul cum mă privea, drept în ochi, cu atâta insistenţă încât aveam senzaţia că nu-i pot ascunde nimic, m-au blocat chiar acolo, în faţa uşii. Tare mult aş fi vrut să nu fiu acolo.
– Apropie-te!
Când stăteam şi îmi analizam reflexele, nu mă vedeam în stare a mă urni nici măcar un centimetru, dar acum, când mi-a cerut-o, am pornit imediat ca un căţeluş ascultător.
Continua să mă privească cu insistenţă, făcându-mă să mă simt stânjenit. Dar odată ajuns lângă ea, am analizat-o şi eu cu atenţie.
Era complet îmbrăcată în negru iar un şal îi încadra faţa pe care o găseam rotundă, plină, cu pielea întinsă şi roz, ca a unui bebeluş ce plezneşte de sănătate. Femeia aceasta bătrână avea un chip incredibil, peste care timpul uitase cu desăvârşire să treacă.
– Stai jos!
Din nou m-am executat fără nici o clipă de ezitare. Parcă aş fi fost în transă.
– Ţi-e foame?
– Nu.
– Dacă aş fi avut nişte chiftele în sos, să vezi ce-ai fi mâncat!
Nu mă dădeam în vânt după mâncarea asta dar acum parcă mi s-a umplut gura de apă.
Nimeni nu a mai zis nimic multe secunde. Ne analizam unul pe altul de parcă acum vedeam om pentru prima dată. Până la urmă am rupt tăcerea:
– Am aflat că mă aşteptaţi. Cum e posibil?
A făcut ochii mari şi cu greu şi-a revenit din uimire, dar de răspuns, tot nu a răspuns.
Cum nu părea gata să mai spună ceva, m-am ridicat. Atunci mi-a zâmbit şi a zis, continuând să mă privească în ochi:
– Uită-te la mine!
Inutil să îmi ceară aşa ceva, fiindcă tot timpul nu făcusem altceva decât să mă uit la ea.
– Uită-te în ochii mei!
Şi atunci, fără să îmi dau seama ce fac, i-am tras o palmă peste faţă, cu o forţă de care nu mă credeam în stare.
Eu am simţit că mă prăbuşesc de ruşine iar ea a început să râdă. M-am lăsat pe scaun fără să mai pot înţelege ceva.
Ea continua să râdă. Eu mi-am pus mâinile în cap.
– Mult timp ţi-a luat până te-ai întors. Exact treizeci şi cinci de ani!
În acel moment s-a făcut lumină şi totul a căpătat sens. Dar ce descopeream era de-a dreptul oribil!
Am privit-o din nou.
Şi am recunoscut-o. Am văzut-o zveltă, cărând găleţile cu apă de la fântână. Am văzut-o spărgând lemnele, afară, în ger. Am văzut-o în cimitir, printre cruci, cu ochii uscaţi. Am văzut-o primind loviturile, fără a crâcni. Am văzut-o în poartă, cu mâna la gură şi lacrimi în ochi.
Nici nu ştiu când am scos din buzunar fotografia şi am pus-o pe masă. Ea se întinse şi o luă. Privea când la bucăţica de hârtie, când la mine. Şi vedea acelaşi chip.
Am început să tremur iar lacrimile mi-au inundat obrajii. Eram din nou copil în faţa mamei. Fusesem bun. Ce dusese oare la schimbarea mea?
Când mi-a întins mâna m-am lăsat în genunchi şi mi-am pus capul în poala ei.
Din nou mi-am găsit liniştea, atât de caldă şi curată, întocmai ca atunci când scăpam de sub cureaua lui taică-miu. Pe dată plânsul mi-a încetat.
– Te-ai întors, băiatul mamii. De când te-aştept, şi mâna ei mi s-a oprit pe creştet.
Tot ce-a fost rău s-a dus în pustiu, de parcă nici n-ar fi fost. Căci ea m-a iubit mereu şi m-a aşteptat cu credinţă.
S-au dus anii de frică şi foame, când nu eram decât noi doi împotriva lui tata, beat şi hotărât să ne bată. S-a dus crunta zi când ea a născut pruncul mort, pe care-l ferea de privirile mele. S-a dus şi ziua când tata a murit înecat în propria-i vomă, iar ei nu i-a curs nici o lacrimă. S-au dus şi anii când eu o snopeam din bătaie, rupându-i la urmă o mână. Totul s-a dus. Am rămas doar noi doi, ca la început.

Stau singur şi pot să-mi amintesc.
Dar în curând va intra doctorul. Ei zic că vor să mă vindece şi pentru asta m-au băgat într-o cameră cu gratii la fereastră şi zăvor la uşă. Un nebun mi-a şoptit în curte că în curând voi fi transferat la un spital din provincie unde se vor purta cu mine mai rău decât te porţi cu un animal. Dar nu mi-e frică.
Sunt gata însă să le spun că nu mă numesc Dima Vasile. Fiindcă afară mă aşteaptă mama şi trebuie să o văd.