Testamentul unui nou-născut

[fragment de roman]

de Eugen Bartic-Bogdan

— Pelerinul Kostas Mitsotakis povesteşte cum, odată, l-a vizitat un frate care venea de foarte departe. L-a invitat să se odihnească şi să mănânce. L-a îmbăiat şi i-a dat o femeie în aşternut.

Apoi, dându-şi seama că nu era un gest prea cucernic, i-a luat-o şi a trimis-o în altă parte, în odaia lui, adică. Pe când mânca însă, Kostas
Mitsotakis observă cum musafirul lui folosea doar mâna stângă, cea dreaptă fiind înfăşată într-o fleandură de sac. L-a întrebat într-o doară: de ce îţi ţii mâna dreaptă înfăşurată în felul acesta nefiresc, măi ţâştibâşti?

Călugărul cu barba neagră şi lungă evită să răspundă şi teama îi răsări în limpezişul ochilor. Kostas nu se putu abţine şi trase puţin fâşia de pe mâna lui. Îndată însă, o duhoare insuportabilă a umplut nu numai camera în care luau masa, ci şi casa întreagă. Când l-a întrebat ce s-a întâmplat de-i pute mâna, străinul i-a povestit următoarele:

— Eu, bunule prieten, am avut o mamă foarte frumoasă care a rămas văduvă de tânără, când eu însumi eram foarte mic. Datorită sărăciei în care ne târâiam zilele, biata de ea a fost silită să trăiască în desfrâu cu bărbaţi. Ne cumpăram pâinea cu banii obţinuţi prin păcat… Când am ajuns la adolescenţă, mama mea a murit şi mi-a lăsat totuşi o sumă mare. Eu, dându-mi seama de zădărnicia vieţii, de deşertăciunea bogăţiei, a plăcerilor şi a slavei, am împărţit banii aceştia săracilor şi am plecat în pustie. M-am rugat pentru mântuirea mea, a părinţilor mei şi a întregii lumi. M-am rugat mereu să aflu răspunsul: au adus banii mei fericirea celor cărora le-am dat sau nu? O vor răscumpăra ei pe mama din locul rău în care a ajuns cu sufletul? Am mers la Ierusalim şi am povestit toate acestea unui mare învăţat de acolo. Acela mi-a spus: prost ai fost. Ba nu. Acela mi-a spus: fiul meu, ai făcut bine. Darul tău a mers acolo unde trebuia. A adus fericire. Dar dacă voieşti prin asta să readuci lângă tine sufletul mamei tale, eu nu te pot ajuta. Şi încă nimeni de prin preajmă nu poate. Nu există în Ierusalim vreun om cu harisma străvederii care să te poată înştiinţa despre unele ca acestea. Eu, luând binecuvântarea lui, m-am dus la Tebaida, în Egipt, în casa sfântă a unor mari învăţaţi. Acolo am cunoscut părinţi şi asceţi virtuoşi care m-au îndrumat către un bătrân schivnic ce trăia de ani de zile în pustie. Cu binecuvântarea lor, am plecat să-l întâlnesc în deşert pe Habacuc, căci aşa se numea bătrânul schivnic. Am mers fără încetare treizeci de zile şi treizeci de nopţi, fără să simt, câtuşi de puţin, oboseala. Spiritul cel bun mergea alături de mine şi prin mine. După ce am ajuns acolo, am făcut cunoştinţă şi ne-am pişat împreună în spatele casei. Apoi, i-am dezvăluit motivul venirii mele acolo. Mângâindu-mă cu multă smerenie mi-a spus: lucrul pe care mi-l ceri este foarte greu. Dar pentru efortul pe care l-ai depus venind până aici, merită să-ţi cer o sumă de bani. Mă voi ruga în schimbul ei, alături de tine, patronului meu. El îmi va dezlega taina sufletului mamei tale. După aceea, a ieşit afară şi a făcut pe pământ un cerc cu toiagul său. Mi-a spus: aici, în acest cerc, vei rămâne în picioare şapte zile şi şapte nopţi. Eu m-am cutremurat. El mi-a văzut tulburarea şi m-a mângâiat. Dar mie tot nu mi-a trecut şi m-am căcat pe mine. El a continuat cu glasul lui ocult: Nu vei mânca nimic, nici nu te vei aşeza şi te vei ruga fierbinte. Aşa voi face şi eu. În noaptea celei de-a şaptea zi, mintea mea a fost răpită la cer şi am văzut, în partea stângă, un lac mare, cât vezi cu ochii plin cu mizerii, mocirlă, noroi şi duhoare nesuferită. În această groapă, am observat capete de om, mâini şi picioare urcând şi apoi coborând, aşa cum apa fierbe şi clocoteşte. În clocoteala aceea, am văzut-o, pentru o clipită, la suprafaţa lacului şi pe mama care m-a cunoscut şi a început să mă strige: fiul meu, copilaşul meu, ajută-mă şi scapă-mă! Şi zicând acestea, a coborât iar spre fundul lacului. O durere fără margini mi-a cuprins sufletul, iar Habacuc mi-a cerut, în partea aceea de vis, o parte din bani. După ce i-am îndeplinit dorinţa, m-am cufundat iarăşi în reverie şi am văzut-o din nou pe mama ieşind până la piept din apa clocotită şi strigându-mă pe nume: ajută-mă, copilaşul meu! O mâhnire mare a pus atunci stăpânire pe sufletul meu zbuciumat. Frânt de durere, am simţit mâna lui Habacuc trăgându-mă de mânecă şi vocea lui şoptindu-mi despre o altă parte din suma de bani. După ce i-am dat punga plină, m-am reîntors în viziunea mea şi am văzut din nou trupul mamei mele ieşind din mocirla aceea îngrozitoare până la pulpe. Plină de deznădejde, mă striga: salvează-mă, dragul meu copil! salvează-mă! nu mă lăsa în această mizerie şi în chinurile acestea nesfârşite! O tristeţe fără margini a cuprins inima mea însângerată şi în pragul disperării, am simţit din nou mâna aspră a lui Habacuc trăgându-mă de poala anteriului, amintindu-mi despre ultima rată ce aveam a-i plăti pentru mijlocire. I-am umplut pumnii cu bani de aur, apoi m-am regăsit în faţa lacului putregăios în care zăcea scumpa mea mamă. Văzând că iese din nou la suprafaţă, n-am mai pregetat în faţa durerii şi am prins-o cu mâna de păr. În vreme ce se scufunda, din pricina greutăţii, mâna mea intră odată cu ea în mocirlă. Cu mult efort însă, am reuşit s-o scot de-acolo. În dreapta mea, au apărut, deodată, doi îngeri albi, cu labe de iepure, purtând pe braţe o colimvitră de aur plină cu apă limpede. Am spălat-o pe mama cu apa aceea şi am aşezat-o apoi între tinerii frumoşi, albi la rândul lor, apăruţi de neunde, lângă îngerii cei doi. Cântece suave s-au înălţat înspre cer din mijlocul lor, iar sufletul meu a răsuflat întru linişte. Mama mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi, apoi s-a pierdut printre tinerii aceia zglobii. În zori, Habacuc a venit şi m-a întrebat: frate, noaptea trecută ai avut vreo vedenie în timp ce te rugai? Da, am avut o vedenie cutremurătoare, pe care nu o voi uita toată viaţa. I-am povestit amănunţit cele câte am văzut. Atunci şi el m-a încredinţat că a văzut exact aceleaşi lucruri şi cu multe lacrimi am mulţumit patronului său pentru scoaterea din mocirlă a mamei mele pe care o chema Tamar. Însă mâna mea, pe care am băgat-o în apa aceea scârboasă, şi-a păstrat putoarea. Roagă-te, părinte sfânt, pentru ca această duhoare să dispară de pe braţul meu. Prea bine, mi-a răspuns, însă pentru asta mai sunt necesari doi săcuieţi cu aur. Terminasem, din nefericire, banii şi mâhnit, i-am spus că fapta cea mare mă lăsase sărac. Mi-a răspuns că, în cazul ăsta, era voia patronului său ca eu să port semnul miracolului toată viaţa, astfel încât să nu uit niciodată mirosul păcatului şi să pot da, în acelaşi timp, mărturie despre cele ce am văzut. Dar, părinte, am ripostat, eu nu pot trăi cu împuţiciunea asta permanentă pe mine şi oamenii mă vor găsi respingător. E liber oricine să pută cum vrea, mi-a răspuns şi a adăugat: mergi în pace! Dar înainte de asta, a tăiat o bucată din anteriul lui şi mi-a bandajat mâna. Apoi a suflat înspre cer şi un vânticel cald care s-a iscat pe neştiute m-a purtat pe braţele lui până la marginea deşertului, înapoi la Tebaida, la sfinţii învăţaţi. Aceştia petreceau cu desfrânatele şi beau vârtos din nişte ulcele mari. Muzicanţi din Efes băteau cu beţele de bambus în nişte tobe mari, nubieni cu fildeş trecut prin nas suflau în trompete. Când m-au văzut, au încetat şi au început să se tânguie ca nişte muieri. Atunci m-am urcat pe o masă şi făcându-se un întuneric gros, mi-am dat jos bandajul de la mână. Le-am arătat braţul meu care devenise fosforescent. Putoarea i-a cuprins pe toţi, unii au vomat. Altora le-a plăcut şi au continuat cu desfrâul. Am petrecut şi eu o vreme. Apoi, o zgripţuroaică m-a smuls dintre ei, m-a dus în grădina Ghetsemani şi m-a lăsat acolo. După câtva timp, m-am plictisit şi am venit la tine. Aceasta este povestea mâinii mele bandajate. Eşti scârbos, prietene… i-a spus Kostas Mitsotakis, vreau să pleci din casa mea. Prea bine. Am să plec, dar înainte de asta… îşi scoase bandajul şi îl atinse pe faţă şi pe piept cu mâna lui puturoasă.

#
informaţii despre roman găsiţi pe site-ul acestuia: www.testamentul.ro