Mamoud

by Nava Renek [USA]

Traducere: Zenovia Popa [masterandă MTTLC]

for the English version please click here

Mai fusesem în aeroport, dar când a trebuit să-l iau pe Mamoud, eram emoţionată, îngrijorată de trafic, parcare, găsirea terminalului şi porţii corecte. Nu ne văzusem de 25 de ani – de când eu aveam 20 de ani şi ne-am întâlnit la universitatea din Franţa unde el studia chimia şi se presupunea că eu îmi îmbunătăţeam fluenţa în franceză, dar speram de fapt să mă las pătrunsă de cultura ţării lui Sagan, Sartre, Camus, şi de Beauvoir, scriitori care mi-au populat visele de când eram adolescentă.

 

Nu conta că ultima dată când am avut veşti de la el era acum 20 de ani, când m-a sunat de cealaltă parte a oceanului şi de-abia îl auzeam, ca să-mi ceară să-i completez o cerere de viză şi să-l sponsorizez să vină în America. N-a mai venit, şi ştiam că aşa va fi. Poate cererea a fost refuzată din cauză că aveam un salariu mic, pentru că lucram sezonier ca ospătăriţă, sau el o fi vrut ceva total diferit. Au mai trecut nişte ani până să vorbesc eu franceza, aşa că habar n-am ce am crezut eu greşit că ar fi zis el.

 

Un sfert de veac mai târziu, când i-am auzit din nou vocea, vorbea engleza cu un accent pronunţat şi îmi zicea că ar fi vrut să vină la New York. N-am crezut că se referea la săptămâna viitoare, aşa că am zis, “normal,” crezând că nu va veni, la fel ca data trecută.

 

Se întâmplau chestii nebuneşti în viaţa mea: mă îndrăgostisem de un bărbat cu care nu eram căsătorită, deşi soţul meu şi cu mine încă ne luptam să menţinem singura viaţă pe care o cunoşteam. Cum să-ţi iei inima în dinţi să te desprinzi de staţia de andocare şi să zbori nestânjenit prin spaţiu? Nici soţul meu, nici eu, nu aveam încă astfel de abilităţi, aşa că ne agăţam unul de altul, amândoi eram conştienţi că era doar o chestiune de timp înainte ca unul dintre noi să renunţe. Să aduc un fost iubit în această harababură nu avea cum să înrăutăţească lucrurile, mă gândeam eu. În plus, apăruse la ţanc. Soţul meu urma să plece într-o călătorie de afaceri pentru câteva zile înainte să ajungă Mamoud.

 

După ce am parcat, am luat-o spre terminalul 3, pregătită de o lungă aşteptare. Trecuseră câţiva ani de la 11 septembrie, şi INS, Serviciul de Imigrare şi Naturalizare, verifica cu atenţie pe oricine aducea a arab, aşa că mi-am imaginat că Mamoud părea candidatul ideal. Am înţeles şi cât de vulnerabil îl făcea înfăţişarea lui, de bărbat de culoare posac. Acum 25 de ani, când făceam autostopul prin Franţa, am experimentat direct rasismul inerent în acea ţară. Sunt sigură că Mamoud ştia mai bine decât mine ce înseamnă să călătoreşti pe autostrăzile din Franţa şi să te învârţi pe cărările de la ţară cu o femeie caucaziană, dar probabil şi-a ignorat tulburarea pentru a-mi face pe plac, iubita lui naivă romantică care era prinsă în vreo bulă a timpului post-boem.

 

În 1979, Franţa oscila încă între radicalii ani ‘60 şi mai conservatorii ani 80′ şi ‘90. Atunci, încă mai puteai să călătoreşti “en stop,” să dormi sub poduri şi pe câmpuri, şi să trăieşti dintr-o dietă de pâine, brânză, şi o sticlă de Vin de Table. Europe on $20 a Day, ghidul de călătorii popular din acea vreme, părea ridicol de burghez pentru mine.

 

Dacă aş fi călătorit cu alt european cu pielea deschisă la culoare, american ca mine, nu cred că poliţia ar fi fost foarte atentă. Dar cu Mamoud, luam poziţia de drepţi de fiecare dată când o maşină de patrulă apărea la orizont, ştiind că maşina se va opri inevitabil în faţa noastră, şi apoi “les flics” vor cere să vadă documentele lui Mamoud. Paşaportul meu american cu vulturul auriu în relief pe coperta albastră groasă era îndeajuns ca să mă lase în pace, în timp ce Carte d’Identité uzată a lui Mamoud şi paşaportul şi viza lui de student pe care fusese destul de înţelept să le ia cu el, erau mereu verificate amănunţit, apoi i le azvârleau cu gesturi de ameninţare pe care le interpretam astfel: deşi documentele tale sunt în regulă, te vom scoate curând din ţara noastră! Mamoud nu părea să se supere niciodată şi afişa un zâmbet cinic când simula că face ceva, decis să nu lase hărţuirea poliţiei să-l împiedice să hoinărească liber pe pământul lor.

 

Zona de aşteptare cavernoasă de la terminalul 3 vuia de la haosul obişnuit al mulţimilor de călători care intrau şi ieşeau. Neoanele care făceau reclamă la diferite standuri de mâncare clipeau şi aroma de cicoare a cafelei arse se amesteca cu aroma metalică a mâncării procesate. Grupurile de pakistani care purtau parka de iarnă, soţiile lor îmbrăcate în sariuri colorate şi cu jachete de iarnă pastel pe deasupra, se agitau lângă ieşirea de la vamă, o uşă care se deschidea şi închidea automat când fiecare grup de la sosiri păşea pentru prima oară în Noua Lume.

 

Cine era Mamoud acum? Cum îl voi recunoaşte? În scurtele noastre conversaţii telefonice de-acum câteva zile, nu i-am cerut să se descrie sau să-mi trimită o fotografie recentă de-a lui, pentru că nici el nu-mi ceruse una de-a mea. Din călătoriile mele, am învăţat să accept imprevizibilul şi să mă încred în şansă şi în concursul de împrejurări, ştiind că lucrurile vor ieşi bine până la urmă, chiar dacă nu participam în prealabil la planul de execuţie.

 

Prietenii mei s-au uitat ciudat la mine când le-am zis că mă întâlneam cu un vechi iubit, un bărbat cu care am stat aproape şase luni acum 25 de ani când am avut o relaţie care se poticnea de neajunsurile mele în limba franceză şi ignoranţa lui completă în limba engleză. Cum putea cineva la 19 ani, care poseda un nivel intermediar de franceză, să întreţină o relaţie intimă, să reuşească ceva ce majorităţii oamenilor îi era greu să facă în limba natală? Sau poate ne-am bazat relaţia pe sentimentul  neîmpărtăşit că nu eram capabili să ne exprimăm total, şi că, de fapt, în alte împrejurări, atracţia dintre noi s-ar fi dus?

 

Şi-n fond, de ce venea Mamoud în America? Credeam că trebuie să aibă legătură cu obţinerea cardului verde. Altfel de ce ar veni aici cineva din Africa de Nord? Poate planifica să găsească de lucru în State, dar dacă franceza mea era cât de cât corectă, cred că a zis că avea o slujbă bună la spital, deşi nu-mi aduceam aminte dacă folosise prezentul sau trecutul când mi-a zis chestia asta. Cred că a zis şi ceva legat de o soţie, doi băieţi şi o fetiţă nou-născută, dar la vârsta noastră, toţi cunoscuţii treceau printr-un soi de criză, şi poate această călătorie urma să joace un rol în criza lui?

 

Când am realizat că venea sigur, am făcut un pact privat cu mine însămi că nu voi face nimic să-l ajut să găsească de lucru sau să obţină actele de rezidenţă. Viaţa mea deraiase aşa de tare, că nu aveam energia să pun pe linie trenul meu, darămite să salvez alt suflet. Aşa că am repetat ce voi spune când, inevitabil, INS ma va chema în biroul lor de la aeroport cu oglinzile acelea semi-transparente şi suspecţii legaţi de scaunele din sala de aşteptare. Nu conta pentru mine dacă agenţii l-ar fi urcat pe Mamoud în următorul avion către Franţa. Ar fi fost uşor neplăcut că veneam tocmai din Queens, dar de vreme ce nu-l văzusem de atâţia ani, alţi 25 nu ar fi contat, sincer.

 

Chiar şi când eram împreună nu ştiam multe despre el. De unde avea puţinii bani pe care-i avea? Nu muncea. Pretindea că are un “binefăcător” francez, un francez bătrân care luptase în războiul algerian, dar nu-mi imaginam ce-l motiva pe acel bărbat să-l ia pe tânărul algerian sub aripa lui şi să-l instaleze într-o mică mansardă într-o vilă cu trei etaje, luxoasă de altfel, într-un oraş vechi şi provincial, în centrul Franţei? A cui era casa? Câţi alţi imigranţi au locuit în acele mici camere rectangulare la cel mai înalt etaj unde am stat cu Mamoud în acelaşi pat? Nu că nu-l întrebasem toate lucrurile astea; dar nu-l înţelegeam când zâmbea viclean, când ridica din umeri imperceptibil, şi îmi răspundea vag şi diferit de fiecare dată.

 

În fiecare zi la universitate mă saluta la distribuitoarele automate, nerăbdător să-mi spună rapid o istorioară despre nu ştiu ce aventură prin care trecuse seara trecută sau să stabilească următoarele întâlniri. Eram “iubita lui din America” şi cred că amândoi ştiam ce însemna chestia asta. Din fericire pentru noi, studentele străine, majoritatea franţuzoaicelor serioase ne lăsase nouă colegii cu pielea de culoare închisă. Eram foarte mulţumită de acest aranjament. Pentru mine cel puţin, marocanii, algerienii, şi senegalezii aveau o profunzime a sincerităţii care îi făcea pe francezii insipizi să pară extrem de neatrăgători.

 

Îmi luasem o revistă cu mine la aeroport să citesc, crezând că dacă nu eram chemată la interogare, cel puţin aveam ce să fac în timp ce înduram aşteptarea lungă când Mamoud era interogat sever de reprezentanţii mei guvernamentali, dar, în loc să mă aşez undeva, m-am trezit în mijlocul mulţimii din Asia de est, aducându-mi aminte de călătoria de un an pe care o făcusem în India cu soţul meu acum 15 ani. A fost o perioadă frivolă în vieţile noastre: fără copii, fără joburi, sau alte angajamente decât să fim tot pe drum, un contrast puternic faţă de majoritatea locuitorilor din ţările dezvoltate în care călătoream care se chinuia. Pe atunci, nu aveam certuri serioase despre cursurile divergente ale vieţilor noastre. Numai drumul accidentat, minat de responsabilităţile obişnuite ale vieţii de adult ne adusese la acel capăt. Cu toate distracţiile noastre organizate atent, nu eram pregătiţi să facem faţă problemelor lumeşti care ar fi apărut la întoarcere, acasă.

 

La puţin timp, am simţit o prezenţă în spatele meu şi l-am găsit pe Mamoud radiind ca şi cum ne întorsesem cu 25 de ani în urmă şi ne întâlneam din nou la şcoală în faţa distribuitorului automat de cafea.

 

– Bună! l-am salutat.

 

– Ça va? a întrebat el, sărutându-mă pe ambii obraji.

 

Apoi, cu o uşurinţă la care puteam doar să visez, ne-am întors şi am ieşit repede pe uşă pentru a dispărea în peisajul internaţional, un cuplu anonim care se întâlnise la un aeroport internaţional în orice ţară din lume – fără copoi care să mă ia deoparte, fără privirile bănuitoare ale compatrioţilor arabi, fără poliţişti civili care să mă aresteze pentru că ascundeam un terorist.

 

Când ne îndreptam către maşină, l-am privit atent pe Mamoud şi sunt sigură că şi el mă analiza pe mine. Purta Levis, o jachetă de schi stilată, o bluză albă pe gât şi un pulover gros din lână, toate semnele că, financiar, cel puţin, îi mergea bine. Părul lui era scurt, tuns foarte scurt, şi se rărea uşor pe mijlocul scalpului. Părea că se împlinise la fălci, dar nici eu nu mai eram vreo frumuseţe ca la 19 ani, nu-mi pierdusem complet greutatea pe care o pusesem în timpul sarcinii, acum zece ani. În ciuda anilor, ochii lui încă luceau mai amuzaţi ca niciodată când vorbeam.

 

Mi-a luat un minut să îmi dau seama că engleza lui stricată era mult mai rea decât franceza mea ruginită, aşa că am dat-o rapid pe limba în care ne consumasem povestea de dragoste originală. Nu ştiu ce magie mi-a readus acele cuvinte străine. Putea fi un soi de reacţie fiziologică: simplul fapt că eram cu el declanşa un răspuns mimetic, scotea la iveală gramatica şi vocabularul pe care nu le mai folosisem de ani de zile, dar când am ajuns acasă la mine, sporovăiam ca nişte vechi prieteni. Până şi fiul meu a simţit căldura dintre noi şi l-a primit pe Mamoud ca şi cum îl ştia dintotdeauna.

 

M-am dumirit rapid că Mamoud nu venise în SUA ca să stea, şi am râs că am putut crede una ca asta când mi-a arătat un album mic plin cu fotografii cu soţia lui şi tânăra sa familie pozând în faţa casei cu două etaje dintr-un orăşel lângă graniţa cu Elveţia. Dar tot mă întrebam de ce venise în vizită. Ce fel de soţie ar permite soţului ei să-şi ia un concediu scurt pe alt continent doar la trei luni de la naşterea fiicei lor? Sau, îmi ziceam eu cu neîncredere, “vacanţa” era de fapt o acoperire pentru fapte mult mai abjecte, şi eram doar un pion într-un joc internaţional care adusese deja moarte şi distrugere în oraşul meu? Dar în timp ce-l cercetam pe Mamoud, indiferent cum o întorceam, părea un bărbat din clasa medie, de vârstă medie, care îşi luase o vacanţă de o săptămână în Statele Unite.

 

Nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc la cât de rău s-au sfârşit lucrurile între noi. Nu avea nimic de-a face cu faptul că noul semestru urma să înceapă curând şi cumpărasem un bilet de avion pentru a mă întoarce în State. Aş fi renunţat uşor la studii pentru a rămâne în Franţa dacă asta însemna să mă mut la Montparnasse sau Riviera, dar adevărul era că nu-mi prea plăcea conservatoarea regiune rurală franceză unde oamenii mi se păreau rezervaţi şi condescendenţi. Această atitudine negativă era parţial greşeala mea. Singurele interacţiuni reale pe care le avusesem cu francezii erau brutăriile şi cârnăţăriile franceze locale de unde îmi cumpăram prânzul, sau în Jardin de Mail unde bărbaţi excitaţi stăteau pe bănci scoţând sunete pline de dorinţă la picioarele mele în timp ce frunzăream o carte de Collette în soarele de după-amiază.

 

Tocmai făcusem 20 de ani, nu tocmai un adult responsabil, şi probabil obosisem să continui o relaţie din ce în ce mai complicată într-o limbă pe care nu o stăpâneam cu adevărat. Totuşi, nu era un motiv să dezamăgesc o altă persoană, dar cum semestrul meu se apropia de sfârşit, am început să mă aliniez cu alţi americani din programul meu, şi împreună am făcut planuri să călătorim prin Europa cu trenul, un lux pe care ştiu că Mamoud de-abia şi-l putea permite. Deodată, ideea de a vorbi engleza cu oamenii care îmi înţelegeau glumele, părea mai distractivă decât, să zicem, să merg în Algiers, o călătorie pe care Mamoud o sugerase, o excursie în calitate de evreică; nu ştiam cum să mă impac cu o alegere pe care o regretam de ani de zile.

 

Aşadar, cu ochii în lacrimi, i-am spus lui Mamoud despre planurile mele, dar drept consolare, m-am oferit să mă întâlnesc cu el câteva săptămâni mai târziu la o adresă vagă în una din oraşele clasei muncitoare din sudul Franţei unde locuiau rudele lui. Apoi, uşurată că m-am eliberat, m-am urcat într-un tren care ducea la Amsterdam.

 

În prima noapte cu Mamoud la Brooklyn, nu am putut dormi. Poate că mă chinuia trădarea mea capricioasă de acum mulţi ani, dar inima mea galopa, eram foarte fericită că mă pricepusem să reţin limba. Toate filmele acelea străine se infiltraseră oarecum în mintea mea? Încercările mele de a citi filosofie franceză obscură chiar au dat roade? Cum se face că o limbă pe care o credeam uitată complet fusese în stare latentă toţi anii ăştia?

 

Ziua următoare a trecut uşor. Fiul meu şi cu mine l-am însoţit pe Mamoud în ceea ce eu consideram că trebuie să fie prima excursie când vizitezi oraşul New York: o călătorie pe ruta Circle Line pentru a înconjura întreaga insulă astfel încât Mamoud să poată avea o idee clară despre miracolul care era Manhattan – cum o bucăţică mică de pământ lungă de numai 13 mile putea găzdui culturi atât de diferite. Ca să completăm călătoria pe vapor, următoarea noastră activitate urma să fie un tur la câţiva vecini unde putea experimenta cât de uşor era pentru newyorkezi să-şi întrepătrundă vieţile, faţă de rasa rigidă şi barierele de clasă din Franţa.

 

Am împachetat câteva băuturi şi sandviciuri pe care le dădeam cu ţârâita în timpul călătoriei de trei ore cu vaporul. Oricine ne vedea ne putea confunda din greşeală cu o familie mixtă obişnuită. Am râs la glumele noastre, am arătat balizele, am făcut fotografii, şi ne-am ascuns în cabină să bem ciocolată fierbinte în timp ce vorbeam în franceză tot timpul. În secret, mă felicitam singură când făceam vreo remarcă spontană şi mă simţeam trezită din amorţeală de Mamoud, care părea că apreciază frivolitatea mea de şcolăriţă. Poate doar îmi făcea pe plac şi în realitate eu de-abia reuşeam să mă fac înţeleasă, dar mă făcea să mă simt ca şi cum înţelegea fiecare cuvânt.

 

În acea seară, am aranjat ca fiul meu să doarmă la casa unui prieten ca să-l pot duce pe Mamoud la câteva din barurile mele locale preferate. Am băut Pernod înainte de cină şi o sticlă de vin în timpul mesei, apoi ne-am plimbat prin tot cartierul în timp ce ne reaminteam anii trecuţi. Nu mă simţeam inconfortabil. De fapt, mă simţeam destul de normal, la fel cum plimbarea şi pregătirea mesei împreună cu el păreau simple. Din cauza situaţiei mele personale, m-am gândit foarte mult la firea capricioasă a iubirii şi imposibilitatea ca o poveste de dragoste pasională să dureze o lungă perioadă de timp, dar acum mă întrebam dacă era lăudabil să ai un şir de iubiţi care puteau întreţine un sentiment de incitare, ceva ce părea să lipsească din viaţa mea de femeie căsătorită?

 

Când mă uit acum înapoi, habar n-am de ce Mamoud venise în vizită. Ştiam că nu venise să obţină cardul verde sau să execute vreun act terorist, sau să-şi îndeplinească vreo fantezie de răzbunare pentru că fusese părăsit cu mulţi ani în urmă, nici nu cred că a ajuns să creadă că încă mă iubeşte, dar am sfârşit prin a ne culca din a doua seară, cele şase seri care au urmat, eu ascultând mereu paşii fiului meu, pregătită să sar înapoi în dormitor, ca să-şi găsească mama unde se aştepta să fie. Chiar şi în acel an tumultuos, aşa cum endorfinele maschează adevărata durere a corpului, copilul meu era foarte inocent şi naiv ceea ce nu putea veni decât din anii de stabilitate şi confort, părea că nu-şi dă seama de agitaţia care urma să-i despartă curând familia.

 

M-am bucurat să-l am pe Mamoud prin preajmă săptămâna aia. La el veneam acasă după slujbă, cu el sporovăiam în bucătărie, şi lângă el mă ghemuiam în pat noaptea. Cu soţul meu fusesem aşa, dar când căsătoria noastră devenise imposibilă, ştiam doar să ne exacerbăm problemele. În acele câteva zile cu Mamoud, am avut sentimentul acel efemer, a ceea ce înseamnă să fii iubită din nou, deşi eram sigură că situaţia noastră era doar temporară.

 

Într-o seară, în timp ce stăteam în pat lângă el, l-am întrebat:

– Pourquoi? lăsând restul întrebării să atârne în aer.

 

Nu i-a luat mult să-şi da seama ce-am vrut să spun şi să-mi răspundă rapid:

 

– Tu es folle, et moi, je suis fou.

 

Era un răspuns pe care credeam că l-am înţeles. Eram nebună, şi el era nebun, dar oare la ce se referea mai exact? La lunile noastre împreună din ‘79 când am avut o relaţie care se baza pe intuiţie şi nu pe cuvinte ca atare? Sau la faptul că m-a sunat tam-nisam după 25 de ani să-mi zică că vine în vizită şi eu, la fel de nebună ca el, am fost de acord să vină? Să fi fost faptul că amândoi aveam acel sentiment de romantism înşelător, crezând că după atâţia ani dorinţa poate fi reaprinsă? Sau poate această excursie era doar un simplu act de sfidare faţă de limitele căsătoriei lui, dispreţul rasist pe care l-a simţit când trăia bine mersi în Franţa, sau injuriile şoviniste din propria mea ţară după 11 septembrie?

 

N-am mai apucat să-l întreb. După ce am petrecut o săptămână împreună, a folosit ultimele ore să cumpere cadouri pentru familia lui în timp ce eu am rămas acasă, gândindu-mă cum mă voi simţi după ce pleacă. Se ducea acasă la soţie şi copii, şi eu rămâneam să mă refac acasă, dar simţeam şi că înflăcărarea de la începutul relaţiei se ducea şi timpul petrecut împreună era tensionat. Uitasem ce repede îi sărea muştarul când lucrurile nu erau tocmai cum voia el, ca de exemplu accentul meu în franceză, sau vocabularul limitat care mă forţa să-l întreb mereu cum să zic lucruri mai complicate.

 

Am crezut că poate cel puţin îmi va scrie, dar n-am mai auzit nimic de la el de atunci. Să nu fi putut păstra oare secretul nostru doar pentru el şi având conştiinţa încărcată, îi ieşise porumbelul pe gură imediat ce a coborât din avion? Sau poate făcuse pur şi simplu ce-şi pusese-n cap de la bun început: vizitase o iubită mai veche pe care n-o uitase.

***

Nava Renek

385 E. 18^th Street 5J

Brooklyn, N.Y. 11226

nrenek@brooklyn.cuny.edu