Profetul de pe strada nr. zece

de Tsipi Keller (Israel)

Traducere: Alina-Olimpia Miron

for the English version please click here

 

SCRIS ÎN CREION ÎNTR-UN VAGON DE MARFĂ ÎNCHIS


aici, în acest vagon

eu eva

cu abel, fiul meu

de-mi vedeți primul născut

cain, fiul omului

spuneți-i că eu

‑‑Dan Pagis


Oriunde cărțile sunt arse, în final și oamenii vor arde

‑‑Heinrich Heine


UNU


CU CE să înceapă? Cu antisemiții? Un subiect zăvorât în inima sa? În venele sale?

 

Ar putea începe cu apărătorul libertăților civile, străjerul drepturilor omului și animalelor, ilustrul renumit și admirat de lumea-ntreagă pentru strictele acte filantropice.

 

Din mormanul de cărți de pe biroul său, Marcus Weiss alege Down and Out in Paris and London și recitește pasajele odioase marcate cu creionul.

 

Îl atinge de fiecare. Justețea impecabilă, indignarea snoabă a tânărului englez de viță nobilă. Staccato-ul nazal și scurt, dezgustul, sila trufașă față de orice este evreiesc: “Negustorul era un evreu roșcovan, o persoană extrem de dezagreabilă…Ce plăcere să îi fi turtit nasul ăla evreiesc. ”

 

Evreul. Veșnicul Evreu. Nasul acela…infamant de celebru, infamant de culpabil. Evreul e asemenea ciumei: nu te poți descotorosi de el.  Evreul e un huligan șmecher, meschin și fără scrupule care îi trage pe sfoară pe  amărâții care îi pică în plasă. Uită-te la ochii aceia bulbucați de evreu, uită-te la pupilele întunecate cum stăfulgeră orbitele. Nici nu-i de mirare că evreii, cu sprâncenele lor stufoase, sunt asociați cu șobolanii. Într-o clipită își dai seama că evreul e pus pe rele, că făurește un plan periculos, dar cușer.

 

Cu două degete și inima-i plină de dispreț, Marcus ridică volumul de marginea copertei și o pendulează deasupra coșului de gunoi. Cât de ușor ar fi să o arunce pur și simplu —un fel de blasfemie, însă prin ce altă cale să-și încheie socotelile cu Dl. Orwell? Dl. Orwell care fusese idolul său.

 

Ce șoc a avut, ce uimire l-a cuprins când a citit pentru prima oară aceste pasaje.

 

Tânjește să arunce cartea, dar știe că nu o va face. Își spune că poate va avea nevoie de anumite citate mai târziu, însă adevărul e că niciodată n-ar putea distruge o carte. Nici măcar Mein Kampf.


Așa că pune cartea la loc în grămadă.

 

Acestea sunt cuvinte. Cuvinte așezate pe niște pagini adunate într-o copertă.

 

Cuvinte periculoase. Cuvinte care instigă la ură și o legitimizează.

 

Cât îi urăște pe aceia care îl detestă. Păcat că nu crede în Iad. Dacă ar crede, i-ar ura lui Orwell să-și prăjească oasele acolo, i-ar ura lui Orwell să ardă laolaltă cu ceilalți pe vecie.

 

El nu e un fanatic. Doar vrea să se facă dreptate. Evreii sunt specialiști în a căuta să facă dreptate.

 

Marcus își scoate ochelarii de citit iar apoi își freacă ochii și vomerul nasului. De ce îi irită atât de mult acel nas? Propriul său nas nu este mare; de fapt,  este aristocratic de acvilin, dacă nu chiar lung.

 

Îi place nasul său. Și Ginei îi place. După o porție de cunnilingus, Gina i-a zis că în sfârșit înțelege de ce evreii sunt atât de dotați, de ce au fost aleși pe Muntele Sinai.

 

Gina este o evreică căreia îi plac evreii, în special bărbații, fie și numai pentru faptul că sunt buni la pat și, pe deasupra, mai sunt și circumciși. Ea e de părere că evreii, un popor responsabil încă de la naștere, sunt amanți de nădejde, punctuali în nevoile și dorințele lor.

 

Din perspectivă estetică (și ea chiar e calificată a vorbi despre estetică deoarece activează în acest domeniu), un penis circumcis este mai plăcut vederii. Gina crede că, de fapt, acesta e adevărul gol-goluț stând în spatele întregului ritual. Probabil unei femei îi venise ideea să taie excesul de piele – o soluție practică și rapidă. Iar bărbatul a văzut că ideea e bună, așa că doar a îmbrăcat adevărul în cuvinte.

 

Când Gina vorbește despre evrei, toate spusele ei îi liniștesc sufletul și îi aduc alinare.

 

Alinare, se gândește Marcus, este un cuvânt atât de evreiesc.

 

Din cauza istoriei lor zbuciumate, zice Marcus, evreii au dezvoltat un talent pentru mitleid, adică compasiune. De la o vârstă fragedă, Marcus însuși a luat asupra sa povara suferinței și nedreptăților pricinuite poporului său, simțind în inimă durerea și chinul lor. Îl cheamă din străfundurile pământului, vor ca el să le revendice viețile lor și ale copiilor lor, vieți curmate mult prea devreme.

 

Îi spune Ginei: noi evreii nu ne iubim destul. Ne lipsește siguranța de sine. Niciodată nu vom avea destul succes. Oricât de mult am încerca, nu vom putea fi ei. Și cât ne dorim să fim în locul lor! Deși nu vrem. Când e vorba de P.R., mereu rămânem în urmă, nu putem fi deranjați. Martirii noștri nu dobândesc statutul de sfinți — gândiți-vă numai câți sfinți am fi putut avea! Milioane! Cei care au murit pentru kiddush hashem1, cei care au murit pentru că s-au născut în religia greșită. Însă când vine vorba de sărbători, suntem cei mai tari. Sărbători festive, pline de cântece care sfidează goyim-ul2: “Fiecare generație se ridică împotriva noastră pentru a ne distruge. Dumnezeu să ne păzească de mâna lor.” În casele noastre, în sinagogile noastre iubim să cântăm aceste cântece, aceste cuvinte dure, aceste melodii plăcute. Sunt melodii din tinerețea noastră, melodii pe care învățam să le cântăm cu toată puterea.

 

Uită-te la părinții noștri, spune Gina. Uită-te la umilințele pe care le-au îndurat. Și totuși, se consideră norocoși. Cuvântul norocos a dobândit o nouă valență pentru evreii din Europa. După cum știi, părinții mei au părăsit România pe jos. Tu și cu mine nu ne-am cunoscut bunicii. O întreagă generație văduvită de perna sa, de pătura sa ocrotitoare. Pentru a câștiga un simț al propriei indiviualități, părinții nu sunt de ajuns. Când eram copil, tot ce vroiam să știu era dacă bunica mea fusese frumoasă, dacă își dădea unghiile cu ojă roșie. Mama îmi zicea, Da, bineînțeles că fusese frumoasă. Da, bineînțeles că își dăduse unghiile cu ojă roșie.

 

Părinții noștri – spune Gina – nu erau evreii rătăcitori. Ei erau evreii care fugeau.

 

Pantofi, se gândește Marcus. Evrei și pantofi. Și părinții lui fuseseră nevoiți să fugă. Chiar când el era un bebeluș, într-o sacoșă. Au fugit din Germania. De atunci nici măcar un cuvânt în limba maternă nu au mai rostit.

 

Așezat la birou, Marcus caută termenul de evreu rătăcitor. Conform unei legende medievale, evreul îl insultase pe Iisus și a fost, așadar, condamnat – într-un mod destul de convenient – să rătăcească pe pământ până la Ziua Judecății de Apoi.

 

Cine a zis că arborii au rădăcini, dar evreii au picioare?

 

Formează numărul Bibliotecii Publice din New York; trebuie să afle originea termenului antisemitism. Oare cum a ajuns un termen atât de sofisticat să definească un lucru atât de josnic? Ce e în neregulă cu foarte simplul și directul anti-evreu?

 

Linia e ocupată. Marcus mai face o încercare—iarăși ocupat. Bineînțeles, se gândește el, anti-evreu este prea fățiș; în aceste timpuri moderne, avem nevoie de camuflaj, trebuie să ne înnobilăm ura. Pare o chestiune de respect și chiar de autenticitate să fii calificat drept antisemit. Sună progresiv, sună științific. Pe deasupra, nu conține nicio referire literală la evrei.

 

Marcus apasă butonul Redial. O voce bărbătească somnoroasă răspunde. Marcus, pe un ton cât se poate de blând, întreabă despre antisemitism. I se pare că detectează ă scurtă inhalare la celălalt capăt, dar știe că e posibil să se fi înșelat. O fi imaginația lui supraîncărcată; e extrem de sensibil, mereu cu ochii în patru. Când citește, ochiul său antrenat observă în mod involuntar toate J3-urile din pagina respectivă. Cuvântul „bijuterie”4 îl sperie invariabil, și trebuie să se holbeze la el o vreme până reușește să treacă mai departe. Doar când știe că autorul e evreu lasă garda jos. În general, e mândru de faptul că un evreu scrie deschis și fără niciunfel de scuze despre evrei. Chiar și atunci când nu este de acord cu conținutul cărții, cel puțin nu se simte abuzat sau violat.

 

Gina spune că nu este un american adevărat, că prea pune lucrurile la inimă. Gina spune că el nu a învățat să ignore, să fie indiferent la inevitabilele defecte ale celorlalți. Întrebările pe care și le pune sunt o continuă tortură căreia nu știe când să-i pună capăt.

 

“Numai puțin, vă rog” spune bibliotecarul. Marcus se gândește: dacă mă lasă să aștept o veșnicie, atunci cu siguranță voi ști că…

 

Se uită pe fereastră la ramurile dezgolite ale copacilor din curtea de jos. În clădirea de peste drum, toate ferestrele sunt închise și perdelele sunt trase. Un fior, un tremur îi cuprinde deodată corpul, parcă pentru a corobora informația proaspăt procesată de creierul său: afară este frig. În biroul său e cald și confortabil; parcă e un pântece.

 

Încă așteaptă la telefon. Apasă butonul Speaker ca să-i arate bărbatului că nu a stat acolo ca prostul cu receptorul la ureche.

 

Se gândește la bibliotecari—ce-i sensibilizează.

 

Bate cu degetele pe birou. Pe timp de vară, ferestrele pe care le vede sunt mai prietenoase: perdelele sunt trase de-o parte, permițându-i să vadă un scaun, o masă sau poate o lampă minuțios lucrată. Uneori ia binoclul și verifică dacă există vreo urmă de mișcare pe la ferestre. El însuși locuiește la etajul al doisprezecelea, ceea ce îi oferă o amplă priveliște a patruzeci de ferestre. Nu se așteaptă la multe. Doar un străin plimbându-se într-o cameră, sau udând o plantă sau îndreptându-se de spate. Când lentilele surprind pe cineva, rămâne lipit de binoclu până persoana respectivă pleacă. Apoi așteaptă întoarcerea ei, reflectând asupra aspectului ciudat de pustiu al camerei după ce este părăsită.

 

“Alo?”. Astfel gândurile sale sunt întrerupte. Marcus, amintindu-și deodată pe cine sunase și de ce, înșfacă receptorul, recunoscător că bibliotecarul a revenit fără a-l deconecta.

 

Bibliotecarul e foarte îndatoritor. Marcus află că termenul a apărut pentru prima dată în 1879 într-un pamflet contra evreilor scris de un german, un apostat pe jumătate evreu.

 

Iată. Cu asta poate începe.

 

 

DOI


 

MARCUS WEISS. Cincizeci și doi de ani. Încă în formă. Are 1.55 m și o constituție suplă. Exact ca o fată, insistă Gina. Mai ales în zona pelvisului. Într-o seară, după ce a ieșit de sub duș și a intrat în cameră, ea se apropie de el, privirea-i încremenită pe părul lui pubic, de parcă se confrunta pentru prima dată cu așa ceva. Nu acum, Gina, se gândi el. Trebuie să fim în centru în jumătate de oră. Însă ea îi luă mâna și îl poziționează în fața oglinzii imense, îi acoperă sexul cu mâna ei și se uită în oglindă. Ceva îi displăcea, ceva tot nu era în regulă. Îi  mută penisul într-o parte, apoi în cealaltă de parcă bărbăția lui o împiedica. Marcus observă în oglindă cum Gina îi mânuiește carnea. Observă eficiența prozaică a degetelor ei lungi și reci și se gândește că o iubește pe această femeie, această femeie cu părul închis. Chiar dacă, sau pentru că, îmi pipăie sexul de parcă ar fi o bucată de carne frăgezită ce urmează a fi trântită în cuptor. Gina, întreabă el. Ce faci? Vreau să-ți arăt ceva, spune ea, după care îi bagă penisul între picioare și se uită la rezultatul din oglindă. Uită pentru un moment, spune ea pe un ton distrat, un ton (crede el) folosit atunci când îi vin clienții pentru o probă. Uită pentru o clipă ce ai acolo jos și concentrează-te pe zona de aici, din jur. Poți vedea foarte clar cum forma generală a triunghiului tău este exact ca aceea a unei femei. Emană o tandrețe feciorelnică.

 

Nu știu ce să zic, spune el, deși începe să vadă asemănarea de care vorbește Gina.

 

Chiar așa este, spune ea dându-i drumul și continuând să se îmbrace. Este perfect normal, adaugă ea, informându-l că există o perioadă neutră în care toți embrionii umani sunt feminini și doar mai târziu devin masculini când hormonii masculini apar. Ești sigură? întreabă el. 100%, răspunde ea. Se numește perioada nediferențiată. Credeam că e vorba de cromozomul masculin, spune el. Ea îl privește o clipă, timp în care cântărește cele spuse. Își revine și continuă, Poate, însă nu e cazul tău. La tine, un hormon (Gina știe sigur) a fost intercalat la țanc. Dacă mai trecea vreun minut, ar fi rămas pe vecie o fată, lipsită de puterile și trăsăturile masculine superioare.

 

Dar Gina pur și simplu îi adoră mâinile care arată foarte masculin și foarte sexy. Marcus e de acord cu această afirmație. Își studiază mâinile, le întoarce pe față și pe spate. Da, o pereche de mâini bune, mâini expresive. Chiar și rețeaua de vene, foarte albastre și proeminente, sugerează sensibilitatea autentică, parcă de pe altă lume, a unui artist. Degetele sale sunt lungi, cu vârfurile pătrățoase; unghiile îi sunt puternice, și, pe deasupra, au fost binecuvântate cu o strălucire naturală. Gina, care are tendința de a-și roade unghiile când este încordată sau excitată, îi invidiază unghiile.

 

Însă ce adoră sunt momentele când ea-i spune că e topită după vocea lui. Spune că vocea lui exprimă iubirea lui pentru ea, mai ales când vorbesc la telefon.

 

Pentru a-și aminti mai clar cele întâmplate la început și ce s-a întâmplat apoi, Marcus își împarte viața în segmente „înainte” și “după”: înainte și după Paris; înainte și după căsătoria sa cu Myra; înainte și după ce s-a alăturat afacerii tatălui său; înainte și după nașterea Rosinei, fiica lor; înainte și după divorțul său; înainte și după moartea părinților săi; înainte și după ce și-a vândut afacerea și a început să lucreze la dicționarul său; înainte și după ce a întâlnit-o pe Gina.

 

Înainte și după Paris. Ce vremuri, își amintește el afectuos. Epoca de aur petrecută în Orașul Luminilor ca student străin. Norocul chior l-a depus în quartier5, pe rive gauche6, laolaltă cu toți studenții și artiștii. Norocul i-a surâs a doua oară deoarece în camera sa exista un robinet (numai și numai al lui), și chiar pentru a treia oară când a văzut că avea și apă caldă. Se bărbierea în fiecare dimineață în fața oglinjoarei, se spăla pe dinți și-și trecea o bucată de pânză umedă peste piele. O dată sau de două ori pe săptămână, mergea să facă duș sau chiar baie la băile publice. S-a simțit recunoscător pentru fiecare clipă și deseori, când se plimba pe străzi, realiza instantaneu că se afla la Paris și rămânea uimit de norocul său. Umbla pe aceleași străzi, frecventa aceleași cafenele precum faimoșii săi expatriați; locuia pe o stradă numită Dante.

 

La etajul al șaselea (de fapt, ultimul) din 7, rue Dante, viața era egală și la comun.  Thomas, neamțul, era liderul incontestabil. Și pe bună dreptate: era acolo de cel mai mult timp, avea cea mai mare cameră de la etaj și mai avea și o bucătărioară. Dar, mai ales, trăia cu o femeie, propria lui femeie 24/24, o iugoslavă înaltă, catifelată, cu părul ca mierea, pe nume Johanna, a cărei gură plină provoca ambuteiaje în mintea lui Marcus, mai ales când tipa zâmbea. Se gândea că-i vor trebui cel puțin două perechi de buze pentru a-i înghiți doar buza inferioară. Johanna era sexy și maternă totodată, mișcările-i erau atât de molatice, atât de degajate încât îi sfâșiau inima. Îi părea o zeiță, iar modul în care o observa îl convinse că menirea sa în această viață era arta. Îi remarca cele mai mici gesturi, eleganța, tensiunea din degetele întinse când ținea țigara (între fumuri) departe de față. În fiecare zi spera ca Thomas să-l invite în camera lui și, astfel, să o vadă pe Johanna pregătind mâncarea. Thomas era generos de fel, invitându-și prietenii la gustări somptuoase (ale căror ingrediente erau, in majoritate, furate) la ore târzii.

 

Toți au devenit experți în ale furatului sub tutela și îndrumarea lui Thomas. Thomas revenea mereu asupra regulilor: să nu fii prins niciodată în același magazin: cei care sunt la prima abatere sunt lăsați în libertate de detectivii magazinului care nu cheamă poliția. Cunoaște-ți drepturile: dacă te prind că furi și-ți verifică geanta, nu-ți pot confisca bunuri furate de altundeva; acestea-ți aparțin în totalitate, cu etichetă cu tot.

 

Furau totul: mâncare, haine, cărți, discuri. Când Marcus a devenit mai iscusit la furat, i s-a alăturat lui Thomas în expediții de furat, de obicei onorând comenzi ale prietenilor care aveau nevoie de cutare sau cutare lucru. Erau în culmea fericirii: urmau cursuri la Sorbona. A fi student la Paris însemna să fii rege, iar Cartierul Latin îi era regat. Educația era gratis, asistența medicală era gratis, filmele și transportul erau la preț redus.  Dar cea mai mișto chestie erau cantinele pentru studenți (subvenționate de stat)—focare pentru conversații animate și discuții revoluționare. Cantinele erau spațioase și curate, iar matroanele franceze din spatele tejghelelor erau curate, severe, însă predau cele cinci feluri de mâncare gustoase cu o figură maternă. Marcus se minuna de generozitatea francezilor care îl găzduiseră și a miilor de alți studenți străini. Thomas zicea că Marcus era naiv și sentimental. Francezii îl luaseră la ei pentru a proslăvi grandoare civilizației și gândirii franceze. Într-un cuvânt, țelul lor era propaganda: să spele pe creier (și încă franțuzește) studentul străin. Thomas îl preveni pe Marcus: recunoștința era o trăsătură provincială, mic-burgheză de care ar trebui să se descotorosească. Și rapid. Nu este vorba de recunoștință, se apără Marcus. Este o chestiune de reciprocitate, de a respecta, omagia țara care te găzduiește, care îți tolerează furtul atâta vreme cât nu ești prins în același magazin de două ori.

 

Grupul era destul de pretențios. Pentru gustările de noapte, furau pateuri, caviar, orez exotic din Orient; pe scurt, orice era în borcane sofisticate sau împachetat. Le furau și le duceau acasă la Thomas unde marfa era aranjată pe patul dublu ca Johanna să-și desfete ochii și să decidă ce va găti în noaptea respectivă.

 

Zile și nopți cutreierau străzile, și nu doar în quartier și-n împrejurimi, însă peste tot, hoinăreau prin toate cvartalele, și cele de lux și cele mizerabile, căutându-și frenetic libertatea. Au ajuns să cunoască orașul foarte bine, fiecare secret, fiecare pasaj vechi, fiecare străduță și alee îngustă. S-au îmbătat pe Montmartre, au cântat cântece porcoase într-una din micile cafenele. S-au îmbătat cu clochards7-ii lângă Sena sub Pont Neuf, au explorat minunile din rue Mouffetard. Dar cel mai mult îi plăcea sunetul roților pe caldarâm. Adora sunetul mașinilor hodorogind în jos pe marile bulevarde, de-a lungul Champs Élysées, luând-o pe la Place de la Concorde, sau La Place de l’Opéra. Câtă frumusețe…nu-și putea crede ochilor. Și nici măcar nu-i păsa dacă Thomas avea dreptate: Marcus însuși era înnebunit după francezi, adora modul în care rosteau R-urile, felul în care rulau Flipper în bistroul de la colț, înjurând La vache!8 Felul în care își umflă obrajii, cum își aruncă mâinile în aer pentru a arăta că, în viață, unele lucruri sunt pur și simplu absurde și nu ai ce le face. Era topit după baghetele franțuzești, după sosurile pentru salată, după laptele bogat. După boursin à l’ail9, după céleri rémoulade10 pe care o devora în cantități imense. După șunca lor, după crêpes11, după croque‑monsieur12 și croque‑madame13; când se trezea dis-de-dimineață, mergea la cafenea unde mânca croissant sans beurre14, un ou fiert tare și o demi‑tasse15.

 

În timp, cu excepția accentului său, a devenit francez: își umfla pbrajii, își arunca mâinile în aer, deși instinctul îi spune că nu va atinge nicicând măcar fluența copiilor; știa că nu se va apropia de bătrânii duri din piațpă, cu fular și beretă, cu un chiștoc de țigară atârnându-le de buze, hrănind porumbeii sau jucând boules16.

 

Împreună cu Thomas a lucrat în tura de noapte (pentru o vreme) la Les Halles, nu doar pentru bănuți, ci pentru a câștiga “experiență,” strângând lăzi de produse agricole din camioane. Vara, timp de două săptămâni, a stat într-un sat aproape de Bordeaux unde a cules struguri laolaltă cu țăranii și țiganii. S-a furișat în castelul gol al baronului local care deținea strugurii, laolaltă cu satul și tot ce era în el, și acolo, pe podeaua de marmură, și-a pierdut virginitatea.

 

A învățat multe în Franța, s-a simțit inundat de tot ce înseamnă Franța. În mansarda sa de la etajul 6, a scris asiduu o mică piesă, în franceză, despre două ceasuri dintr-o ceasornicărie care își discutau propriile vieți și viețile proprietarilor. Se sprijinea de fereastră și-și pironea privirea visătoare pe acoperișurile înclinate, pe ferestre, pe întinderea cerului și inspiră solemna serenitate a unei naturi moarte. Își cumpără un șevalet și acuarele, în încercarea de a transpune peisajul pe pânză. Dar mâna sa, ținând pensula, șovăia, era nesigură, inadecvată. Astfel, compoziția armonioasă pe care o văzuse afară și pe care mintea i-o închipuise drept desenul final, nu-și găsi niciodată materializarea pe acea pânză. Se gândi să scrie și să regizeze filme deoarece mintea sa mereu abunda în imagini. Și, din când în când, remarca pentru sine că cutare sau cutare imagine ar putea deschide un film. Chiar și când observa ceva amuzant sau trist pe stradă, surprindea situația, cuprinzând-o în cadrul întunecat al unor lentile de cameră foto.

 

În alte momente, mai puțin favorabile, i se părea că aspirațiile artistice îl ridicau la nivelul lui Frédéric Moreau, visătorul trândav din Éducation Sentimentale de Flaubert.

 

Viața era încântătoare, dar, uneori, vedea câte o licărire a ceea ce credea el că e partea întunecată a Parisului. Într-o dimineață înnegurată, el și alții au privit cu mare solemnitate cum polițiștii au scos din apele întunecoase și cleioase ale Senei corpul înecat al unei tinere femei, au „împachetat-o” în plastic și au plecat cu mașina. Diagnosticul lui Marcus: dragoste neîmpărtășită.

 

După trei ani petrecuți în Paris, s-a întors la New York și s-a alăturat tatălui său în afacerea familiei. Apoi s-a însurat, a făcut un copil și a devenit un afacerist de succes.

 

Peste ani, s-a întors la Paris pentru o vizită. Și-a căutat trecutul. Își uitase mare parte din franceză, însă a ținut morțiș să o vorbească, cu tot cu greșeli. Vechiul Cartier Latin părea mai aglomerat și, spre suprinderea și amărăciunea lui, nu mai era niciun caldarâm (în afară de puține zone), fusese înlocuit cu asfaltul uniform și neted. Umblă pe străzi într-o năuceală totală: cum au îndrăznit să facă așa ceva? Le Boul’ Mich17 și Bulevardul St. Germain își pierduseră farmecul. La hotel, la cafenele, i-a întrebat pe francezi: De ce? De ce? Iar ei l-au privit, uimiți de întrebarea sa, apoi au dat din umeri, au zâmbit și au zis, Mais c’est mieux, non?18 Este mult mai bine pentru mașini. Caldarâmul era foarte nepotrivit, n’est‑ce pas19, pentru cauciuc, pentru șoferi. Șoferii preferă asfaltul. Dar frumusețea, spuse el, frumusețea Parisului. Și-au umflat obrajii, și-au aruncat brațele în aer; măcar în această privință nu se schimbaseră.

 

A vizitat din nou locurile pe care le frecventase; în mod incredibil, erau toate la locul lor, neatinse de vreme, cu excepția Café  Flore ale cărei toalete fuseseră îmbunătățite (oglinzi strălucitoare și alamă). După ce a trecut peste șocul și dezamăgirea legată de caldarâm, s-a reîndrăgostit de Paris, hoinărind străzile de dimineață până seara, observând entuziast excentricitatea lirică a denumirilor străzilor: rue des Mauvais Garçons20; rue des Bons Enfants21; rue des Manteaux Blancs22. La prânz a înfulecat un salam cu șuncă avec crudités23, a înghițit un pahar cu bere, a savurat le tabac brun24 a țigărilor Gauloise (fără filtru). În fiecare dimineață, la hotel, după ce se trezea și stătea în pat, ascultând vocea blândă și familiară a prezentatorului radio, simți melancolia caldă și cenușie a Parisului zvâcnindu-i în suflet. Reflectă asupra modului în care programele radio matinale surprindeau și revelau starea, caracterul țării și al poporului. Mai ales francezii ale căror voci armonioase și blânde răvășeau sufletul ascultătorului străin care, cu ani înainte, în tinerețea sa, simțea că aparținea acestui oraș, că acest oraș era casa lui.

 

Marcus rememorează acele momente și oftează. De-a lungul celor trei ani după Myra și înainte de Gina, a petrecut mult timp cu Oscar, dragul și vechiul său prieten. A fumat și a băut, era trez la orice oră, ieșea în oraș când avea chef, se închidea în casă daca i se năzărea, fără a da nicio explicație sau vreun raport nimănui.

 

În acele zile, de mult apuse, Marcus trăsese concluzia (fericită) că era mai ușor să te înțelegi cu bărbații. Femeile sunt doar un factor de stres în viața omului. După douăzeci de ani de căsnicie, Marcus credea (oarecum justificat) că știe câte ceva despre femei, dar, pe măsură ce a început să aibă întâlniri din nou, și-a dat seama că, de fapt, el se obișnuise cu manierismele Myrei. Și acum chiar acele idiosincrazii îl făceau să se îndoiască de toate femeile, de manierismele lor ciudate, uneori enervante.

 

Când Gina a apărut, asemeni zânei bune din povești, totul s-a schimbat. A început să mănânce mâncare sănătoasă, să bea moderat, și când tânjea după o țigară, își punea un pai de plastic între dinți. Acum doarme în mod regulat, face yoga și merge la controale medicale anuale. Nu are arsuri la stomac. Are scaun ușor și a învățat de la Gina că este un semn bun, că toate organele esențiale sunt în formă excelentă. Totuși, din când în când, când stă întins pe spate pe covorul din sufragerie, cu picioarele la piept într-o întindere încordată, sângele zvâcnindu-i în față, începe să vorbească de unul singur, spunându-și, Ridică-te de jos, idiotule. Chiar ai nevoie de asta? O să faci un atac de cord.

 

În asemenea momente, se întreabă cum de Gina a reușit acolo unde Myra a eșuat. Oare abordarea Myrei era greșită? Sau de vină a fost faptul că el, asemenea majorității bărbaților, a cedat și s-a lăsat pe mâinile protectoare ale unei femei?

 

Aceasta e cheia, se gândește el. Grija. Myra încerca să îl schimbe, dar nu de dragul lui, ci de al ei.

 

Când Gina este într-o dispoziție specială, se întinde pe canapea și deapănă amintiri plăcute; invocă trecutul și chiar îl distorsionează puțin. Una dintre amintirile preferate e aceea a nopții când drumurile li s-au întâlnit pentru prima dată la acea oribilă petrecere de Revelion din SoHo (cu patru ani în urmă). Ea spune că Marcus s-a îndragostit de ea când a auzit că erau vecini. Ea spune că el a presimțit că ea va insista să-și păstreze propriul apartament. Și el, deja antrenat, spune, Nu, au contraire25. În acele zile îndepărtate, când își sărbătorea libertatea în fiecare noapte, se retrăgea imediat ce afla că femeia cu care se întâlnea locuia pe o rază de 40 de cvartale de refugiul său de pe Str. Nr. 10, spune el. Ce l-a atras la Gina a fost canapeaua galbenă.

 

O, da. Gina râde de parcă e prima dată când aude asta. Canapeaua galbenă.

 

Întâi i-a văzut coapsele, îmbrăcate în ciorapi lungi și fini, una peste cealaltă sub fusta mini neagră. Stătea pe o canapea de-un galben aprins, mai mult pe-o parte decât pe fund, corpul întors astfel încât să-l vadă pe bărbatul din fața ei.

 

Marcus se instalase într-un scaun și a dat pe gât paharul cu whisky în speranța de a se îmbăta înainte de miezul nopții. Cu tristețe observă că, în afară de Oscar, nu cunoștea pe nimeni în acea imensă mansardă; că el, singurul invitat care nu înțelegea nimic și căruia îi păsa doar în treacăt de modă sau design, ar avea foarte puține de spus oricui ar dori să converseze cu el. Îi cercetă cu privirea pe bărbații îmbrăcați la fel de extravagant ca femeile, emanând același stil. Nici nu-i de mirare, se consolă singur, că nu se simțea în largul său în pantalonii săi desueți de lână și puloverul negru.

 

Și atunci a zărit-o—întîi picioarele, apoi fața. Pe atunci, se gândește el, eram deja beat. Bâigui taciturn, “Trebuie că ai curaj dacă șezi pe o canapea atât de galbenă.” Se gândi să se ridice, să-l caute pe Oscar care să-l prezinte Doamnei Picioroange, dar se gândi de două ori, spunându-și că, într-o asemenea eventualitate, nu-și va mai recupera scaunul care va fi înșfăcat imediat ce se va ridica. Totuși, se ridică de pe scaun și se duse direct la ea, ca un somnambul, podeaua mișcându-se încoace și-ncolo sub privirea sa. Și chiar când își făcea drum spre ea, toți din jurul lui au început numărătoarea inversă, iar el, cu urechile țiuindu-i, concentrându-se pe destinația finală, adică coapsele ei, o călcă pe picior, ea își ridică fața schimonosită de durere și furie spre el, moment în care Marcus făcu un pas înapoi, își pierdu echilibrul, căută un punct de sprijin, în timp ce ea se-nclină instinctiv spre el pentru a-l prinde. Marcus se gândi, Dumnezeule, câtă forță!

 

Apoi toți cei prezenți s-au pupat și îmbrățișat, în timp ce el stătea acolo, plin de confuzie, și o privea pe Doamna Picioroange cum îl pupa pe bărbatul de pe canapea. L-a sărutat pe obraz, nu pe buze, observă Marcus. Gina se ridică de pe canapea, îl sărută și pe el care simți profund amprenta buzelor ei groase pe obrazul său, apoape de templă, și se gândi, E la fel de înaltă ca mine. Va trebui să mă obișnuiesc cu asta.

 

S-a dovedit că Oscar, care scrie articole despre modă, o cunoștea pe Gina de ceva vreme. Cum de nu m-ai prezentat niciodată Ginei? îl întrebă Marcus într-o seară. Oscar dădu neștiutor din umeri. Nu mă ocup de pețit. În plus, eu și ea nu suntem foarte apropiați, doar ne mișcăm în aceleași cercuri de oameni. Câteva nopți mai târziu, în pat după ce au făcut dragoste pentru prima dată, deodată, Gina se întoarce spre el și spune, Oscar e gay, nu? Nu știu, spune Marcus, un pic iritat de întrebare. Cum adică nu știi? Credeam că vă aveți ca frații. Așa e, spune Marcus, dar nu am atins subiectul acesta niciodată. De ce nu? Întreabă Gina. Pur și simplu, spune Marcus. Dacă ar fi vrut să vorbească despre asta, ar fi făcut-o. Dar, continuă Gina, nu ești curios? Nu vrei să știi? Nu. Iritarea lui Marcus începe să atingă noi cote. Nu mă interesează. Și cu asta basta, bine? Bine, bine, nu te enerva, spune Gina vârându-i amuzată un cot în coaste.

 

Acum că-și amintește, se miră că și-a permis să i se adreseze pe un ton atât de crud și aprins. Azi, când e atât de îmblânzit și domesticit, n-ar mai îndrăzni.

 

Gina. Gina Bloch. Gura ei tristă. Corpul ei lung și suplu. Părul scurt până la urechi, cărarea pe mijloc. O față, crede el, ușor de desenat, care se pretează perfect liniilor unei cutii: linia dreaptă a frunții, linia scurtă a pometului, linia ușor ascuțită a maxilarului, bărbia pătrată.

 

Capul rotund care lui Marcus îi place să-l cuprindă în mâini, gâtul prelung și delicat. Ochii negri, foarte mobili.

 

Iat-o că vine. Marcus aude cheia în broască. Chiar și cu broaște, se gândește el, Gina rămâne intransigentă. De parcă o cheie, odată în mâna ei, ar trebui să deschidă toate ușile. El se mută în dormitor unde știe că Gina își va pune un tricou și pantaloni de trening, însă, spre surprinderea sa, Gina se află pe pat, îmbrăcată din cap până în picioare, crăcănată. Admiră pletora de straturi întregi de materiale și nuanțe blânde, creație și design marca Gina Bloch. Admira mai presus de tot fularul lung ca de catifea, dark pe dinafară, albăstrui pe dinăuntru.

 

“Bună, bună,” spune el, aplecându-se pentru a o săruta.

 

“Dezleagă-mi șireturile, te rog. Nu mă pot mișca.”

 

“Sigur.”

 

“Lucrez prea mult.” Gina se întinde și cască. “Azi am primit cinci comenzi noi.”

 

“Foarte bine.”

 

“Nu știu.” spune ea. “Va trebui să mai iau altă croitoreasă.” Ea zâmbește satisfăcută. “Poți să dai drumul la apă și să pregătești cina? M-am oprit la măcelărie. Pe tejgheaua din bucătărie vei găsi cotlet de oaie.”

 

Marcus i-a scos deja pantofii, iar acum îi descheie pantalonii de lână, gândindu-se vesel la vederea pântecelui ei alb și coapselor ei albe. “Altceva?”

 

Gina râde. “Da. Toarnă-mi un pahar de coniac și adu-l la baie cât stau în cadă.”

 

 

Note:

1 Kiddush Hashem constituie un precept iudaic enunțat în Tora, conform căruia orice evreu trebuie să onoreze, respecte și preamărească numele Domnului.

2 Goy (plural: goyim) este un termen evreiesc biblic care înseamnă „națiune”, „popor”. În prezent, termenul desemnează orice non-evreu.

3 J: în engleză (original), „Jew” înseamnă „evreu”.

4 Bijuterie: în engleză (original), „jewel” înseamnă „bijuterie”.

5 Quartier: în franceză (original) „cartier”.

6 Rive gauche: în franceză (original) „malul stâng”.

7 Clochards: în franceză (original) „vagabond”.

8 La vache!: în franceză (original) „Vaca!”.

9 Boursin à l’ail: în franceză (original), marcă franceză (Boursin) de brânzeturi. În acest caz, brânză cu usturoi.

10 Céleri rémoulade: în franceză (original) „remuladă cu țelină”.

11 Crêpes: în franceză (original) „clătite”.

12 Croque‑monsieur: în franceză (original) desemnează un sandviș foarte popular în Franța. Sandvișul este format din două felii de pâine prăjită între care se pune o felie sau două de șuncă și cașcaval (uneori cașcavalul se adaugă și deasupra).

13 Croque‑madame: în franceză (original) desemnează o variație a sandvișului croque-monsieur. Diferența constă în oul-ochi care se pune peste sandviș.

14 Croissant sans beurre: în franceză (original) „corn / croasant fără unt”.

15 Demi‑tasse: în franceză (original) desemnează o ceșcuță folosită pentru a servi espresso sau cafea arabică.

16 Boules: în franceză (original) „biliard”.

17 Le Boul’ Mich: în franceză (original) „Bulevardul Saint-Michel”.

18 Mais c’est mieux, non? : în franceză (original) „Dar e mai bine, nu?”.

 

19 N’est‑ce pas: în franceză (original) „Nu-i așa?”.

20 Rue des Mauvais Garçons: în franceză (original) „Str. Băieților Răi”.

21 Rue des Bons Enfants: în franceză (original) „Str. Copiilor Buni”.

22 Rue des Manteaux Blancs: în franceză (original) „Str. Mantalelor Albe”.

23 Avec crudités: în franceză (original) „cu crudități”.

24 Le tabac brun: în franceză (original) „tutunul brun”.

25 Au contraire: în franceză (original) „din contră”.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro The prophet of tenth street

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #31

  3. Pingback: EgoPHobia # 31 | Morgothya

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *