Întoarcerea acasă

by Matei Bîtea [Romania]

for the English version please click here

Tânărul cu rucsac roșu are două pachete mari în mâini și nu poate urca în tren. Scările vagoanelor au fost ocupate. Toată mulțimea de mame, tați, bunici, frați, surori și prieteni se îmbrâncește să plece. Mâine se va depune jurământul militar, o nouă generație va deveni apărătoare de nădejde.

Cu mare greutate, lovindu-și ranița de unul și de altul, ajunge la locomotivă. Mecanicul, cu capul scos pe geam, se bucură de spectacolul peronului. Tânărul încearcă să-l mituiască, poate se face un loc în cabină. Pe ceferist îl apucă râsul. Purtătorul de rucsac trece liniile, se duce spre ultimele vagoane. Se răzgândește intuind inutilitatea efortului, merge către sala de așteptare. Cu capul aplecat de efort, se uită doar înaintea picioarelor.

O mână i se prinde de braț și-l scutură cu putere, aude și o voce puternică, îi strigă la urechi: „Stai! Ce duci, ce-ai furat?“ Tânărul vede fermoarul de la scurta de blugi cum dă să plesnească. Țipă și el: „Ce faci dom’le, îmi rupi hainele?“ Apoi, ridică privirea. În fața lui un milițian gras. Doi pași mai încolo, un soldat cu arma la umăr. Plutonierul își apropie fața cu miros de Carpați. „Să vii cu mine banditule!“ Banditul nu pricepe nimic, vede trenul cum se pune în mișcare, duce cu el toată zarva. „Hai!“ Se vede că tânărul e zăpăcit, îl face să înțeleagă altceva, un pat de pistol mitralieră. Primit în spate, între coaste. Abia atunci, cu durerea-n el, își mișcă picioarele și bagajele, vede pe cei de pe peron cum îl privesc. Au ochii mirați și batjocoritori.

În biroul impiegatului de mișcare intră numai el și grasul, soldatul rămânând la ușă. În încăpere nu e rece, căldura iese din teracota de lângă biroul ceferistului. Acesta vorbește la telefon, i se face un semn, scurtează convorbirea și iese afară. Plutonierul are obrajii roșii, se vede că s-a încălzit. Pune cascheta în cuier, se așează pe scaun.

„Despachetează! Tot!“ „Bine, dar de ce? Ce-am făcut!?“ Milițianul se ridică și cu o viteză pe care nu i-ai fi bănuit-o, se apropie și trage o palmă tânărului. „Comentezi?“ Lovitura mâinii lasă urme de transpirație. Banditul își pierde curajul, plutonierul se răzgândește și acum cere actele. „Numele!“ Strigă, deși are buletinul deschis în fața lui. I se răspunde: „Gheorghe Dincoteț.“ „Care-i nume și care-i prenume?“ Tânărul zâmbește: „Acolo cum scrie?“ Grasul se simte luat peste picior. Mai vine o dată cu o palmă, victima se apleacă, lovitura trece prin aer. Gheorghe râde, pentru scurt timp, cealaltă mână îl lovește, coperta buletinului îi zgârie obrazul. Milițianul râde și el: „Ești șmecher, ai?“ „Cu ce drept dați în mine?“ „Uite cu ăsta!“ Încă o palmă.

„Desfă tot ce ai! Aici, pe jos.“ Tânărul se execută, trenul s-a dus, mai e destul până la următorul. Despachetează încet, cu grija de a nu-și murdări hainele și ce mai are. Din când în când trebuie să răspundă întrebărilor: „Asta ce-i? Ai acte pentru ea?“ Nu n-are, n-o să țină bonuri de cumpărare pentru pantaloni, maieuri și chiloți. Pentru obrăznicie mai primește o palmă. Vine rândul pachetelor. Ies la iveală tăvi, cutii negre și rotunde, pensete și alte lucruri la care milițianul se uită mirat. „Dar astea ce-s?“ „Sculele mele. Fac fotografii.“ De unde le are? Din magazin, de unde altundeva!? „Și bonuri de cumpărare?“

Plutonierul se așează din nou la masa impiegatului de mișcare. Răsfoiește hârtiile pe care i le-a luat lui Gheorghe. Se ridică și privește cu atenție la tot ce e înșirat la picioarele lui. Se apleacă și pune mâna pe ceva lunguieț. „Dar asta?“ „E un trepied de la aparatul de mărit.“ „Să-i spui lui mutu așa! E furat de la proiectări, am mai văzut din astea! Crezi că dacă te-ai transferat, poți duce uzina acasă?“ Mai privește obiectul, îl ține în mână, îl întinde și pare că a înțeles. „Împachetează!“

Gheorghe acum e bucuros. Nu poate însă să mai aranjeze cum a fost, parcă nu mai încap toate în rucsac și pachete. În sfârșit, a terminat. În picioare, așteaptă să-și primească actele. Milițianul tace, își aprinde o țigară. Se uită la Dincoteț.

„Rămâne totul la mine, trebuie să verific furtul!“ „Ce furt? Dați telefon la uzină și întrebați dacă le-am luat ceva!“ „Nu face pe șmecherul, pe cine găsesc eu sâmbăta? O să aflu luni.“ „Și ce fac eu două nopți!? Nu mai am cameră la cămin!“ „Lasă că te descurci tu!“ Apoi, parcă înduioșat plutonierul vrea să știe când e următorul tren spre București. Deși postul lui este în gară, în mod sigur cunoaște orarul, până dimineață nu mai pleacă niciunul. „Vino la mine înainte de a ieși din tură, mai vorbim atunci!“

Gheorghe pleacă. De la debit cumpără țigări, se plimbă pe peron. Obosit, se retrage în sala de așteptare, găsește un loc liber, lângă o babă și un bețiv. Încearcă să doarmă. În miez de noapte vine soldatul care l-a lovit. Lui Dincoteț îi zâmbește și controlează pe cei care dorm pe bănci. De fapt numai îi trezește și le spune să-și dea picioarele jos. După ce pleacă totul devine cum a fost.

La ora când a fost chemat, Gheorghe merge la biroul de mișcare. Plutonierul nu-i acolo, îl caută pe peron. Nu-i. Milițianul gras e la casa de bilete, tocmai termină o discuție cu un țăran. Îl vede pe cel reținut și îi zâmbește. Dincoteț se apropie timid și cu o altă strategie. „Știți, îmi cer scuze pentru purtarea mea de aseară. Regret incidentul. V-aș ruga să-mi dați actele, marți trebuie să fiu la noul loc de muncă. Dacă doriți, bagajele rețineți-le pentru cercetări.“

Plutonierul tace și fumează. Spune: „Mă, voi, inginerii sunteți mari șmecheri! Aveți impresia că sunteți tare deștepți dar nu știți să vă purtați cu oamenii!“ Iarăși tace, Gheorghe nu zice nimic, așteaptă hotărârea milițianului. Omul cu uniformă așteaptă și el, poate o rugăminte. N-aude decât într-un târziu: „Vă rog frumos, dați-mi actele!“

„Vino luni, luăm legătura și cu Inspectoratul.“ Tânărul pleacă. Furios, lovește o hârtie de pe jos, ca la fotbal. Cumpără un bilet la primul tren care trebuie să vină. Nici nu așteaptă mai mult de cinci minute că se și urcă. Se oprește în orășelul vecin, ajunge în parc, găsește o bancă și așteaptă seara. Îl chinuie frigul și foamea dar nu se mișcă. Se gândește probabil la ce a greșit și ce trebuie să facă.

Apoi, îi vine o idee. Bucuros, se ridică și pleacă la gară. Ar vrea să strige de bucurie, se urcă în tren și ajunge de unde a plecat azi-dimineață. Se culcă la locul lui, lângă alți bețivi.

Neras și cu pungi sub ochi se prezintă la biroul milițianului TF. Surpriză, acesta nu vine azi, e plecat în misiune. Sergentul major ascultă explicațiile. Știe, i-au povestit colegii lui din tura de noapte.

Gheorghe era pregătit, scoate o hârtie de 50 de lei, o pune pe masa milițianului cel tânăr. Acesta se uită la ea. Dincoteț mai scoate una, tot de 50 și o pune alăturat. „Vă rog să-mi dați actele și bagajele, să mă pot duce acasă!“ Majorul vorbește cu glas moale și dulceag. „Vai de mine, nu trebuia!“ Cu gesturi delicate ascunde bancnotele sub un carnet. Din sertar scoate actele. Se ridică și deschide o ușă. Arată cu gesturi largi unde sunt rucsacul și pachetele.

Tânărul se repede la casa de bilete. Ca niciodată, lasă bacșiș. Trenul a venit. E personal dar nu mai are importanță, merge unde trebuie. Gheorghe lipește fruntea de geamul compartimentului. Orașul în care și-a făcut stagiatura a rămas în urmă, scăldat în soarele sfârșitului de toamnă.