Ochi de pisică

 

de Robert Fenhagen (USA)

Traducere din engleză: Mircea Filimon [masterand MTTLC]

for the English version please click here

 

Uitându-mă fix în ochii pisicii siameze, mi-am imaginat lucruri care m-au făcut să mă întreb dacă o iau razna.

 

„Mărşăluieşti de ani de zile. Ai vreo idee în ce direcţie mărşăluieşti?” întrebă pisica.

 

Şi

 

„Sunt foarte versată în obiceiurile voastre, atât bune cât şi rele. De ce sunt oamenii atraşi de aceia care îşi practică obiceiurile rele şi de ce nu puteţi să vorbiţi între voi, oameni buni?”

 

M-am uitat atent la ochii reci gri-albăstrui – atât de inteligenţi şi distanţi. Am clipit, la fel şi pisica.

Stând în camera de zi a prieteni mele, ochii pisicii erau atât de inteligenţi!

O iubeam pe fata asta, dar în momentul acela totul se rezuma la pisica ei.

Am scuturat din cap.

 

„Pisica asta proastă e doar o pisică, pentru numele lui Dumnezeu!” m-am gândit eu. Întotdeauna ţip la mine mai tare decât majoritatea oamenilor ţipă la oamenii pe care îi urăsc, sau aşa mi se părea. Pot fi brutal – cel puţin cu mine însumi.

Oare diavolul ăsta de pisică siameză chiar vorbea cu mine sau doar îmi canalizam eu gândurile în pisica asta?

Desigur că pisica nu-mi vorbea – nu avea cum, dar eu auzeam ceva.

Până la urmă, ce e o pisică? Un mamifer, nu?

Un animal cu sânge cald – o oglindă a sufletului meu?

Şi ea şi eu suntem mamifere. Avem sângele cald – hai las-o baltă…

Te rog EU, termină. Eu şi Lisa vom rămâne prieteni.

 

M-am uitat în ochii animalului – uneori culoarea lor părea să oscileze între albastru cobalt şi gri deschis, iar alteori acei ochi excepţionali, frumoşi şi inteligenţi reflectau lumina soarelui. Atât de liniştiţi şi atât de ştiutori a tot ce zăreau.

M-am simţit aşa nesemnificativ.

Prietena mea a trecut prin camera de zi, întrebând dacă sunt bine. Am zâmbit şi am dat din cap.

„De ce eşti aşa trist? Nu ai niciun motiv. Relaxează-te.” (Eram atât de atras de ea, dar prea prostovan şi timid să fac o mişcare.)

Dând din cap, am aruncat o privire prin micul apartament. Cărţi şi iar cărţi erau atârnate pe pereţii de culoare verde pal. O masă (care se clătina) de la magazinul de mobilă folosită stătea şubredă şi despicată în camera minusculă. Avea o muşama ieftină cu imagini de la pescuit pe ea. Asta era priceperea ei la decorat. Banii vorbesc şi decoraţiunile îi cheltuiesc. Ea nu avea bani, dar era bogată în blândeţe. Era specială în feluri în care nu ştiam că există. O visam – persoana, nu pisica.

 

Altminteri, viaţa fetei mele era formată din incertitudini. Ştiinţele economice erau un domeniu străin pentru ea. O iubesc. Nu mă gândisem la asta înainte, dar, de fapt eu trăiam chiar bine – ciudat cum nu mă gândisem la asta înainte.

Nu pisica ei, asta cu siguranţă. Niciun rahat de economie pentru pisica asta, nu dom’le. Pisica ei părea a fi mai mult decât fericită să se relaxeze liniştită pe partea de sus a canapelei roase pe care îşi ascuţea ghearele şi să ne privească pe noi oamenii cum ne foim de colo-colo.

Nu am putut să aud dacă torcea dar părea în pace deplină cu lumea cum stătea ea şi o privea.

„Nu ştiu cum dracu o să plătesc chiria. Chiar nu ştiu” spuse prietena mea.

M-am uitat în sus, departe de privirea fixă a pisicii şi am răspuns blând:

„Trebuie să iasă ceva. O să apară ceva”.

Pisica a clipit şi eu i-am mângâiat blana bej. Reacţia pisicii la atingerea mea a fost una aproape sexuală. Senzuală, asta a fost. Pisica a clipit din nou.

 

„De ce nu-i vorbeşti? Poate cu inima ta…” pisica clipi din nou. Inteligenţii ochi gri-albăstrui mă priveau şi dispărură în timp de pisica a clipit.

 

M-am ridicat de pe canapea, mângâind o pernă decorativă cu un model de şah pe gri şi negru, şi aruncând-o acolo unde şezusem. M-am simţit bucuros să fiu acolo. Ce naiba, eram fericit să mă aflu oriunde cu femeia asta şi cu pisica ei nebună, dar în acelaşi timp mă simţeam incomod la ea acasă. Este o persoană foarte inteligentă pe care nu o interesează lucrurile   care-i mână pe majoritatea oamenilor, şi anume plătitul facturilor la timp şi aspiratul, dar dacă intram într-o discuţie despre politică sau oamenii fără locuinţă, de la capitalism la socialism, de la intimitate la…

În linişte m-am pedepsit aspru pentru propriul meu creier. Taci, creierule.

Chiar dacă ştiam că s-a ars în trecut şi nu m-ar accepta ca mai mult decât un prieten, m-am gândit să fim mai apropiaţi. În mare parte mi-am ţinut emoţiile sub control, dar între mintea mea stupidă şi pisica asta, eram confuz.

De ce mă dusesem acolo? Sunt nebun? Sunt atât de ahtiat după pedeapsă?

Am păşit pe o carpetă de 4×6, care era veche şi pătată, dar chiar drăguţă într-un fel aşa mai hippy, şi apoi m-am îndreptat către unul din multele ei rafturi cu cărţi. Nu am putut ghici unde găsise asemenea biblioteci – arătau vechi, dar arătau şi noi în acelaşi timp. Ciudat.

Decorarea ei era neglijentă în cel mai fericit caz, dar îşi ţinea cărţile în biblioteci din lemn maro închis, care erau lustruite impecabil. Erau numai vreo 3 m de-a lungul unui perete – ăsta văruit în portocaliu, iar bibliotecile aliniate ocupau fiecare centimetru – de la geam până în camera de zi din care păşisem. Incredibil.

 

Volume de psihologie şi cărţi de autoajutorare, romane şi cărţi de istorie, gunoaie şi comori stăteau în poziţia drepţi, sau rezemate în beţie una de celălaltă ca nişte soldaţi după o bătălie deosebit de chinuitoare – unii stând drepţi la raport, iar alţii atârnând leneşi unul de celălalt.

Plimbându-mi degetul de-a lungul cotoarelor cărţilor, m-am oprit la una în special.

 

„Înşfacă Ziua. O Abordare Modernă asupra Romantismului.” Tipăritura roz m-a captat. Asta şi faptul că prietena mea avea mai mult cărţi „intelectuale” iar asta părea „uşoară” – o carte pentru gagici.

Fata asta era orice, dar nu o gagică. Sau oare era? Avea părul lung şi negru ca un gotic, dar purta blugi şi tenişi sau un costum bărbătesc ponosit, care era prea mare, dar care arăta foarte bine pe ea.

Mi se pare frumoasă.

Am luat cartea cu cotorul roz şi am deschis-o. A căzut un semn de carte, aşa că m-am aplecat să-l ridic.

„Trăieşte Acum!” scria pe semnul de carte, cu negru îndrăzneţ pe fundal alb. Era tipărită recent, sau aşa părea.

Am oftat şi pisica a clipit din nou. Am văzut-o cu coada ochiului.

Am pus cartea la loc şi m-am dus la acvariul care era mizerabil şi împânzit de muşchi, dar trebuie să fi fost 500 de peştişori aurii acolo.

Neaşteptându-mă la nimic, le-am zâmbit. Ocazional unora dintre ei le mai scăpa câte o bulă de aer, iar apoi formau cuvinte. Desigur, m-am gândit eu. Ce poate fi mai natural?

Ţi-am zis că-mi pierd minţile.

 

„Te-a privit mai mult decât ai privit-o tu pe ea. Du-te!”

M-am dus la fereastră, care avea vedere spre un vechi parc din oraş, m-am uitat dincolo de scara de incendiu cojită şi am văzut un cârd de gâşte care aterizau pe lacul din oraş. Desigur, în curând au format litere:

 

VORBEŞTE CU EA, LAŞULE!

 

Mi-am încreţit fruntea – trebuie că am făcut asta, deşi am doar 21 de ani, şi m-am întrebat dacă nu cumva mi-a pus ea ceva în ceaiul pe care mi-l dăduse.

Nu, mai era şi obsedată de sănătate pe deasupra. Era atât de multe lucruri.

 

„Ce faci?” Am tresărit şi m-am întors; se schimbase din blugi într-o rochie lungă argintie, care îi scotea în evidenţă corpul uimitor!

Nu ştiam că avea sâni atât de frumoşi. Şi faţa…! Doamne, arăta ca un înger acum, pe când înainte arăta, Doamne, nu mai ţin minte cum arăta!

 

„Mă uitam prin apartamentul tău, atâta tot” am zis eu, încercând al naibii să nu mă bâlbâi.

 

„Ah, bine. Ai vrea să vorbim?” m-a întrebat ea zâmbind. Avea dinţii foarte albi, ceva ce nu observasem niciodată… Prostovan!

Şi gropiţe. De unde apăruseră?

 

„Da, sigur” am răspuns eu în timp ce ea m-a dus de mână spre canapea.

Pisica a sărit ca să aterizeze între noi, şi apoi a sărit jos pe covor şi curând a început să se frece de piciorul meu. Uitându-mă la ea, am clipit.

 

Sfârşit