Era cu ochii la perete. Între timp, alte stele verzi îi explodaseră în privire şi, într-un târziu, zidul din faţa lui se transformase într-un cer real gradual abstract. Fusese bătut atât de bine, încât, de când îşi tot revenise, nu mai avusese parte niciodată de un spectacol stelar aşa de verde. Se simţea complet răvăşit. Continua să bănuiască că bătaia e cu adevărat ruptă din rai, însă nu putea începe să suspecteze că dintr-unul religios, a cărui boltă nu ar fi suficient de laică pentru algezicele sale stele verzi. Şi se şi temea de ce îi trecea prin cap fiindcă tare dorea în plus să mai fie luat în pumni şi mult le simţea picioarelor lipsa ce aproape îl scoseseră din uzul verde al stelelor aflate în perindare, chiar şi până în cele mai aprinse nuanţe post-traumatice, de câte ori junghiurile momentane îi aminteau pe de rost de experienţa prin care trecuse. O frenezie a bătăii imediate, care îl adusese în această stare, prindea să îi lumineze verde toate prezentele sale stele analgezice. Cu cât îl durea mai tare trupul, din toate încheieturile, cu atât visa la mai multe stele în cerul ochilor săi şi ştia că singurul mod de a le înmulţi proaspăta întindere era prin alţi pumni şi prin alte picioare. Îşi dăduse seama încă de la început, de când primii muşchi se contractaseră dureros, că stelele minunat colorate în verde vor înceta să mai strălucească pe bolta lui deocamdată atât de acut algezică dacă pumnii şi picioarele îşi vor sfârşi seria dureroasă. Se temea ca spectacolul astral să nu apună în dispariţia ultimelor dureri. După cum stătea la marginea patului, ghemuit între cele două capete ale coloanei vertebrale făcute arc de cerc în jurul fiinţei lui întregi, oricine putea să îşi dea seama că nu mai voia să aibă cerul din priviri gol de stele. Se vedea şi din mare depărtare că se concentra să îşi menţină durerea cât mai aproape de stele, cât mai mult timp cu putinţă. Trăia în acest moment un adevărat paradox stelar: îl durea din ce în ce mai tare să îl doară din ce în ce mai puţin. Durerea îl părăsea tot mai mult şi plecarea ei treptată îl durea cumplit. Şi stelele verzi, fabulos de verzi, din ochii lui oculari, fabulos de oculari, se stingeau pe măsură ce organismul nu se mai contracta din cauza loviturilor primite. Voia să se lupte cu tranchilizantele şi să le neutralizeze efectul analgezic. Pentru el, adevărata durere începea abia după ce ea nu ar mai fi existat deloc în corpul său. Deja se schimbase la faţă, iar arcul de cerc vertebral, în care se aciuiase să prindă în interiorul, pe jumătate deschis, fie şi ultima rămăşiţă din verdea durere stelară, se făcuse şi mai strâmt în deschiderea lui înjumătăţită, însă deocamdată prea târziu. Nu mai rămăsese nimic din durerea originară şi cercul, la început deschis aproape pe trei sferturi, se închisese în aceste clipe aproape complet, numai ca să prindă în interiorul său, uşor fisurat de respiraţia necesară organismului, regretul de a nu fi fost pur şi simplu omorât în bătaie. Atunci, era el convins, minunatele stele verzi din privire i s-ar fi permanentizat pe cer şi verdele lor contagios i-ar fi rămas pentru totdeauna încifrat în plăcerea post-traumatică în plină derulare încă şi acum. Pierduse totul, şi ultima şansă să îl mai doară ceva, deşi se cocârjase cât de mult i-a fost în putinţă şi cât de flexibil i s-a făcut trupul din regrete că nu fusese mai elastic la orele de gimnastică ce i-au îngreunat pieptul atât de tare, încât, la următoarea respiraţie, tot cercul vertebral i se alinie încă o dată pentru ca şi ultimele picături algezice să se evapore în aer. A oftat cel mai tare după acest din urmă strop de durere, pe care o numise, cine ştie cât de mult mai târziu, durerea reziduală a regretelor sale tardive. Complet eliberat, s-a întins pe patul la marginea căruia încercase să o prindă, s-a înfăşurat gros în hainele de pe el şi a închis ochii. Într-un târziu a adormit, dar nu înainte de a visa că era topit în bătaie şi că fiecare pumn în gură şi fiecare picior în vintre mai aprindea, între timp, şi câte o stea pe cerul său în înverzire.
(va urma)