În frig şi sânge

de Cosmin Leucuţa

 

 

 

Dragostea de frate e… dragoste de frate.

Acest scrin întunecat şi plin de minuni se dedică

lui P. T.

 

Capitulo Primo[1]

 

Un telefon îl trezi pe părinte.

Nu era ceva neobişnuit ca telefonul său să sune la ora 4 dimineaţa, pe o vreme în care nu ai fi aruncat afară niciun câine. El era părintele multor suflete năpăstuite. Şi avea grijă de fiecare, atunci când îl chemau din colţurile întunecate în care îi aruncase nevoia. Avea păcate de răscumpărat. Aşa că părintele se trezi, şi fără să aprindă lumina, ridică receptorul telefonului.

Afară ningea, şi lumina gălbuie a felinarului din dreptul ferestrei sale bătea anemică printre jaluzelele pe jumătate lăsate.

Câţiva stropi de condens se prelingeau pe geam. Convorbirea la telefon fu scurtă. Părintele nu spuse aproape niciun cuvânt. La final îngăimă:

– Voi fi acolo.

Apoi închise.

Se aşeză pe marginea patului şi îşi cuprinse capul în palme. Afară vântul şuiera năprasnic, răscolind zăpada depusă pe străzile pustii şi întunecate, izgonind trecătorii patrupezi care încă nu găsiseră adăpost.

Părintele rămase nemişcat, în poziţia Gânditorului, timp de câteva minute. Apoi, din spatele lui, de sub cuvertura maronie se auzi în geamăt. O mână delicată de femeie răsări de sub pătură, şi îi mângâie spatele. Părintele rămase însă nemişcat.

– Hai înapoi în pat, se auzi şoapta femeii.

Părintele nu răspunse.

Femeia se mai foi o vreme prin aşternut, apoi se ridică în capul oaselor. Se plimbă prin pat, până la bărbat, şi îşi încolăci picioarele în jurul mijlocului său, lipindu-şi abdomenul şi sânii de spatele lui.

– Cine te ţine treaz în miez de noapte, pe o vreme ca asta? Cine îţi refuză căldura patului şi a unei femei? îi şopti ea în ureche, şi apoi o muşcă încet.

 

„A spus <<a unei femei>>. Ştie că între noi nu poate fi mai mult decât atât!” gândi preotul.

 

– Sora mea…

– Sora ta era la telefon? Nu ştiam că ai o soră, se îmbufnă ea.

– Nu mai am.

– S-a întâmplat ceva? Cu ea, adică?

– Mereu se întâmplă ceva, veni răspunsul, rece şi sec. – Numai că de data asta s-a întâmplat ultimul lucru care i se poate întâmpla oricăruia dintre noi.

Ea ştia ce însemna asta, aşa că îl strânse şi mai tare în braţe, dar de data asta, în tăcere.

– Trebuie să mă pregătesc, anunţă el, întorcându-şi capul.

Femeia se dădu jos din pat. Îşi aprinse o ţigară şi se lăsă pe un scaun de lângă fereastră. Privea fulgii de nea cum se legănau în tăcere, şi din când erau răscoliţi de o rafală de vânt. Suflă fumul care se lovi de geamul transpirat, sudoare a plăcerii lor, imprimată pe fereastră, pe pereţi, pe corpurile lor.

– Cât stai?

– Atât cât trebuie, răspunse părintele. – Familia are nevoie de sprijin material şi spiritual.

– Sprijin material? pufni femeia. – Eşti cel mai sărac om pe care îl cunosc.

– Atunci voi oferi din bogaţia mea sufletească, i-o întoarse, în timp ce îşi lua cămaşa pe el.

– Vrei să vin cu tine?

El se opri din încheiatul nasturilor. Îşi întoarse privirea spre ea. Femeia rămase cu ţigara suspendată, apoi îşi dădu ochii peste cap.

– Nici nu ştiu de ce mai încerc. De ce mai insist… Nu o să ajung nicăieri cu tine.

Stinse mucul într-o scrumieră neagră, pătrată, apoi îşi luă hainele de pe scaun şi începu şi ea să se îmbrace. Îşi lua hainele pe ea cu violenţă, cu furie, de parcă ar fi fost numai vina lor ce se întâmpla.

– Aşa îmi trebuie, spuse, mai mult pentru ea, că mă încurc cu un preot sărac, fără vreun viitor şi – îşi întoarse privirea spre el, brusc – fără vreun ţel în viaţa asta a ta de căcat! Plec. Şi nu garantez că mă întorc! scrâşni ea, încheindu-şi ultimul nasture de la cămaşă. Apoi îşi luă vesta şi pardesiul, şi geanta pe umăr. Înainte să trântească uşa în urma ei, se opri şi îl privi pe preot, care tocmai îşi potrivea cravata. Apoi spuse:

– Condoleanţe…

Preotul o privi şi îi mulţumi din priviri, apoi se concentră asupra nodului de la cravată.

 

 

Trei ore mai târziu.

Preotul, îmbrăcat la costum negru şi cămaşă albă, aştepta pe treptele catedralei în care ar fi trebuit să ţină slujba în dimineaţa aceea. Un bărbat înalt şi slab, tuns scurt urca spre el. Îşi dădură mâinile şi bărbatul înalt murmură „condoleanţe”, pe care preotul se prefăcu că nu le aude.

– Trebuie să plec, anunţă preotul. – Nu ştiu cât o să stau pe acolo. Vreau să îmi ţii tu locul, cât voi fi plecat. Te descurci?

Bărbatul înalt îl privi fix, apoi un zâmbet de compătimire i se desenă pe faţă.

– Desigur. Mergi cu Domnul, mergi în pace, şi nu îţi fă griji. Am eu grijă de oile tale.

Preotul zâmbi absent, apoi îl bătu pe spate pe locţiitorul său, şi coborâ treptele catedralei, spre maşina parcată pe cealalată parte a străzii.

Zăpada se fleşcăise pe străzi, deşi era abia ora 7 şi jumătate dimineaţa, şi era duminică, nu o zi lucrătoare. Ocoli bălţile murdare cu salturi sprintene, şi ajunse la maşină. Lincoln-ul negru, singura lui posesie, hurui violent când încercă să îl pornească, şi nu se lăsă convins cu una, cu două, iar preotul se văzu nevoit să aştepte câteva minute până când putu porni la drum. Îi luă aproape o oră până reuşi să iasă din oraş, dar apoi, drumul fu, surprinzător, foarte lin. În afara oraşului zăpada nu se topise, dar se bătucise, şi păstra o aderenţă potrivită. Lui oricum nu îi plăcea să conducă cu viteză decât dacă era absolut necesar.

Sora lui, Patricia, murise în urmă cu o zi.

Telefonul îl primise de la tatăl lui, cu care nu mai vorbise de vreo 5 sau 6 ani, nici nu îşi aducea aminte cu siguranţă. Bătrânul fusese foarte succint. Trebuia, în primul rând, să ajungă acolo. Discuţiile le puteau purta după înmormântare. Înmormântarea era la ora 14. Dacă rula cu viteza actuală, ajungea în oraş în jur de ora 12. Nu era necesar să facă abuz de viteză. Nu era deloc necesar. Soră-sa nu mai avea nevoie de el. Momentul trecuse. Acum se putea întâmpla orice, pe ea nu o mai interesa.

Se gândi la Patricia.

Se gândea că, chiar dacă nu mai vorbise cu ea de aproape jumătate de an, şi că nu va mai avea ocazia să o facă vreodata, se gândea că avuseseră parte de momente memorabile, ca fraţi.

Se gândea la vremurile din liceu, când el, care era considerat una dintre oile negre ale şcolii, luase asupra lui vina de a fi distribuit iarbă prin şcoală, ca să o scape pe ea de scandal. Ea călcase pe bec o dată sau de două ori, dar asta nu era motiv să i se distrugă şansă către ceva bun în viitor. Aşa că, ori de câte ori Patricia avea necazuri, el îi sărea, ca un scut înainte, şi o proteja de tot ce era nociv. El oricum o luase la vale, în vremea aceea, şi era considerat, de majoritatea celor ce îl cunoşteau, ca fiind irecuperabil. Aşa că întorsese asta în favoarea cuiva. În favoarea ei. Şi dacă, atunci când la balul de absolvire, Arthur – partenerul Patriciei – întrecuse măsura cu ea, era nevoie de o cotonogeală serioasă ca să îl repună pe drumul corect, lui i s-a părut a fi un preţ mic de plătit, şi l-a plătit cu plăcere. Două zile în arest şi scandaluri nenumărate din partea bătrânului, pentru asemenea comportament, i se păruseră a fi mai suportabile decât să ştie că soră-sa era înghesuită prin colţuri, împotriva voinţei ei, de nătărăi ca Arthur Hardt.

Se gândea că fuseseră odată mici, şi se jucaseră la piscină, iar Patricia căzuse în apă. Niciun din ei nu ştia să înoate pe vremea aia, dar el se aruncase în apă oricum, şi reuşise să o scoată la margine. Că fusese pe punctul de a se înneca, sau că apa rece îi părunse în plămâni şi zăcuse în pat trei săptămâni, cu pneumonie… asta era nimic. Şi Patricia stătuse şi ea cu el, deşi era vară, şi copii se jucau sub fereastra lor, şi îi ţinuse de urât, citindu-i prostiile alea de poveşti cu prinţese încuiate prin turnuri şi păzite de căpcăuni, şi acoperindu-l mereu cu pătura, deşi îi era cald ca dracu’, şi îl îmbrăţişa în fiecare seară, înainte de a se culca pe salteaua din camera lui (avea camera ei, dar părinţii nu reuşiră sub nicio formă să o înduplece să se culce acolo, aşa că îi aduseseră o saltea, şi dormea pe jos, lângă patul lui), şi îi mulţumea că avusese curajul să o salveze… Cristoase – Iartă-mă Doamne, că iau numele Tău în deşert! – ce prostii de copii mici, dar… cum să treacă cu vederea aşa ceva? Îi dădură lacrimile, şi încercă să şi le şteargă. Cu mănuşile nu reuşea mare lucru, şi lacrimile se cereau a fi şterse, îi ardeau obrazul, îi tulburau vederea şi mintea…

Când primise vestea la telefon, primul lucru care îi veni în minte fu: „De ce nu simt nimic? De ce nu simt nevoia să plâng în hohote? De ce nu mă doare?”. Supraveghease atâtea înmormântări, încât crezu că se obişnuise deja cu ideea de moarte. Mai mult, când le explica celor prezenţi la înhumare că moartea nu este decât o trecere, spre un alt nivel, spre un nou început, şi alte prostii de genul acesta, arbora un zâmbet de care, acum, îi era ruşine. Cum putuse să spună aşa ceva unor oameni care, în ultimă instanţă nu dădeau doi bani pe noi începuturi, iar singurul lucru care îi interesa, şi care îi durea şi le sfâşia inimile secătuite de durere şi ochii secătuiţi de lacrimi era că cineva iubit fusese luat, furat dintre ei, fără voia lor. Şi atunci realiză că, în acele momente, oamenii nu doreau să fie mai aproape de Dumnezeu, ci îl urau cum se pricepeau ei mai bine. Şi el nu era diferit de ei. Om al sutanei, avea încredere că asemenea gânduri nu îşi aveau rostul în mintea şi în inima sa, dar nu se putu abţine.

Şi fiindcă la radio începu o melodie marcată de el şi de Patricia ca fiind „a lor”, trase pe dreapta şi dădu volumul la maxim, apoi începu să suspine, şi când Michael Hutchence declară că „they could never tear us apart”, acela fu momentul în care suspinul sacadat şi timid se transformă într-un hohot în toată regula.

Lacrimile nu mai contau. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Cu cât mai dese, cu atât mai bine. Şi ştia că astfel se eliberează de amintirea ei, şi nu vroia asta, dar necunoscute sunt căile Domnului, iar ceea ce se cere a fi făcut, trebuie făcut. Aşa că plânse încontinuu până la finalul melodiei.

 

 

 

Capitulo Secundo

            Preotul ajunse în oraşul natal la ora 13 jumătate. Străzile erau pline de bălţi murdare, imagine tipică de început de iarnă, când temperatura încă nu s-a stabilit cu fermitate sub 0 grade. Pe trotuare zăpada încă mai trona, dar după cum se prezentau lucrurile, către seară avea să fie fleşcăială în toată regula.

Norii gri acopereau soarele, şi prevesteau ploaie, în timp ce vântul tăios de decembrie făcea aproape imposibil statul afară.

Cimitirul Central era cufundat în linişte. Trase pe dreapta, şi lăsă motorul să meargă câteva minute. Îşi privi ceasul de la mână, care arăta 13:51, şi apoi îşi aprinse o ţigară. Rulă geamul în jos, să iasă fumul, şi văzu un cortegiu de maşini, în frunte cu un dric negru, închiriat, care se apropiau de intrarea principală a cimitirului. Paznicul deschise porţile grele, cu un scârţâit prelung, şi le făcu semn să treacă. Preotul încercă să recunoască vreo maşină sau vreun şofer.

Stinse ţigara şi ieşi din maşină. Îşi luă pardesiul peste costum, şi o luă încet spre cimitir.

La groapă, o mulţime de oameni, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, şi chiar câţiva copii se îngrămădeau unii în alţii ca pinguinii imperiali, în jurul unei gropi negre, săpate lângă o piatră funerară de marmură vişinie. Lângă groapă era depus coşciugul. Capacul fusese deja închis, aşa că nu o mai putea vedea pe cea care îi fusese tovarăşă de viaţă vreme de 18 ani.

Se ţinu deoparte, simţind parcă, cum trecerea anilor îl înstrăinase de cercul de prieteni de altădată, şi de familie. Preotul, un bătrânel cumsecade şi cam gârbov, spuse câteva cuvinte, presat probabil de privirile îngheţate de frig ale celor prezenţi, apoi rosti o rugăciune şi în final coşciugul fu depus în groapă.

„Din ţărână ne-am născut, şi în ţărână ne întoarcem…” gândi el.

 

Scena aruncării pământului făcu pe cineva să leşine – mai târziu avea să afle că era vorba de maică-sa – iar după ce lumea se împrăştie, lăsând lângă mormânt doar familia, se apropie şi el.

Erau acolo Donald, soţul Patriciei, cele două fetiţe ale ei, taică-său, doi unchi şi o bunică, din partea mamei. Restul familiei se întorsese acasă, pentru pomană.

Taică-său îl observă primul, şi privirea i se acri şi mai tare.

– Credeam că nu mai vii.

– Era să nu ajung. Se circulă greu.

Taică-său îi aruncă o privire care îi transmise „Scuteşte-mă de scuze!”, şi îi întoarse spatele, preocupat cu aprinderea unei ţigări.

El îşi îmbrăţişă unchii şi bunica, şi îşi strânse în braţe nepoatele. Apoi se postă în faţa lui Donald.

Acesta îl privea absent, şi dacă nu ar fi ştiut, ar fi crezut că moartea Patriciei îi era indiferentă. Îşi dădură mâinile, apoi preotul îi făcu semn tatălui său, că vrea să vorbească cu el deoparte.

– Unde e mama?

– A leşinat când au aruncat pământul peste ea. Au dus-o acasă.

– Ah… Ea era?

– Da, spuse bătrânul încet, apoi se întoarse spre cei de lângă mormânt: – Haideţi să mergem şi noi. E frig.

În drum spre casă, preotul se oferi să îi ducă acasă pe Donald şi pe fetiţe, dar se trezi cu doi boşorogi şi cu o babă pe bancheta din spate. Niciunul nu vroia să stea în faţă, pe locul mortului.

– Şi, spune-mi, nepoate, acum eşti om al sutanei? întrebă bătrâna. – E lucru bun ăsta.

– Da, doamnă, sunt, răspunse preotul absent.

– Ai avut nevoie de iertare, nepoate?

– Da, doamnă, am avut, continuă el.

– Să ştii că nimic nu e mai frumos decât să faci voia Domnului, nepoate.

– Ştiu, doamnă, ştiu, îngână el, fără chef.

Baba continuă să îi dea înainte cu ideile ei învechite, în timp ce el răspundea respectuos la întrebările ei, iar ceilalţi doi unchi se înghionteau unul pe altul, probabil ca să se obişnuiască cu senzaţia de frig.

Ajunşi acasă la Donald şi la Patricia, îi fu aproape imposibil să găsească loc de parcare.

Urcă în casa surorii sale, care colcăia de lume, şi nu văzu aproape nicio persoană pe care să o recunoască. Numai feţe posomorâte – mai posomorâte decât de obicei – şi o linişte de parcă mortul ar fi fost încă în camera alăturată. Câteva femei trebăluiau şi puneau masa, iar taică-său era aşezat pe un scaun, într-un colţ al încăperii, şi sorbea dintr-un pahar cu whisky, privind în gol. Îşi încheiase şi nasturii de la sacou greşit.

Se apropie de el.

– Fiul risipitor se întoarce, cugetă bătrânul, fără să-l privească, dar conştient de prezenţa lui.

– Ascultă, nu am venit să ne certăm. Ştiu că sunt o persona non grata pentru aproape oricine din casa asta. E un moment greu pentru toţi, Patri a murit aşa… fără vreun semn evident, ne-a luat pe toţi prin surprindere, ce să zic? Să nu transformăm asta într-o ceartă jegoasă şi prostească. Sunt un alt om acum…

– Alt om? Alt om?! se miră bătrânul, ridicându-se de pe scaun.

Chiar şi la 60 de ani, bătrânul era un bărbat impunător. Cu umerii laţi şi pielea arsă de soare şi bătută de vânturi, cu palmele mari şi degetele lungi, părea un căpcăun.

Se ridică clătinându-se de pe scaun, şi făcu un pas spre fiul său.

– Alt om, zici? Păi, slăvit fie Cel de Sus, eşti salvat!! strigă bătrânul, şi câţiva ochi mustrători se întoarseră spre el. – Soră-ta zace la doi metri sub pământ, dar tu… tu eşti un alt om! strigă iarăşi bătrânul, şi îl apucă pe preot de gulerul cămăşii.

Acesta strânse din dinţi, dar nu mişcă un deget. Era clar că bătrânul se îmbătase. Răsuflarea lui ar fi putut ameţi şi un cal.

– Destul! se auzi un glas de femeie, şi lumea se întoarse spre Dora.

Mama lui, care nu de mult îşi revenise din leşin, coborâse la parterul casei, şi acum intervenea pentru a opri ceea ce era sigur că avea să devină o scenă penibilă.

Se plantă între cei doi bărbaţi, tată şi fiu, şi îi dojeni pe rând:

– Moş tâmpit ce eşti! Fiică-ta nici nu s-a răcit bine şi deja îţi arde de scandal. Nu ţi-ai mai văzut fiul de ani de zile, şi astăzi, în zi de durere şi amărăciune, aşa îţi întâmpini odrasla? Ruşine să-ţi fie!

Bătrânul înghiţi în sec, şi plecă bombănind pentru sine. Privirile celor de faţă se dispersară, aşa că mama îşi trase băiatul pe un scaun.

– Iar tu, tu pe unde ai umblat? Am primit veste că te-ai făcut preot. E adevărat?

Femeia părea oarecum veselă, de parcă moartea fiicei sale era o amintire amară şi îndepărtată.

– Da, doamnă, încuviinţă el. – M-am gândit că am ceva păcate de iertat.

– Of-of… în fond, fiecare face ce simte că trebuie să facă. Tu simţi că asta trebuie să faci? îl iscodi ea.

– Da.

– Atunci e bine.

– Mamă, te simţi bine? Am auzit că ai leşinat în cimitir. Vroiam să urc la tine, când m-a luat bătrânul în primire, se scuză el cu voce joasă.

– Ah, da, mă simt mult mai bine. Cât priveşte pe el, nu îl lua în seamă. Sora ta a plecat dintre noi brusc, şi încă niciunul dintre noi nu şi-a revenit. Taică-tu e un om aspru, după cum bine ştii, dar nici pe el nu l-a cruţat durerea.

– Înţeleg, o linişti el. – Cum s-a întâmplat?

– Poliţia crede că a fost vorba de un jaf. Ea i-a surprins pe tâlhari, şi atunci au împuşcat-o.

– Au împuşcat-o? întrebă el uimit. – Aici, în casă?

– Ah… nu. Femeia se încruntă. – Afară, la câteva străzi de aici…

Preotul o apucă de mână pe maică-sa şi închise ochii. Nu avea sens ce spunea ea. O strânse o clipă de mână, apoi, fără se uite la ea, întrebă:

– I-au prins?

– Normal că nu, spuse femeia cu un aer că nici nu conta.

Şi la o adică, nici nu conta cu adevărat. Nu mai conta. Patricia era moartă, iar orice pedeapsă ar fi primit netrebnicii aceia, nu ar mai fi adus-o înapoi. Şi-o închipuia, aruncată la marginea şoselei, în noroi şi apă, plouând peste trupul ei murdar, zăpada aşternându-se peste chipul ei vânăt, peste ochii ei verzi şi frumoşi…

Se scutură ca să alunge imaginea aceea, şi se scuză faţă de maică-sa, apoi merse la baie. Acolo îşi dădu cu apă rece pe faţă, şi îşi privi chipul în oglindă, pierdut, privirea urmărind stropii de apă care i se înnodau în barba scurtă, nerasă de câteva zile.

Ieşind din baie, văzu că masa era gata, şi lumea se pregătea să se aşeze, dar observă într-un colţ al camerei un picup vechi, şi recunoscu aparatul ca fiind cel la care el cu Patricia ascultaseră pentru prima oară un disc de vinilin, după ce îl furaseră din audioteca şcolii. Petrecuseră o întreagă după-amiază plănuind, cu mult tact, o diversiune care să le permită să scoată afară din audiotecă discul, dar uitaseră să se pună de acord în legătură cu care disc să îl fure. El vroia o poveste cu zmei, iar Patricia vroia o prostie, gen Rapunzel sau Cenuşăreasa. Râse, amintindu-şi cât se certaseră. Reuşiseră să scoată un disc afară, dar în carcasă se afla altceva decât ceea ce scria pe copertă. Aşa că el şi soră-sa ascultară cu sufletul la gură povestea prinţului care căuta tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

Se apropie de picup şi se lăsă pe vine.

Suflă încet praful de pe capacul de lemn şi îl deschise. Înăuntru se mai afla şi acum un disc dintre cele ce obişnuiau să fie ascultate de ei doi.

Zâmbi, oftând în tăcere. Două fetiţe se apropiară de el. Erau fetele Patriciei. Cea mare, Dora, numită după bunica ei, era leit maică-sa. Ochii ei verzi şi mari străpungeau carnea, sau cel puţin dădeau impresia că o fac. Fetiţa nu avea decât 7 ani. O ţinea de mână pe sora ei mai mică, Ana, care nu avea decât 3 ani. Anei îi lipseau dinţii din faţă, fiindcă tocmai îi schimba cu cei permanenţi.

– Bunicul spune că ai fost la închisoare! îngăimă Ana, mirată.

Preotul se întoarse spre ea, serios.

– Aşa zice? Hm… păi, are dreptate.

– Ai omorât oameni? continuă fetiţa. Soră-sa o ţinea în continuare de mânuţă.

– Da.

– Erau răi? îşi ridică ea sprâncenele şi ochii i se luminară.

– Să ştii că nu m-am gândit niciodată la asta, zâmbi el.

– Tu eşti unchiul nostru, nu-i aşa? preluă Dora.

– Da. Eu sunt unchiul vostru. Pe voi cum vă cheamă?

– Eu sunt Dora, ea e Ana. Suntem surori.

– Hm, să ştii că semănaţi, observă el, încercând să pară serios.

– Ba nu semănăm deloc! obiectă Dora. – Ea seamănă pe bunica, eu semăn… eu semănam…

Preotul vru să completeze „cu mama”, dar nu apucă. Observă că ochii fetiţei se umeziră. Desigur că cea mică încă nu îşi dădea cu adevărat seama de ce se întâmplase, dar sora ei mai mare era capabilă să simtă, să îşi dea seama că se produsese ceva ireparabil. Genul de lucru care nu se întâmplă decât o dată în viaţa unui om.

Se lăsă pe un genunchi, şi le trase pe fete lângă el, învăluindu-le cu braţele. Acestea se apropiară fără vreun cuvânt, confuze, dar mustind de nevoia de înţelegere. Fiecare îşi puse căpşorul pe unul dintre umerii preotului, fără însă a înceta să se ţină de mână. Preotul observă asta, şi gândi: „Se vor iubi până la moarte, şi nimic nu o să le stea în cale, cât timp îşi aduc aminte că sunt din acelaşi sânge!”, şi se simţi mândru să le fie unchi.

– Dora! se auzi un glas aspru.

Fetele tresăriră, şi se depărtară de preot. Era vocea tatălui lor. Donald ţinea în mână un pahar de tărie, şi părea mai mult beat şi obosit decât afectat de pierderea soţiei sale. Pe figura lui se citea numai ordalia aşteptării, nu şi cea a singurătăţii.

– Haideţi încoace fetelor! le spuse el.

– Mergeţi! le îndemnă preotul, ridicându-se.

Donald le îndrumă spre camera de zi, unde se servea deja masa, şi restul rudelor erau aşezate, apoi se apropie de el.

Preotul îşi aranjă cravata şi îşi încheie un nasture de la sacou, apoi îl privi pe Donald în ochi.

– Ascultă, începu Donald, ştiu că noi nu prea ne cunoaştem, ce naiba, ne-am văzut de… cred că pot număra pe degetele de la mână de câte ori am stat în aceeaşi încăpere… în locul tău să fiu, nu m-aş obişnui cu viaţa bună. Înţelegi?

Preotul îl privi impasibil.

În mod normal, genul acesta de limbaj şi comportament ar fi fost mai mult decât suficient pentru ca el să facă o mişcare, iar Donald să îşi petreacă restul zilei întrebându-se „cu ce i-am greşit”, dar având în vedere circumstanţele, îi răspunse simplu:

– Am venit să ajut, cum pot, şi când nimeni nu mai are nevoie de serviciile mele, am să plec. Asta îţi promit. Nu ai de ce să îţi faci griji.

Donald îl privi suspicios, apoi îi întoarse spatele şi plecă.

Preotul aruncă o privire împrejur, şi apoi se hotărâ să iasă puţin la aer.

Avea nevoie de un pahar cu alcool.

 

 

 

Capitulo Tertio

            Afară sufla un vânt tăios şi uscat. Preotul îşi strânse pardesiul pe corp, fără să se încheie la nasturi. Ar fi putut să ia maşina, dar prefera să facă o plimbare. Mergând, putea chibzui mai bine. Şi avea mai mult timp pentru chibzuit.

Se opri în faţa barului, a barului în care nu mai călcase de când fusese arestat şi închis. Fetiţele aveau dreptate. Da, fusese închis, şi da, omorâse oameni. Cât erau de răi, asta numai o singură voce putea să spună. Iar vocea aceea nu îi aparţinea.

Îşi aprinse o ţigară şi trase un fum prelung. Firma verde a barului lumina puternic strada. Pătrunse în local, şi se aşeză la tejghea. Nimeni nu părea să îl ia în seamă, până când nu se aşeză lângă el o roşcată voluptoasă, zgribulită de frig, care comandă cu voce stridentă două shot-uri de tequila.

Preotul îşi fuma ţigara în linişte, privind drept înainte, aşteptând ca barmanul să îl întrebe şi pe el ce dorea.

– Hei! strigă femeia. – Ce naiba faci, Tugu? Dormi acolo? Şi eu, şi… domnişorul – se uită la preot – aşteptăm să ni se ia comanda!

– Nu cred că le pasă, observă el, absent.

– Să-l ia dracu’ de incompetent. Aşa era şi înainte, dar de când a îmbătrânit, e mai rău.

– Mda, ştiu.

– Eşti de pe-aici? Nu te-am mai văzut pe-aici!

Preotul se întoarse, şi faţa îi fu luminată complet de reclama Heineken care atârna în faţa lor. Femeia îl privi cu luare-aminte, apoi se trase înapoi, stupefiată.

– Nu îmi vine să cred! Eşti chiar… tu, (…)?

– Chiar eu, dragă Lily. O umbră a ceea ce eram odată! râse el, şi mai trase un fum din ţigară.

Femeia îi fusese cândva iubită, pe vremea când era încă în liceu.

– Te-ai întors pentru înmormântare, nu-i aşa?

El încuviinţă.

– Să ştii că îmi pare foarte rău, (…), îi şopti Lily. Am fost şi eu acolo. Nu te-am văzut. Condoleanţele mele, spuse femeia, şi îi atinse uşor braţul.

– M-am ţinut retras. Mulţumesc, făcu el liniştit, dar ochii i se umeziră.

– Ce vă pot oferi? se auzi vocea barmanului, care venea dintr-un capăt al barului.

Se opri şi îi privi pe cei doi, apoi lovi cu palma în tejghea:

– Măi să fie! Nu credeam să te mai văd vreodată pe-aici, nemernicule! strigă el jovial, apoi îl lovi uşor pe preot, cu palma peste umăr.

– Da, şi mie îmi pare bine că te văd, zâmbi preotul. Cum îţi merge, moşule? Te mai supără ulcerul?

– Eh, dă-l dracului. Un boşorog ca mine nu mai are mult de trăit oricum. În plus, ce nevoie are lumea de văicărelile mele? Le astup cum ştiu mai bine. Şi spune-mi, cum de te-ai gândit să mai dai pe la noi?

– Te lasă şi mintea, odată cu vârsta, ha? A venit la înmormântare, îi explică Lily.

Bătrânul se lovi cu palma în frunte. Uitase.

– Desigur. Îmi pare rău pentru Patricia. A fost o fată de milioane. Singura persoană pe care nu am văzut-o niciodată făcută turtă de alcool. Se includ şi persoanele de faţă, îi aruncă el femeii. – Îmi pare sincer rău. Condoleanţe.

– Mulţumesc, murmură preotul. Începea să îşi dea seama că dacă se gândise că acela ar fi fost un loc potrivit pentru a uita de necazuri, se înşelase. Acolo, în barul acela, trecutul risca să îi provoace cele mai mari pagube.

Bătrânul turnă trei shot-uri de tequila, şi îl ridică pe-al lui în aer:

– Pentru Patricia. O prietenă şi o tipă care ştia să petreacă de minune la seara „Karaoke”! tună el.

Preotul râse, şi ridică paharul, dar nu îl dădu pe gât. Bătrânul observă ezitarea, şi întrebă, sfios:

– Nu mai bei?

– Nu m-am mai atins de alcool de 5 ani de zile, dar în seara asta voi face o excepţie.

Apoi ciocniră toţi treo şi dădură peste cap băutura.

Nu trecură nici zece minute, şi deja tot barul era în jurul lui, bătându-l pe umeri, strângându-l în braţe, oferindu-i de băut, plângând alături de el pierderea Patriciei, care fusese o componentă importantă a fostei găşti.

În final, preotul se retrase într-un separeu, alături de ce mai rămăsese din vechea gaşcă din urmă cu zece ani.

El stătea în mijloc, iar ceilalţi de-o parte şi de alta a mesei în formă de U. Pe partea dreaptă, Daniel, care era acum un pompier încercat, cu nevastă şi trei copii, şi Motanul, beţivan notoriu, care nu mai avea nevastă – cauza era evidentă –, iar copii nu avusese niciodată. Pe partea stângă se aflau Robert, care era poliţist, nevastă-sa, Sandy, şi Lily.

Băură împreună, râseră şi păstrară momente de tăcere, amintindu-şi de „vremurile bune”, ca orice grup reunit care se respectă şi ştie cum să îşi plângă trecerea anilor, apoi îl descusură în final pe preot. Toţi ştiau că fusese arestat – tatăl lui Robert îl arestase – şi condamnat, dar după aceea, când îl mutaseră la altă închisoare, la câteva oraşe distanţă, pierduseră legătura.

– Vrem detalii! strigă Lily. – În amănunt.

– Hei, hei! interveni Robert. – Lăsaţi omul în pace. Ce s-a întâmplat la duşuri, între băieţi, nu e treaba nimănui. Dacă nu vrea să povestească, e treaba lui! făcu el serios, iar ceilalţi, inclusiv preotul, pufniră în râs.

În timp ce restul se linişteau, el se gândi: „Soră-mea e moartă, iar eu stau cu prietenii mei şi ne bem minţile şi spunem bancuri porcoase…”.

– Cu ce te ocupi acum? întrebă Sandy, înfăşurându-şi braţele în jurul braţului lui Robert.

– Sunt preot.

Se făcu linişte, apoi toată lumea izbucni într-un hohot de râs care atrase atenţia altor muşterii. El însă nu râdea.

– Vorbeşti serios? se miră Motanul.

– Da.

– Cum s-a întâmplat asta? A îngheţat Iadul?

– Probabil, ridică preotul din umeri, şi îşi mai aprinse o ţigară.

– De când asta? întrebă Daniel.

– De când am ieşit, acum 5 ani.

Toţi îl priveau, fără să ştie ce să spună.

– Şi… ăăă, acuma eşti om al sutanei, sau ceva căcat din ăsta? scuipă Motanul.

– Mda, ceva căcat din ăsta, râse el scurt. Nu îi plăcea ca oamenii să râdă de vocaţia lui, oricât de incompatibilă cu tot ce reprezentase el odinioară le părea. Dar ăştia nu erau orice oameni. Ăştia erau prietenii lui de o viaţă.

– Am auzit de un preot care predică în oraşul tău, şi cică o face în limba latină! Numai în limba latină! sublinie Robert.

– Da, am auzit şi eu de el, zâmbi preotul cu subînţeles.

Pentru cei de faţă, atât fu de ajuns. Cunoşteau privirea aceea. Era aceeaşi privire care le comunicase în urmă cu aproape 15 ani că el fusese câştigătorul unui mic pariu, „dublu sau nimic”, jucat cu surorile Cohn.

– Să nu îmi spui că tu eşti tipul ăla? întrebă Motanul, parcă revenindu-şi din beţie pentru o clipă.

Preotul încuviinţă.

– Dar nu ţin slujba numai în latină. Ţin o slujbă în latină. Restul le ţin normal. Biserica nu îmi permite să îmi fac de cap chiar în halul ăsta. Oamenii trebuie totuşi să primească Cuvântul Domnului.

– Şi vine cineva să îţi asculte predica în latină? se interesă Sandy.

– Habar nu ai câtă lume vine să asculte predica în latină. Aproape la fel de multă ca şi cea care vine să asculte predica obişnuită.

– Şi… vorbeşti latina ca lumea? Adică, poţi conversa?

– În mare, da. Dar trebuie să exersez. E o limbă aproape moartă. Cei care o mai vorbesc, o fac din amintire pentru lumea decadentă căreia îi aparţine limba asta.

Se făcu linişte, apoi se auzi inevitabilul:

– Spune-ne ceva în latină! ceru Daniel.

– Da! Da! săriră şi ceilalţi.

– Pater noster, qvi es in caelis, sanctificetur nomen tuum, adveniat regnum tuum, fiat voluntas tua, sicut in caelo et in terra, panem nostrum qvotidianum da nobis hodie. Et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos dimittimus debitoribus nostris. Et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo. Amen.[2]

Se lăsă o tăcere, ca pe vremurile când erau mici, iar unul dintre ei ieşea la joacă cu o bicicletă nouă şi extrem de apreciată de restul.

– Asta e… e…

– Să mă ia dracu’! Pardon.

– E foarte …. cum ziceam mai demult? „Cool”, parcă?

– Da, da! apreciară ceilalţi.

– Ce a fost asta?

– „Tatăl nostru”, spuse el simplu.

– Altceva. Spune altceva! cerură femeile.

– Gata, lăsaţi omul în pace. A venit aici să jelească şi să se facă praf, nu să predea latină pentru amuzamentul vostru! le certă Rob. – Pentru Patricia! strigă el şi îşi ridică paharul în aer, ferm.

– Pentru Patricia! strigară ceilalţi, într-un glas, în afară de preot. El se mulţumi numai să ciocnească.

Mai stătură o vreme şi mai vorbiră vrute şi nevrute, îşi aduseră aminte de „vremurile bune”, spuseră bancuri porcoase şi vărsară câteva lacrimi pentru prietena lor care acum se afla în ţărână. Pe la ora 12, femeile anunţară că se retrag. Rob îl rugă pe Daniel să le ducă acasă pe fiecare, şi dacă tot se apucase de o treabă, să se asigure că şi Motanul ajunge cu bine în propriul lui castel, acolo unde era Regele Sticlelor.

– Tu nu vii? se miră Sandy.

– Am ceva de vorbit cu „părintele”. Am să ajung şi eu acasă curând.

Femeia strânse din umeri şi plecă, nu înainte de a-i comunica preotului cât de mult se bucura că se întorsese acasă, chiar dacă numai pentru o scurtă vreme, şi chiar dacă în circumstanţele acelea. El mulţumi pentru consideraţie, şi le promise celor care plecau că se vor mai întâlni în zilele următoare.

Când rămaseră la masă numai ei doi, îşi aprinse o ţigară şi rămase tăcut. Nu ştia care era motivul pentru care Rob prelungise întrevederea, dar cam bănuia. În fond, Rob era poliţist.

Acesta îl privea pe preot, sfredelindu-l, şi nu ştia cum să înceapă.

– Am… E vorba despre Patricia.

– Mă gândeam eu. Te ascult.

– Înainte de toate, vreau să îmi promiţi că tot ce îţi spun va rămâne între noi. Investigaţia e încă în derulare, şi nu am voie să discut amănunte de genul ăsta cu civili. Înţelegi?

El dădu din cap, dar nu îl scăpă din ochi o clipă. Trase din ţigare încet, şi lăsă fumul să se prelingă printre buze. În local era semiîntuneric, şi oricum prea mult fum ca să vezi ceva clar.

Rob avea privirea unui om care ar da orice să îşi uşureze sufletul de secretele pe care le poartă cu sine, iar preotul recunoştea o astfel de privire. Spovedise destui oameni ca să nu o recunoască.

Se lăsă pe spate.

– Povesteşte-mi totul.

– Ştim că au fost cel puţin două persoane. De sex masculin. La un moment dat au făcut o gafă, dar intutiţia mea de curcan îmi spune că au fost nişte tipi care ştiau ce făceau. Îmi miroase a lovitură de profesionişti Mai trase o duşcă de tărie şi apoi continuă: – Au intrat în casă seara. Fetele dormeau. Nici nu au ştiut că fusese cineva pe acolo. Nu au aflat nimic până a doua zi de dimineaţă. Nici Donald nu era acasă. Probabil că au urmărit asta, poate că nu. Ideea e că nu s-a furat nimic. Nu s-au atins de nimic. Eu cred că a fost o execuţie. Au vrut să trimită un mesaj. Au luat-o cu forţa, probabil sub ameninţarea pistolului şi au scos-o afară din casă. Au băgat-o în maşină şi au făcut câteva sute de metri, apoi au oprit pe o alee, unde au împuşcat-o în piept. Direct în inimă. A murit pe loc.

– Maică-mea a spus că a fost un jaf, îl întrerupse preotul.

– Nu. Am ţinut ascunse anumite detalii. Am hotărât asta împreună cu Donald.

– De ce?

– Pentru bunul mers al investigaţiei.

– Şi el ştie că Patricia a fost asasinată?

– Da.

Preotul rămase pe gânduri.

– Dar de ce? Cine să o omoare, şi pentru ce? Nu a făcut nimic rău în viaţa ei! izbi el cu pumnul în masă.

Rob îl linişti şi aruncă o privire pe furiş în jurul lor. Observă cum doi tipi de la o masă alăturată îl priveau ameninţător.

– Nu ştiu. Încercăm să ne dăm seama cine ar fi vrut să facă una ca asta, şi de ce.

– Şi ce idei aveţi? scrâşni preotul. – Departamentul îşi face datoria? O să-i găsiţi pe nenorociţi?

– Sper. Îţi promit că voi face tot ce pot.

Preotul îşi lăsă capul în piept.

– Ai spus că erau cel puţin doi bărbaţi. De unde ştii asta?

– Atât am reuşit să scot de la martori. Doi bărbaţi. Albi. Dar nimic mai mult.

– Nimic?

– Nimic.

– Mi se pare interesant, ridică el o sprânceană.

– Bănuiesc cam cine ar putea fi, dar… nu am probe. Martorii sunt speriaţi.

– Vorbeşti de uciderea Patriciei ca şi cum ar fi vorba de un furt! Nu ai probe? Nu vor oamenii să vorbească? Ce e asta? Pe cine protejează?

– Se protejează pe ei. Îşi protejează familiile.

Preotul se încruntă.

– Cred că erau oamenii lui Radev.

– Cine mă-sa e Radev?! strigă preotul.

Rob se alarmă şi îi ceru să coboare vocea, apoi mătură cu privirea încăperea să se asigure că nimeni nu îl auzise. Desigur, cineva tot auzise.

– Nikolai Radev, e şeful mafie locale ruseşti. Cred că e implicat.

– Cât de implicat?

– E posibil ca cei care au atacat casa Patriciei să fi fost oamenii lui. Sau cel puţin „arme de închiriat”.

– Ce sunt „arme de închiriat”? întrebă preotul, dar deja ştia răspunsul.

– Asasini, mercenari aduşi din afara oraşului. Îşi fac treaba şi apoi pleacă. Profesionişti, pe care lumea nu îi cunoaşte, şi de la care nu se poate face legătura cu angajatorul.

– Ce naiba vrea mafia rusească cu soră-mea? întrebă preotul.

– Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Dar o să investighez. Între timp, tu fii cuminte. Să nu te implici. Să nu o iei în mâinile tale. Eşti un om respectabil acum, om al Bisericii, nu ai nevoie de asta acum.

– E vorba de soră-mea! scrâşni preotul. – Să nu îndrăzneşti să îmi spui tu mie de ce am şi de ce nu am nevoie acum!

– Calmează-te. Spun că nu e bine să faci vâlvă. Mă ocup eu.

– Ai face bine să te ocupi.

– Mă voi ocupa. Îţi promit.

Preotul aruncă chiştocul de ţigară în scrumieră şi dădu să plece, dar Rob îl opri.

– Încă ceva. Nu am spus asta decât lui Donald. Înghiţi în sec fiindcă avea gura uscată: – Patricia… a fost violată înainte de a fi ucisă. Îmi pare rău, spuse Rob, din lipsă de inspiraţie, ca şi cum asta ar fi schimbat situaţia.

– Mda.

Preotul dădu să plece.

– Te anunţ cum merge investigaţia, îi spuse Rob.

Dar preotul era deja departe, şi nu îl putu auzi.

Ieşise afară din bar şi trecu strada. Simţea că se sufocă. Bine că nu venise cu maşina. Era oricum ameţit. Mai bine. Făcea o mică plimbare. Putea să chibzuiască. Îi plăcea să chibzuiască. Îşi închise pardesiul, dar după câţiva paşi desfăcu nasturii. Îi era cald. Îi răsunau în tâmple cuvintele lui Rob.

 

„A fost violată înainte de a fi ucisă.”

 

Dumnezeule! Cum…? Nici nu ştia ce să simtă în clipa aceea. Mereu imaginea unei femei violate i se păruse a fi de o infinitate de ori mai groaznică decât cea a unei femei ucise. Moartea era măcar demnă. Nu era degradantă. Era, în fond, o ieşire, o scăpare a sufletului, primită de la Şeful cel Mare, de la Domnul însuşi. Dar un viol… Asta era altă mâncare de peşte. Era pe punctul de a spune că „acum e ceva personal”.

Se opri şi îşi sprijini o palmă pe un gard de lemn care înconjura un teren abandonat de la un colţ de stradă.

Era transpirat. Se şterse pe frunte cu dosul palmei şi dădu colţul. Nici nu îi observă pe cei doi bărbaţi care îl urmăreau. Îl urmăreau încă de când părăsise barul.

Nimeri pe o stradă întunecată. Felinarele fuseseră sparte. Înaintă agale, fără se se gândească la paşii care se apropiau de el. Se gândea în continuare la… Cristoase! îşi smuci capul, încercând să alunge imaginea care i se desenă în spatele ochilor. Tot ce reuşi fu să alunge imaginea, însă nu şi gândul.

Era extrem de nervos. Nu fusese de ajuns ca ea să fie luată de lângă el, dar… mai fusese oare necesar ca trupul ei să fie pângărit în asemenea hal? Cum putuse să permită El aşa ceva? Era un test? Hmpf… Cele mai tâmpeşti gânduri i se iscau de nicăieri. Cum să fie un test? Ce era pus la încercare? El? Ce legătură avea o crimă oripilantă ca aceea cu el?

Se opri.

Avea. Avea foarte mare legătură. Devenise centrul universului său.

Un braţ i se aşeză pe umăr.

Preotul tresări şi se întoarse. Văzu un tip bărbos, care îi părea cunoscut, deşi nu îşi putea da seama unde îl mai văzuse. Lângă el era un alt bărbat, înalt şi chel. Ambii aveau feţe de borfaşi, genul care strâng cu uşa prostituate pentru taxă de protecţie. Nişte puţe care credeau că dacă poartă haine de piele şi umblă în haite sunt duri.

Dar el ştia ce însemna să fii dur. Şi mai ştia şi ce însemna să fii caftit de un dur. Avusese timp să se întărească în închisoare. Cinci ani de bătăi feroce, ca să îşi apere curul – la propriu – îl transformaseră într-o bombă cu efect întârziat. Dar când exploda…

– Stai aşa, tipule! îi spuse bărbosul cu o voce răguşită. – Unde te grăbeşti?

Preotul îl privi fără expresie. Observă cu coada ochiului cum chelul trecuse în spatele lui.

– Unde te grăbeşti? insistă bărbosul. Palma lui se odihnea pe umărul preotului.

– Nu văd de ce e asta treba ta, dar… mă duc acasă, se forţă el să rămână calm.

– Aşa. Am auzit că te interesezi de Nikolai Radev.

– Şi dacă o fac? îl înfruntă preotul, dându-i mâna la o parte de pe umăr.

Bărbosul se încruntă, când se văzu dat la o parte ca un mucos.

– Atunci avem o problemă! interveni chelul, apucându-l de celălalt umăr.

– Nu văd de ce am avea o problemă.

– Vezi tu… începu bărbosul.

– Nikolai Radev e şeful nostru, continuă chelul.

 

„Perfect!” se gândi preotul. „Forţele de muncă ale nenorocitului!”

 

– Aşa…, aprobă el. – Şi?

Cei doi bărbaţi schimbară o privire între ei, apoi, fulgerător, chelul îl prinse pe preot de umeri, şi îi strânse braţele la spate. Bărbosul îl apucă de gât, şi îşi apropie faţa buhăită de a lui:

– Văd că nu ştii ce înseamnă respectul. Nu-i nimica. Pe aici suntem toleranţi. Şi o să te învăţăm.

Preotul nu încerca să se elibereze din strânsoare. Bărbosul îl pocni în falcă. Apoi încă o dată. Capul preotului zvâcnea dintr-o parte în alta, dar acesta nu scotea niciun sunet. Îl mai lovi de vreo două ori în burtă, apoi chelul îi dădu drumul. Căzu în genunchi, şi cu palmele pe pavajul umed, dar nu scoase nici acum niciun sunet. Chelul şi bărbosul se aplecară asupra lui, neştiind ce să creadă.

Preotul scrâşnea din dinţi. Pentru oclipă, îi trecu prin cap gândul că pidzele alea două erau cei care o răpiseră pe soră-sa şi… Asta îl făcu să îşi piardă minţile. Stând în genunchi, îl pocni pe bărbos între picioare, cu toată forţa. Acesta se chirci şi se prăvăli pe jos, amorţit.

Chelul îl apucă pe preot de gât, şi încercă să îl strângă. Primi un cot în plex, care îl făcu să tuşească şi să slăbească strânsoarea. Preotul se eliberă, şi, fără să se întoarcă, îl izbi în piept cu călcâiul pantofului. Cât putu de tare. Efectiv, se împinse în toracele chelului. El nu lovea decât rar, dar când o făcea, o făcea să conteze. Chelul se prăbuşi pe spate, cu ochii ieşiţi din orbite, încercând fără succes să inspire aer.

Văzându-i pe amândoi zvârcolindu-se, îşi aranjă sacoul, îşi şterse noroiul de pe genunchi, apoi scuipă pe marginea trotuarului o gură de sânge şi un colţ dintr-o măsea. Apoi se apropie de bărbos. Acesta îl privea cu ochii împăienjeniţi, în parte de durere, în parte de groază. Îi mângâie fruntea cu pantoful. Apoi îl lovi cu putere în tâmplă. Capul bărbosului se dădu pe spate, şi se putu auzi o pârâitură. Bărbosul zăcea acum inconştient, pe spate, cu braţele atârnându-i inerte între picioare. Se întoarse spre celălalt bărbat. Îl apucă de guler şi îl ridică în picioare. Acesta îşi pierduse din zeflemeaua cu care îl întâmpinase în urmă cu câteva minute. Preotul îl izbi de o maşină care era parcată la marginea trotuarului.

– Sunteţi oamenii lui Radev? Hm?!

Chelul aprobă din cap.

– Aţi avut ceva de-a face cu crima de acum două zile? Femeia omorâtă pe alee.

– Nu.

– Eşti sigur? îl strânse el de guler. – Dacă mă minţi, o să aflu, şi atunci o să vă găsesc, şi o să vă nenorocesc. Mă înţelegi?!

– Nu am omorât pe nimeni, omule! îi strigă chelul.

– Ştii cine a făcut-o?

– Nu.

Preotul îl privi, şi îl crezu. Ăştia doi nu ar fi fost în stare să se pişe fără se îşi stropească pantalonii. Iar Rob spusese să treaba fusese executată de nişte mâini sigure.

– Spune-i şefului tău că o să îi fac o vizită. M-ai înţeles? scrâşni preotul.

– Da, da, se grăbi chelul să confirme ordinul.

Îl mai privi o dată în ochi, apoi îi dădu drumul.

– Pax vobiscum[3], murmură preotul, ducându-şi degetele la buze, în timp ce îi privea pe cei doi bărbaţi cum se retrăgeau.

O luă spre casa surorii sale, prin noaptea umedă şi rece.

 

 

 

Capitulo Quarto

            Se trezi a doua zi dimineaţă, cu faţa umflată, deşi îşi pusese compresă cu gheaţă cu o seară înainte. Adormise cu ea pe faţă, iar la trezire constată că era tot ud.

În casă era o linişte apăsătoare. Fără ţipete de copii, fără televizoare mergând… nimic.

Se ridică pe marginea canapelei din camera de zi, şi rămase aşa. Capul îi ţiuia. Ochii îl dureau.

Taică-său trecu pe lângă el, cu un pahar în mână. Oservând că era al pământ, se gândi să îi tragă şi nişte picioare.

– Văd că ai revenit la vechile obiceiuri! spuse bătrânul, aşezându-se pe unul dintre fotoliile de lângă canapea.

– Vă înşelaţi, domnule, dar, din câte observ, acelaşi lucru se poate spune şi despre dumneavoastră, i-o întoarse preotul, privind spre paharul din mâna bătrânului.

– Mi-am pierdut fiica, sânge din sângele meu, copilul meu iubit… am voie să beau un pahar! protestă bătrânul.

– Desigur.

– Văd că şi tu ţi-ai înnecat problemele. La propriu.

– Eh, e doar o pungă cu gheaţă. Sau, mă rog, a fost, la un moment dat, se scuză el.

– Observ că nici figura nu îţi stă prea bine astăzi.

Preotul privi în gol, şi îşi dădu seama că bătrânul avea dreptate.

– După cum aţi spus, domnule, am revenit la vechile obiceiuri.

Şi aşa şi era. Nu se întorsese acasă de nici 24 de ore, şi deja era să îmbătase, se bătuse, acum era mahmur… tot ce mai lipsea era o femeie. Dar după cum îl ştia pe Domnul pus pe şotii, nu se îndoia că preacurvia era după colţ.

– Ascultă la mine, băiete! îl ţintui bătrânul cu privirea.

– Ascult domnule! se prefăcu el că ia poziţie de drepţi.

– Să nu îndrăzneşti să mă iei de sus pe mine! Ingratule! izbucni bătrânul.

Preotul îl privi fix. Un muşchi i se zbătu pe faţă, dar nu spuse nimic.

– Să nu crezi că eşti binevenit aici!

– Ah, nu îţi fă griji… şi nu îţi răci gura de pomană. Am auzit povestea asta ieri.

– De la cine? se sperie bătrânul că cineva i-o luase înainte.

– De la diamantul acela neşlefuit de ginere al dumitale.

– Hm. Donald e un om care ştie când nu se cade să facă pe prietenosul.

– Perfect adevărat! aprobă preotul.

– Ce cauţi aici? întrebă bătrânul. – Hm? Spune-mi şi mie, ce cauţi aici? Nu ai mai fost pe aici de ani de zile. Nici după ce ţi-au dat drumul nu ai avut curajul să îţi arăţi faţa pe aici. De ce acum? În afară de evidentul răspuns. Puteai să te scuzi. Sau să inventezi ceva. Sau pur şi simplu să nu răspunzi la telefon. De ce dracu’ te-ai întors aici? Hm?

Preotul îl privi, şi simţii cum fălcile i se încleştează cu putere.

– Din câte îmi aduc aminte, dumneata m-ai sunat. Dacă nu m-ai vrut pe-aici, puteai să nu pui mâna pe receptor.

– Ai fi aflat din altă parte. Am atâta bun simţ încât să mă asigur că o astfel de veste o afli din familie, răspunse sec bătrânul.

– Ce mai familie… Singura care mai dă doi bani pe mine, care mai dădea doi bani pe mine era Patricia. Şi acum şi ea e în pământ. M-am întors acasă să văd o gloată de feţe reci, un paravan de cefe, un mare spate, întors spre mine. Atât. Şi pe singura fiinţă pe care o iubesc, între patru scânduri. La asta m-am întors acasă.

Bătrânul îl scrută cu privirea. Ştia că ce spunea fiul lui era adevărat, dar, pe de o parte îl deranja că fiul lui vorbea astfel despre el. Se simţea ca şi cum eforturile lui – sortite eşecului – nu erau apreciate. Ca şi cum el chiar s-ar fi străduit să facă să meargă relaţia dintre ei doi, dar… în fond, şi asta era o minciună. Nici nu se chinui să se scuze, fiindcă îi veni în minte următorul lucru, şi nu ar fi suportat să îl audă din gura fiului său, la adresa lui: „Drumul spre Iad e pavat cu bune intenţii!”. Nu ar fi suportat să îi dea satisfacţia de a avea dreptate. Aşa că spuse:

– Deci recunoşti că nu mai ai niciun motiv să rămâi pe aici.

Preotul îl privi, îşi pipăi falca, apoi spuse:

– Nu îţi fă griji. Nu o să îţi stau în cale. Mi-ai făcut clară situaţia dintre noi, în urmă cu zece ani. Nu am uitat, şi nu te-am iertat, dar nici nu m-am întors să îţi fac viaţa amară. Destul ţi-ai făcut-o tu.

Bătrânul tresări, şi strânse paharul între degete. Băutura din el clipoci.

– Da, eşti un moş care în vreme de greutate preferă să îndepărteze pe toată lumea din jurul lui, şi care găseşte potrivit că singurele cuvinte pe care trebuie să i le spună fiului său, după ce tocmai şi-a pierdut fiica, sunt „cară-te dracului de aici, că îmi iei lumina soarelui din faţă”. Şi o să rămâi singur în final. Fiica ta a murit, fiul tău a murit, deşi mai respiră încă, iar nevastă-ta ţi-e ca o străină. Nu ai nevoie de ajutorul meu să te simţi mizerabil. Te descurci şi singur. Şi nu îmi spune TU mie că nu sunt binevenit aici! ŞTIU că nu sunt binevenit aici. Ştiam asta încă din momentul în care ţi-am auzit vocea la telefon. Nu mi-ai spus „vezi că a murit soră-ta, iar înmormântarea e maine la ora 2” ci „să nu cumva să îndrăzneşti să îţi arăţi faţa pe aici”. A fost ca un memento. Ca şi cum nu mi-ai mai spus-o de multă vreme, şi simţeai nevoia să îmi aminteşti asta! Privi în jur, apoi spuse pentru sine: – Trebuie să beau ceva.

Bătrânul îl privi cu ochii injectaţi cum se duce în bucătărie. Nu spuse nimic.

Preotul îşi turnă nişte lapte într-un pahar, şi îl bău încet, tacticos. Puse paharul pe masă, când maică-sa intră în bucătărie.

– Cum te simţi? Aseară erai cam buşit. Am pus pe tine o pătură, să nu îţi fie frig.

– Mulţumesc, doamnă. Apreciez gestul. Mi-e bine acum.

Maică-sa despacheta nişte carne pe care o cumpărase din oraş. Se pregătea să facă mâncare.

– Unde sunt fetele? Şi Donald?

– Dora e la şcoală, Ana e la grădiniţă, iar Donald e la muncă. Ajunge acasă la ora 5. Ascultă, vrei să le iei pe fete şi să le aduci acasă? Am treabă, şi nu cred că ajung să le iau.

– Desigur, doamnă, spuse preotul sorbind şi ultima picătură de lapte din pahar. – Când asta?

Bătrâna aruncă o ocheadă la ceasul din perete şi spuse:

– Peste o oră.

– Perfect. Nu am nimic în orar, glumi el.

– Ba ai.

– Ce anume?

– Un duş şi un bărbierit. Nu ieşi în halul ăla pe stradă! îi spuse maică-sa, arătând spre cămaşa lui pătată de sânge şi udă, şi spre pantalonii lui şifonaţi şi plini de noroi. – Pune-le la spălat. Mă ocup de ele mai târziu, oftă ea.

Făcu duş şi se bărbieri, apoi se îmbrăcă în al doilea costum pe care şi-l adusese, unul bleumarin.

După ce primi indicaţiile despre cum să ajungă la grădiniţă şi apoi la şcoală, ieşi pe stradă. Aerul era rece, dar soarele bătea cu putere. Trase aer în piept, şi simţi nevoia de o ţigară. Vru să îşi aprindă una, dar renunţă. Luă maşina şi porni spre grădiniţă. Pe drum se gândi la promisiunea pe care i-o făcuse chelului. Trebuia onorată. Neapărat. Vroia să lămurească problema. Şi mai vroia să vorbească cu Rob în legătură cu ceva. Ceva ce nu îi dădea pace.

Ajuns în faţa grădiniţei, constată că ajunsese cu un sfert de oră mai devreme. Aşa că ieşi din maşină şi îşi aprinse o ţigară. Nu voia să afume interiorul, fetiţelor nu le făcea bine să respire fumul lui păcătos. Aşa că o luă spre clădirea grădiniţei, cu ţigara în mână. Un parc cu copaci groşi şi stufoşi înconjura grădiniţa. Preotul se opri lângă unul dintre ei. Îl admiră, apoi atenţia îi fu atrasă de un scrâşnet de roţi, în apropierea maşinii lui. Nu auzi nicio bufnitură, aşa că nu se alarmă. Parcase pe colţul străzii, deci nu chiar regulamentar, aşa că nu se arătă, ci pur şi simplu îţi scoase capul de după copac, să vadă cui îi cauzase probleme. Şi nu mică îi fu mirarea când îl văzu pe Donald, la volanul maşinii sale, o Honda gri, ocolind greoi Lincoln-ul său. Se retrase instinctiv. Donald nu îl văzuse, şi evident nu îi recunoscuse nici maşina.

Rămase pe gânduri. Donald trebuia să fie la muncă. Era abia ora 1 după-amiaza. Se îndoia că cumnatu-său primise ore libere de la cariera de piatră. Dar nu era nicio problemă. Avea timp să afle cum stăteau treburile. Clopoţelul sună de ieşire. Acum avea şi mijlocul.

O ţinea pe Ana de mânuţa ei mică şi dolofană, şi o conducea spre maşină. Nu fusese greu să o convingă pe tânăra învăţătoare că era de încredere. Şi chiar dacă fetiţa nu ar fi confirmat rudenia dintre ei, învăţătoarea tot l-ar fi recunoscut. Între ei era ceva vechi. Aşa că Delia acceptă să se vadă cu el, a doua zi.

– O cunoşti pe doamna învăţătoare? întrebă fetiţa, când porni maşina.

– Da, ne ştim de mult. De când eram mici.

– Aţi fost prieteni?

– Şi acum suntem prieteni.

– Miroase ciudat aici în maşină.

– Nu miroase ca în maşina lui taică-tu?

– Nu.

– L-am văzut pe taică-tu.

– Da? se miră fetiţa, de parcă şansele ca să se întâmple aşa ceva erau astronomice.

– Da. Mergea cu maşina. Ştii unde?

– Nu, răspunse fetiţa voioasă, cu faţa rotundă ca o lună întoarsă spre el. – Unde?

– Speram să îmi spui tu mie asta, murmură pentru el. – Mami şi cu tati se înţelegeau?

– Da, spuse fetiţa privind pe geam. – Uneori se mai certau.

– Aşa… des?

– Nu chiar.

– Din ce cauză se certau?

– Din cauza prietenilor lu’ tati. Şi de două ori din cauză că tati a… a lipsit de acasă seara, se grăbi fetiţa să explice şi să gesticuleze în paralel. – O dată a lovit-o pe mami.

– Cine? Tati?

– Mhm. Nu mi-a plăcut asta.

Preotul trase aer în piept. Îl ştia pe Donald că era tare de cap, dar nu bănuia că îşi mai lovea din când în când soţia.

– Ce ştii despre asta? încercă el să o descoasă.

– Nimic, răspunse fata, le fel de distrată de privelişte. – De ce nu a venit bunica să ne ia azi?

„Ce bine e să fii copil. Te refaci după orice, ca şi cum ar fi trecut norii de ploaie peste capul tău. Puterea lor de a se regenera e incredibilă. Chiar şi acum, fata asta probabil că nici nu înţelege ce s-a întâmplat cu maică-sa. Probabil crede să e plecată undeva şi nu se va mai întoarce o vreme…”

 

– Fiindcă bunica are treabă.

– O să ne iei tu de acum încolo? zâmbi ea.

– O vreme, răspunse el, zâmbindu-i înapoi.

– Aş mânca o îngheţată, îl testă ea.

– Nu e cam frig pentru îngheţată? se miră preotul.

– Nu, se îmbufnă fetiţa, constatând că fusese prinsă cu insinuări nelalocul lor.

– Păi, cred că putem lua o îngheţată. Numai să nu audă bunica. Ne-am înţeles?

Ochii fetiţei străluciră.

– Eşti unchiul meu preferat! decretă ea.

– Şi tu eşti nepoata mea preferată, râse el. – Şi tu eşti nepoata mea preferată!

Conduseră până la şcoala unde Dora era elevă în clasa I, şi opriră pe marginea drumului. Ana lingea cu sete îngheţata, şi preotul îşi spuse că era aproape sigur că fetiţa va face roşu în gât, şi atunci toată tărăşenia va ieşi la iveală.

– Uite, acolo e Dora, observă fetiţa.

O văzu. Ieşi din maşină şi o strigă. Când fata se apropie de Lincoln-ul negru şi masiv, încetini pasul. O privi calm, şi deschise portiera din spate.

– Unde e bunica?

– Ale tleabă! interveni Ana cu gura plină de îngheţată, lăsând geamul în jos. – Ne duce unchiu’.

Dora oftă, dar nu avu de ales. Casa lor era la câţiva kilometri depărtare. Urcă pe bancheta din spate. Preotul închise portiera şi vru să intre şi el în maşină, când simţi ceva apăsându-l în coaste. Auzi o voce groasă, de bas:

– Vii cu noi.

Se roti pe călcâie, şi în clipa următoare bărbatul care îl ameninţase cu pictolul era aplecat, şi icnea de durere. Preotul îi luă pistolul şi îl ascunse repede în sacou, de privirile curioase ale fetelor, care scrutau scena din maşină.

– Din partea cui veniţi?

– Nikolai Radev vrea să te vadă, spuse calm al doilea bărbat, şi aţinti prin pardesiu o ţeavă de revolver spre el. – Nu fă scene. Urmează-ne.

Preotul îi dădu drumul celui pe care îl ţineade încheietură, şi spuse:

– Trebuie să las fetele mai întâi.

– Nikolai Radev nu aşteaptă, veni răspunsul, mecanic, ca din partea unui idiot care nu gândea ce spune, ci numai repeta cuvintele învăţate.

– Va trebui să aştepte. Ascultă – spuse el, văzând că cei doi făcură un pas spre el – nu îmi duc nepoatele la o întâlnire cu mafioţi, orice ar fi. Veniţi cu mine, le las acasă, apoi vin cu voi oriunde vreţi.

Cei doi bărbaţi schimbară priviri repede, şi încuviinţară din cap. Cel pe care preotul în deposedase de armă îi spuse:

– Eu vin cu tine, în maşină. El ne urmează cu a noastră.

– Bine, încuviinţă preotul după o clipă de gândire.

Deschise portiera şi îi spuse micuţei care stătea pe locul mortului:

– Draguţă, vrei să treci lângă Dora?

– De ce? se interesă micuţa, supărată. – Îmi place în faţă. Nimeni nu mă lasă să merg în faţă!

– Ştiu, dar vine şi nenea cu noi, şi el trebuie să stea în faţă. Îţi promit că mai încolo facem o plimbare şi te las să stai în faţă, încercă să o îmbuneze.

Ana îl privi, cu încredere, şi acceptă. Bărbatul se afla deja în faţa portierei ei. Îl privi pe preot peste maşină.

– Copii ăştia, se scuză preotul.

Demară. Celălalt bărbat îi urmărea, de la o distanţă de câţiva metri.

– Cine eşti tu? întrebă Dora pe musafirul neaşteptat.

– Un prieten de-al meu, răspunse preotul, în locul lui. – Vine cu noi.

Fetiţele îl priviră pe bărbat, şi schimbară priviri, apoi tăcură.

Preotul opri în faţa casei surorii sale, şi le spuse fetelor, înainte de a le trimite înăuntru, să îi comunice bunicii că vine şi el, dar are un drum de făcut. Apoi plecă.

Bărbatul îi făcu semn să oprească în faţa restaurantului Sign’O The Times. Acela era sediul mafiotului. Înainte de a ieşi din maşină, îi ceru preotului să îi dea pistolul înapoi.

Preotul îl scoase din sacou, şi i-l înmână.

– Data viitoare ai grijă cum îl mânuieşti, îl avertiză el. – Domnul fie cu tine!

– Mulţumesc, râse bărbatul, apoi îi făcu semn să îl urmeze.

Păşi în biroul mafiotului. Purta costumul bleumarin, la doi nasturi, cu sacou cambrat, cămaşă albă şi cravată şi pantofi negri. Mafiotul îl invită să ia loc. Cei doi bărbaţi care îl escortaseră se postară de-o parte şi de alta a lui.

Mafiotul era un bărbat înalt, bine clădit, cu faţă pătrată şi cu mandibula proeminentă. Bărbierit impecabil, cu cămaşa desfăcută, deşi era frig afară, şi cu inelul de aur de pe degetul mijlociu al mâinii stângi, arăta ca o combinaţie între Attila Hunul şi vreun şef de stat european.

Ochii albaştrii, mici, străluceau.

Se ridică, şi, în timp ce ocolea biroul imens din lemn de stejar, îşi încheie unicul nasture al sacoului negru. Se postă în faţa lui. Îi întinse mâna. Preotul i-o strânse, tare şi prelung, iar mafiotul îi reţinu palma într-a sa o vreme. Apoi se întoarse pe scaunul din spatele biroului.

– Doreşti ceva de băut, părinte? îl întrebă.

 

„Îşi face temele!” observă preotul, dar nu lăsă să se vadă că tresărise.

 

– O cafea, răspunse el pe un ton indiferent.

Mafiotul apăsă pe un buton şi ceru o cafea şi un pahar cu apă.

– Băutura nu îmi mai face bine, se scuză el.

– Nici Domnul nu o recomandă, observă el.

– Că bine zici, zâmbi rusul.

Băuturile sosiră, şi mafiotul aşteptă până când servitoarea părăsi încăperea ca să spargă gheaţa.

– Am auzit că vrei să vorbeşti cu mine. În mod normal nu gratific pe oricine cu o întrevedere, dar, având în vedere situaţia în care te afli, mă gândeam să fac o excepţie. Te ascult, încheie el, lăsându-se pe spătarul scaunul.

– Oamenii dumitale mi-au stârnit interesul aseară, spuse el simplu, apoi sorbi din ceaşcă. – O, e bună!

– Da, ştiu. Deci, dubito, ergo cogito[4], nu, padre[5]? întrebă Radev.

– Un om educat, observă preotul. – Nu prea vezi aşa ceva pe aici. Toţi ştiu cuvinte pompoase, dar în spatele cuvintelor nu se găseşte nimic.

– E adevărat că Herbert şi Andrey sunt nişte imbecili, şi îmi cer iertare pentru neplăcerile pe care ţi le-au cauzat, dar dă-mi voie să te asigur că, oricât de răi am părea şi în orice cercuri rău-famate ne-am învârti, să ştii că nu vrem răul nimănui. Noi ne facem treaba, şi îi lăsăm şi pe alţii să îşi facă treaba. Deci, ce vroiai să discutăm?

Preotul mai sorbi odată din ceaşcă, şi spuse:

– Soră-mea a fost omorâtă acum 2 zile. Poliţia spune că e posibil ca cineva din crima organizată să fie implicat. Cogito, ergo sum[6], i-o întoarse el mafiotului.

– Aşa că tu te-ai gândit să întrebi „cine”, nu? râse Nikolai. – Dacă poliţia are păreri de genul ăsta, de ce nu face nişte acuzaţii oficiale?

– Fiindcă nu au probe. Aparent, martorii refuză să vorbească, nu îşi mai aduc aminte, suferă de tot felul de afecţiuni ale memoriei… sună cunoscut? îl înfruntă preotul.

Mafiotul zâmbi satisfăcut. Nici măcar nu îşi ascundea vina şi implicarea. Preotului îi păru rău că înapoiase revolverul. Dacă l-ar fi avut la el, ar fi ucis fără să stea pe gânduri. Bang bang, un glonţ în frunte. Mă rog, două. Şi altceva îi mai trecu prin cap în acel moment. Gândul că era posibil să nu mai iasă viu din biroul acela. Mafiotul ştia că el ştia cine o omorâse pe Patricia.

– Înţeleg, medită mafiotul. – Ce pot spune? Îmi pare rău pentru pierderea ta. Dar îţi mai spun un lucru. Un lucru pe care tu, ca preot ar trebui să îl ştii. Când cineva drag moare, suferi, desigur, dar moartea acelei persoane te face să apreciezi şi mai mult pe cei rămaşi alături de tine. Atenţia ta se concentrează asupra lor. Aşa că – încheie Nikolai Radev împreunându-şi mâinile – uită-te în jurul tău, şi fii fericit cu ce ţi-a rămas. Ai grijă cum conduci spre casă.

Bărbatul din dreapta lui – cel la care îi luase pistolul – îi puse mâna pe umăr, semn că întrevederea se încheiase, şi era vremea că el, intrusul, să părăsească încăperea, clădirea, zona. Fusese tolerat destul, iar acum era vremea să se care.

– Tempus fugit[7], spuse preotul, iar Radev încuviinţă, cu o oarecare părere de rău.

Se ridică în picioare, dar privirea nu i se dezlipi de cea a mafiotului.

 

„Ăsta tocmai m-a ameninţat. Ştie că asta nu va rămâne aşa! Nu, nu după tot ce mi-a dezvăluit! Şi atunci de ce nu mă rezolvă acum? De ce mai riscă să mă întorc?” se întrebă el.

 

Afară, în parcarea restaurantului, cei doi bărbaţi îl priviră cum se urcă în maşină şi pleacă.

 

 

 

 

Capitulo Quinto

            Preotul se opri la un colţ de stradă şi intră într-o cabină de telefon. Formă numărul lui Rob, şi lăsă să sune. Telefonul ţiui de patru ori, apoi cineva răspunse. Era biroul lui Rob. Îl ceru pe poliţist la telefon, şi trebui să aştepte câteva secunde, dar în final putu vorbi cu el.

– Alo, Rob la telefon.

– Sunt eu, (…).

– Care e treaba? Spune urgent, că am aici un nenorocit care îmi face zile grele, şi abia aştept să îl facă să îşi scuipe dinţii în scrumieră.

– Tocmai am venit de la o întâlnire cu Radev.

Pauză.

– M-ai auzit? întrebă preotul.

– De ce te-ai dus acolo? întrebă Rob, şi în vocea lui se simţea frustrarea.

– M-a chemat el. Mi-a pus la dispoziţie şi o escortă.

– Ce a vrut de la tine?

– Să discutăm. Aseară i-am articulat doi dintre oameni, care m-au atacat imediat după ce am vorbit cu tine. Unul chel şi unul bărbos.

– Îi ştiu. De ce te-au atacat?

– Nu ştiu. Probabil erau beţi şi au crezut că e rost de distracţie. Şi te-au auzit pe tine când vorbeai de Radev, la masă.

Preotul auzi o înjurătură şoptită, în receptor, apoi Rob îi spuse:

– Să nu mai stai în preajma lor. Ăia nu sunt oameni cumsecade. Ţine-te departe de ei, să nu iasă urât.

– Mda. Nu te-am sunat să îmi spui că mafioţii sunt oameni răi. Altceva am vrut să te întreb. Ai spus că fetele erau singure în casă în seara când Patricia a fost… Donald unde era?

– A ajuns acasă pe la ora 4 dimineaţa. A spus că fusese plecat din oraş şi nu apucase să se întoarcă la cină din cauza zăpezii şi fiindcă i se spărsese un caucic.

– Ai verificat informaţia asta?

– Cu cine?

– Nu ştiu. Tu eşti poliţistul, şi mă întrebi pe mine? se indignă puţin preotul.

– Doar nu sugerezi că ar avea vreo legătură cu crima?

– Nu ştiu, răspunse el. – Dar simt că ceva pute aici. Ai spus-o chiar tu că crima arăta ca o lovitură de maestru. O lovitură de mafiot.

– Bine, dar Donald nu e mafiot, nici nu are legături cu mafioţii. Şi chiar dacă ar fi aşa, ce motiv avea să îşi omoare nevasta?

– Ceva îmi spune că lucrurile nu stau chiar aşa cum sunt scrise în carneţelul tău.

– Domnul îţi apare în vis? se amuză Rob.

Preotul făcu o pauză.

– Îmi pare rău, se scuză poliţistul, nu trebuia să spun asta. O să vorbesc cu Donald, şi dacă pot, şi cu Radev, dar trebuie să înţelegi că aici lucrurile nu funcţionează pe presimţiri. Ne trebuie fapte, dovezi, pricepi? Fără dovezi nu facem nimic. Uneori te invidiez. De câte ori nu mi-au scăpat nătărăi printre degete din cauză că nu aveam dovezi? Dacă aş fi fost un om al sutanei, şi justiţia mi-ar permite să îi închid pe presimţiri, mi-ar fi puşcăria plină de ei. Şi nu m-aş fi înşelat niciodată. Ascultă, chiar trebuie să mă întorc la treabă. Te anunţ eu ce se iveşte.

– Bine, spuse preotul şi închise.

Capitulo Sexto

            Preotul trase maşina pe dreapta. Ieşi afară şi merse până în capătul străzii. Acolo, făcu la dreapta, şi dădu într-o alee. Soarele bătea direct în jos, pe zăpada mudară şi plină de gunoaie, speriind şobolanii care căutau prin tomberoane după resturile zilei de ieri.

Văzu la câţiva metri urmele crimei. Dungi trasate cu creta albă pe pavaj. O pată întunecată de sânge. O eşarfă subţire, din cele ce poartă casnicele în jurul gâtului, pentru estetică. Se aplecă şi o luă. În mod cert, era a ei. Nu avea ce căuta în decorul acela. O duse la nas şi o adulmecă. Mirosea urât, a gunoi şi a apă stătută. Dar el îşi închipuică mirosea a Patricia. Era uşor, dacă încerca.

Oftă.

Apoi observă că era frig. Şi acum era pe timp de zi, cu soarele bătând. Oare cât de frig fusese în seara aceea?

Aplecat cum stătea, văzu o unghie ruptă, prinsă într-o crăpătură a pavajului. Şi unghia fusese a ei. Şi-o închipui zbătându-se, fără sens, încercând să ţină piept… Nu reuşise.

– Nătărăilor… chiar aţi crezut că o să plec acasă, plângând şi cu coada între picioare? Hm, ce fel de oameni sunteţi voi? Nu, asta nu se opreşte aici. Nu, în mod sigur nu.

Capitulo Septimo

            Preotul stătea la bar, aşteptându-şi partenera din seara respectivă. Trecuse pe la cariera de piatră, şi întrebase de Donald. Cei de acolo îi spuseseră că nu mai trecuse pe acolo de aproape o săptămână. Că începuse să îşi facă un obicei din a lipsi de la lucru, şi că era pe punctul de a fi dat afară. Şi că nu îi păsa.

Preotul bănuia de ce.

Învăţătoarea se lăsă aşteptată doar douăzeci de minute, dar se înfăţişă ca o  boare de aer cald în frigul aprig al iernii. Deşi trecuseră doisprezece ani, tipa se ţinea bine. De înălţime medie, cu şolduri pline şi un bust ce părea sculptat, învăţătoarea se apropie de el, şi se aşeză pe scaunul de lângă el.

Era îmbrăcată simplu, aranjată simplu – simplitatea, însă nu trivialitatea, o caracteriza, şi asta făcea pentru el mai mult decât orice. Şi el era un om simplu. Altfel nici nu ar fi putut să îmbrăţişeze preoţia. Costumul pe care îl purta, era de calitate, ca mare parte din ce avea în dulap, dar aproape toate hainele sale erau primite, nu cumpărate. Nici nu şi-ar fi permis. Trăia monastic, cu minimul necesar, dar nici nu avea nevoie de mai mult. Era un bărbat singur, fără nevastă, fără copii, care se obişnuise de mic cu lipsuri. Preoţia era doar o prelungire a vieţii sale de până atunci.

Delia îi fusese iubită în liceu. Iubită era cam mult spus, dar, să rămână aşa. Stătură de vorbă, băură câteva pahare, şi apoi se îndreptară spre apartamentul ei. Era o locuinţă modestă, cu două camere, la etajul al şaselea al unui imobil vechi, în cealaltă parte a oraşului.

Se făcuse deja ora 11 când intrară, bocănind şi râzând, pe uşă. Delia aprinse lumina şi îşi aruncă haina pe canapea. Preotul intră după ea, şi îşi puse palmele pe şoldurile ei. Ea îl conduse până în dormitor, unde începu să se dezbrace, fără să îl ia în seamă. El se aşeză pe marginea patului, şi îşi aprinse o ţigară, fără să îşi slăbească măcar nodul de la cravată.

– Eşti abătut?

– Nu. Mâ gândesc la soră-mea.

Femeia se apropie de el. Şi ea îşi aducea aminte de Patricia. Nu fuseseră cele mai bune prietene, şi îşi aduse aminte că la un moment dat, Patricia o ameninţase că dacă îi frânge inima fratelui ei, ea o să-i frângă gâtul ei de „mironosită”. Nu ştia ce însemna asta, dar o făcu să pufnească în râs. Patricia fusese singura din familia lui care ţinuse cu adevărat la el. Pentru numele Domnului, fusese singura care îl aşteptase atunci când ieşise din puşcărie. Fusese singura care tremurase în frigul de februarie, pentru ca el să aibă un chip frumos de privit, după chinul prin care trecuse timp de cinci ani. Şi acum nu mai era.

Oftă, apoi îşi dădu jos cravata. Delia rămase numai în chiloţi şi maieu, şi stinse lumina. Se postă lângă pat, de cealaltă parte.

Preotul îşi desfăcu cureaua ceasului şi îl aşeză apoi pe noptieră. Stătea în continuare cu spatele la ea. Ea se apropie de el, din spate, şi îi desfăcu cămaşa, nasture cu nasture. O dădu jos de pe el, şi apoi îi ridică şi maieul. Se retrase mirată, să poată observa tatuajul la lumina difuză care intra în odaie prin fereastră.

– Când ţi-ai făcut tatuajul ăsta? Ultima oară când am fost… intimi, nu îl aveai.

Era o cruce gotică, iar de fiecare braţ atârna un taler, ca o balanţă. Pe un taler era scris LACRIMI, iar pe celălalt era scris TRUDĂ. Delia se apropie de el, din spate, şi, stând în genunchi pe salteaua tare, începu să îl sărute pe spate. Îi mângâie umerii, apoi gâtul.

– Am fost la puşcărie.

– Şi asta ai adus cu tine de acolo? Lacrimi şi trudă… Îmi place.

Delia era şi poetă, în timpul liber. O poetă anonimă, dar totuşi, poetă.

– Mmm… nu îmi aduc aminte să fi fost aşa prietenoasă cu mine în vremurile bune. Asa te porti cu toti vechii tăi prieteni?

Femeia se opri.

– Chiar eşti un nenorocit.

– Ce pot să spun? Sunt băiatul tatălui meu. Deşi, ca şi tatăl meu, sunt irezistibil. Nu în sensul estetic. Taică-meu e unul dintre cei mai urâţi bărbaţi pe care îi cunosc. Dar e un tip care atrage femeile cum atrage un căcat muştele.

– Mda, ştiu eu cum e taică-tu, aprobă ea. – Ştii că, în tinereţe, el şi cu măică-mea erau iubiţi?

Se întoarse mirat spre ea. Nu ştiuse asta.

– Da, da. Dacă el nu ar fi fost aşa un afemeiat, poate că acum am fi fost fraţi.

– Păcatele cărnii… toată lumea le are. Chiar şi un preot, oftă el. – Nu li te poţi împotrivi.

– Da? Chiar şi un preot?

– Chiar şi un preot.

– Şi cum păcătuieşte un preot cu carnea?

El ranji, apoi se apropie de ea.

După ce făcură amor, el îşi mai aprinse o ţigară.

– Fumezi prea mult, observă ea. – Ţigările or să te omoare! Eu am renunţat la ele. Nu puteam să mă abţin în preajma copiilor.

– Oricum am nevoie de o promovare! râse el.

– La ce te gândeşti?

– La ce mi-ai spus mai înainte. Că am fi putut fi fraţi.

– Am fi putut fi. Dar nu suntem.

– Da. Şi acum te-aş fi jelit pe tine, şi nu pe Patricia.

– Chiar ţi-e dor de ea, nu-i aşa? îl întrebă Delia, şi se trase mai aproape de el pe sub pătură.

– Nu e vorba de dor. Nu ne vedeam prea des. Dar, lumea e mai săracă fără ea. Eu… sunt mai sărac fără ea. Asta e ceea ce îmi trece prin cap acum. Mă simt neputincios, şi nu mă pot separa de gândul că a trăit ca un om, dar a murit ca un animal, la marginea unui drum mizerabil, în durere şi singurătate, în loc să se stingă în patul ei, la bătrâneţe, înconjurată de oamenii care o iubesc şi pe care îi iubeşte. Nu e corect, la dracu’ s-o ia! scrâşni preotul, şi se ridică din pat.

Privi pe fereastră, prin perdeaua de stropi. Afară ploua năprasnic. De cealaltă parte a străzii observă o maşină care trase pe dreapta. Îşi strânse pleoapele, şi se chinui să îşi dea seama ce maşină era. Îi părea familiară. Apoi căscă ochii. Era Honda lui Donald. Verifică plăcuţa de înmatriculare, dar era inutil, fiindcă şoferul se dădu jos din maşină, şi el putu să vadă clar că era Donald. De pe partea dreaptă coborâ o femeie.

Bărbatul dădu ocol maşinii şi îşi trecu braţul în jurul femeii. Chicotiră, apoi intrară în clădirea în faţa căreia parcaseră.

– Peccavi Pater, vir dixit. Et Pater spopondit: Commodo Pax Aeterna[8], futu-ţi cauciucul mă-tii! murmură preotul, şi începu să se îmbrace.

– Unde pleci?

– Am nişte treburi de rezolvat.

– La ora asta?

– Da. Acum au ajuns la atenţia mea, şi nu suferă amânare.

– Nu vorbi cu mine ca din cărţi, îl dojeni ea, trăgând pe ea o cămaşă. – Şi ce anume ai de făcut, dacă nu ţi-e cu supărare?

Preotul aruncă o privire pe fereastră. La etajul al doilea al clădirii in care intrase Donald, se aprinse o lumină, iar pe fereastră îi putu vedea pe cei doi cum se pregăteau să facă prostii.

– Uite! Acolo! îi arătă el, în timp ce îşi încheia nasturii la cămaşă. – Acolo trebuie să ajung!

– Cine sunt?

– Ala e cumnatu-meu!

– Hm, oftă Delia. – Nevastă-sa nici nu s-a răcit bine şi el e deja la alta în pat.

– Nevastă-sa încă nici nu era moartă când el era la alta în pat.

– De unde ştii asta?

– Intuiţie, îi făcu el cu ochiul, în timp ce îşi aranja cravata.

– Nu cred că mai are rost să te pui să îl înveţi minte ce înseamnă loialitate conjugală, acum, nu?

– Probabil că ai dreptate, spuse el, deşi se vedea clar că fierbea de nervi. – Altceva vreau de la el.

Femeia se întoarse spre el mirată.

– Para bellum[9]! spuse preotul când luminile de peste drum se stinseră, şi dădu buzna afară pe uşă.

Delia se aşeză pe pervazul ferestrei şi privi afară. Încă ploua.

Observă că el îşi uitase pachetul de ţigări pe masă, şi nu încercă să reziste impulsului de a aprinde una. Între timp, îl privea pe preot cum trecea dintr-o clădire în alta. Aşteptă cam 20 de secunde, şi apoi văzu cum lumina se reaprinse în odaia de peste drum, şi îl văzu pe preot cum dă buzna peste cei doi, întrerupându-le actul plăcerii. Îl apucă pe bărbat de cap şi îl trase de pe femeie, care începu să ţipe isteric.

După încă 15 secunde, ajunse în faţa Hondei şi îl împinse pe bărbat înăuntru.

 

 

 

Capitulo Octavo

 

Donald era gol, şi se zgâriase pe picioare când preotul îl târâse pe scări în jos. Fu aruncat în maşina proprie, pe locul mortului, şi imediat vru să iasă afară. Dar preotul îl observă şi se postă în faţa portierei. O blocă cu genunchiul şi îi făcu semn să nu mai încerce să iasă afară.

Preotul ocoli maşina şi intră şi el înăuntru.

– Vă distraţi, ha?

– Ce dracu’ îţi închipui că faci, omule? Nu poţi intra aşa peste cineva.

– Ba pot. Băga-mi-aş, mi-am uitat ţigările. Ai ţigări în rabla asta? Mă auzi?

Donald îi arătă locaşul de pe portieră. Preotul scoase de acolo un pachet de ţigări aproape gol, şi aprinse una din cele trei rămase.

– Mmm, aveam nevoie de asta.

Donald privea prin parbriz, fără să spună nimic. Era plictisit.

– Deci, o arzi cu tipesa aia? De când?

– Nu e treaba ta.

Preotul îl pocni cu cotul în gât.

– Răspuns greşit! Să mai încercăm o dată. De când te vezi cu domnişoara aceea?

– De ceva vreme, gâlgâi Donald, recăpătându-şi suflul.

– O să ajungem la asta mai încolo. Cum a fost astăzi la lucru?

Donald îl privi mirat.

– Bine…

– Este de lucru? Ai avut vreme să răsufli?

– Da. Nu înţeleg…

Primi un cot în gură de data asta.

– Să mai încercăm o dată. Cum a fost astăzi la lucru?

– Ca în orice altă zi! Ce pula mea vrei să îţi spun?

Îl plesni a treia oară.

– Ştiu că nu ai fost la lucru astăzi. Deci…

– De unde ştii? întrebă Donald, ştergându-se la gură de sânge.

– Mi-a şoptit o păsărică. Nu una din aia de care ai tu acolo sus, făcu semn spre apartamentul de la etaj. – Pe unde umbli? Ce legături ai cu Nikolai Radev?

Donald îşi smuci capul spre el.

 

„Vasăzică e adevărat.” gândi preotul.

 

– Nu mă minţi, fiindcă nu am nici timp şi nici nervi să îţi ascult prostiile. Dacă nu îmi spui ce vreau să aud, îţi jur pe ce am mai sfânt ca te las în nesimţire. Deci…

Donald trase aer în piept şi îi povesti cum fusese atras într-o afacere cu un asociat al lui Radev. O mişcare de îmbogăţire. Să strângă nişte bani. Se descurcase bine, şi fusese avansat. Mai făcea comisioane pentru Radev din când în când, dar ultima oară îi fusese propusă o lovitură babană. S-ar fi rezolvat pe viaţă. Părea prea frumos să fie adevărat. Şi aşa şi era. Mafiotul avea de gând să îl lase pe Donald să cadă, iar când Donald aflase asta, întorsese roata în favoarea lui. Mafiotul pierduse banii şi câţiva oameni, dar ştia cine era vinovat. Trimisese doi oameni la el acasă. Ţinta fusese el. Dar el nu era acasă. Motivul? Evident. Aşa că asasinii au considerat că Patricia era la fel de bună, ca exemplu de dat.

– Îţi jur că am încercat să o protejez, scânci Donald, în timp ce tremura şi transpira, deşi era aproape gol, şi în maşină era frig. – Şi pe ea şi pe copii. Pentru ei am făcut asta! Aş fi scos bani grei şi aş fi plecat cu ei de aici.

 

„Mă minte! Mă minte! Mă minte!” îi strigă preotului o voce în cap, dar nu îşi dădu seama dacă chiar aşa era sau dacă credea asta fiindcă vroia cu disperare să pedepsească pe cineva. În fond, nu conta. Cineva, oricine, trebuia pedepsit.

 

– Şi acum ce faci? Hm? îl întrebă pe Donald.

– Am căzut la pace cu Radev. A spus că mă lasă în viaţă, că uită totul – „erau doar afaceri” – dacă îl mai ajut la o lovitură.

Preotul închise ochii.

– Ai căzut la pace…, începu el, dar simţi cum ameţeşte.

 

„O, tempora, o, mores[10]!” urlă ceva în el.

 

Începu să răsufle greu, şi simţii cum gulerul cămăşii începe brusc să îl strângă  Dacă în clipa următoare nu ar fi bătut un poliţist în geamul portierei, l-ar fi omorât pe Donald cu mâinile goale.

Poliţia fusese chemată de partenera de aşternut a lui Donald, care văzuse că cei doi erau încă în maşină. Preotul fu luat şi dus la secţie.

Acolo îl aştepta Rob.

– Ce e în capul tău? Hm? Nu ţi-am spus să te ţii deoparte? Ce îţi închipui că faci?

Preotul îşi ridică privirile spre el, dar privi prin poliţist.

– Ce faci? insistă Rob.

– Dar tu ce faci? se răsti preotul la el. – Ştiu că ştii ce se întâmplă aici. Dacă eu am aflat asta în două zile, tu sigur ştii mai bine ca mine! De ce nu faci ceva?

– Fiindcă nu aşa merg lucrurile, aici pe pământ, iar nu în sânul Tatălui. Ţi-am spus, am nevoie de dovezi. Am nevoie de martori. Nimeni nu vorbeşte, toţi sunt împotriva mea. Radev îi are pe toţi în buzunar. Nimeni nu ar îndrăzni să îl calce pe bătături. Mai ales… mai ales cu exemplele pe care le dă…

 

„Patricia!” îl fulgeră pe preot, şi îi trecu prin faţa ochilor imaginea aceea de care se chinuia să scape încontinuu.

 

O vedea aruncată ca o cârpă, pe cimentul rece şi murdar, profanată, lovită, rănită de moarte, târându-se inutil să scape de cei care o aduseseră în starea asta, şi care o priveau ca pe un vierme ce trebuia strivit. Ceea ce şi făceau.

Îşi scutură capul.

În momentul acela luase o hotărâre.

O hotărâre cum nu mai luase niciodată până atunci. Nu era adevărat ce se spunea. Că crima nu survine pe neaşteptate. La el tocmai devenise un scop. Şi nu era vorba de o crimă. Era vorba de un măcel. Ochii îi ardeau în spatele pleoapelor.

– Mă reţii? îl întrebă pe poliţist.

– Nu ştiu. Trebuie să te reţin?

– Nu ştiu. Trebuie?

Poliţistul îl privi şi oftă. Ochii preotului erau o imagine a lucrurilor ce urmau. Îl putu citi ca pe o carte deschisă.

– Trebuie să fac asta, Rob. Chiar şi dacă mă arestezi după aceea. Îţi spun de pe acum, că în seara asta voi face lucruri groaznice. Dar trebuie să le fac. Acum tu eşti preotul la care eu mă spovedesc. Nu contează. Dacă vrei, după aceea, mă predau, să nu trebuiască să te chinui să mă prinzi. Dar dă-mi drumul acum, să pot face ce am de făcut.

Rob continua să îl privească.

– Dă-mi drumul! ţipă preotul, şi câteva capete se întoarseră spre biroul lui Rob. Acesta nu le luă în seamă.

– Te înţeleg. Ştiu că ai ţinut la ea mai mult decât la oricine, şi merită răzbunată. Dar eu nu te pot ajuta. Asta nu pot face.

– Nici nu îţi cer asta. Îţi cer doar să mă laşi liber acum, să mă pot mişca, până nu vin după mine. Nenorocitul ăla de Donald sigur l-a anunţat deja pe Radev. Trebuie să mă mişc repede, Rob. Gândeşte-te la ea. Gândeşte-te la cum aţi găsit-o! Gândeşte-te!! Aşa vrei să îţi găseşti şi tu nevasta? Aşa vrei să o găseşti pe Sandra?!

Poliţistului îi căzu bărbia în piept.

– Ştii că am dreptate. Şi mai ştii că legea îţi leagă mâinile atunci când trebuie să te lase mai liber ca oricând. Dar eu nu am o asemenea obligaţie. Toţi sunt nişte animale. Şi merită să fie omorâţi ca nişte animale! Puşi la somn, ca nişte câini turbaţi. Dă-mi drumul acum, şi promit că o să fac mai multă dreptate în seara asta decât faceţi voi toţi la un loc într-un an.

Întinse mâinile încătuşate spre Rob. Acesta îi desfăcu cătuşele şi îi făcu semn să plece. Apoi adăugă:

– Ai grijă acolo, afară. Şi nu îşi fă griji în privinţa lui Donald. Nu a anunţat pe nimeni.

– Praemunitus praemonitus[11], spuse preotul şi ieşi afară.

Poliţia îi adusese şi maşina la secţie. Din fericire, nu o căutaseră de arme. În portbagaj avea ascuns, sub roata de rezervă un pistol. Preotul hotărâse să acţioneze şi el din instinct. Părea că funcţionează. Şi ce dacă avea să facă rău câtorva persoane nevinovate? Şi asta era la modă. Luă pistolul din portbagaj şi şi-l strecură în cureaua de la pantaloni. Urcă în maşină şi porni spre restaurantul mafiotului.

Era ora 1 dimineaţa când parcă în faţa restaurantului. Era pustiu. Înăuntru se afla lume, dar nu îl văzu pe mafiot. Hotărâ să încerce în biroul său. Dar nu trecând prin restaurant, ci ocolindu-l. Sări un gard de beton, şi se furişă pe marginea clădirii, prin întuneric. Paznici nu prea avea Radev. Probabil că era destul de cunoscut, iar oamenii aveau prea multe de pierdut ca să nu îndrăznească să i se pună de-a curmezişul. Dar el nu avea nimic de pierdut. Nu mai avea nimic de pierdut. Găsi fereastra de la birou închisă. O lovi cu cotul într-un colţ şi o sparse. Zgomotul fu surd. Nu se declanşă nicio alarmă. Intră în încăpere, dar nu aprinse lumina. Trase draperia, ca să acopere spărtura în geam, şi se postă în dosul uşii. Dacă ar fi trebuit, ar fi aşteptat acolo şi o săptămână. Dar nu trebui să aştepte decât douăzeci de minute. Radev intră în birou împreună cu o blondă cu picioare lungi, care purta mai nimic, şi preotul înţelese că era momentul „să îţi pui gura unde sunt boaşele”. Aşteptă ca mafiotul să închidă uşa şi să o încuie, şi apoi ieşi din umbră.

Fără să stea pe gânduri, o pocni pe blondă în ceafă. Aceasta căzu lată pe o sofa joasă. Radev se întoarse cu un revolver în mână, semn că îl avea mereu la îndemână, dar se trezi privind în ochiul negru al ţevii pistolului preotului.

– Lasă jos arma.

– Padre, eşti un om tânăr. Credeam că ai mai multă minte, murmură mafiotul în timp ce aruncă arma pe jos. Revolverul căzu cu zgomot şi se lovi de o piesă de mobilier care amplifică sunetul. În clipa următoare se auzi un ciocănit în uşa biroului.

– Domnule, sunteţi bine?

Preotul îl privi pe mafiot, dar nu spuse niciun cuvânt.

– Da, vezi-ţi de treabă, spuse mafiotul plictisit.

– Stai pe scaunul ăsta, ordonă preotul cu glas scăzut.

Se aplecă şi ridică revolverul de pe covor cu mâna liberă, apoi îl aţinti şi pe acesta spre faţa mafiotului.

Radev se aşeză pe scaunul indicat. Lângă se afla o măsuţă cu câteva sticle. Desfăcu una şi îşi turnă în pahar. Preotul îl privea în tăcere. De cealaltă parte a uşii groase de stejar muzica din sala principală se înteţi. Era o petrecere.

– A cui e ziua? întrebă.

– A surorii mele, murmură mafiotul, şi dădu pe gât băutura.

Preotul se surprinse zâmbind.

– Ca să vezi. Se pare că soarta nu e fără un simţ al ironiei.

Mafiotul se crispă, şi îşi roti privirea spre uşa care dădea în încăperea alăturată. Degetele i se albiră pe mânerele scaunului.

– Ştii că nu poţi păşi în camera alăturată, nu? întrebă el pe preot, să se asigure de intenţiile lui.

Acesta rânji, apoi spuse:

– Nici nu intenţionam. Am aici tot ce îmi doresc! Dar am vrut să îţi văd expresia când ţi-am sugerat că aş putea să-ţi fac ce mi-ai făcut tu mie.

– Crezi în soartă, padre? întrebă Radev, plictisit.

– Cred în Dumnezeu.

– Hm, Dumnezeu…

– Cine a omorât-o pe Patricia?

Radev îl sfredeli cu privirea. Un muşchi se zbătu la el pe faţă.

– Şi dacă îţi spun?

– Vedem noi.

– Îţi dai seama că dacă mă omori, nu vei mai putea închide un ochi câte zile vei avea?

Preotul nu spuse nimic, dar avea pe faţă privirea aceea de „lasă, că nu eşti tu cu astea”.

Radev îi interpretă privirea ca fiind o aprobare, aşa că se gândi că e în regulă să îi spună preotului cine era vinovat de moartea surorii sale. Nici nu ştia cât de mult se înşelase.

– Doi tipi. Freemont şi Coats.

– Arme de închiriat sau băieţi de-ai tăi?

– Arme de închiriat, desigur.

– Unde îi găsesc?

– La hanul (…).

Preotul coborâ puţin pistolul său, dar ţinu ridicat revolverul. Radev îşi spuse că era ca şi scăpat, şi răsuflă uşurat. Desigur că în momentul în care preotul ar fi ieşit pe uşă sau pe geam, gorilele lui s-ar fi luat după el. Nu despre asta era vorba. Preotul observă uşurarea mafiotului, şi strânse din fălci. Luase o hotărâre. Ridică iarăşi pistolul spre el.

– Spune-mi, padre, dar vreau să fii sincer cu mine… crezi că religia, că Dumnezeu e necesar?

Preotul îl privi fix.

– Dă-mi voie să aprofundez. Să zicem, de pildă, că aşezi un om, nou-născut, pe o insulă, şi îl laşi acolo singur, fără să îi faci cunoscut nimic, dar absolut nimic din ceea ce noi ştim sau credem la ora actuală. Crezi că şi-ar dezvolta de unul singur ideea de Dumnezeu?

 

„Trage de timp!” gândi preotul, dar răspunse totuşi:

 

– Sincer… nu cred. În orice caz, nu în felul în care se pune problema. Nu dacă stă singur pe o insulă, şi în niciun caz în timpul vieţii sale. Religiile mereu s-au născut în cadrul maselor – altfel nu ar avea sens. Şi mereu a trecut o oarecare perioadă în decursul căreia s-a materializat ideea de entitate atotputernică. Înainte de religii, a existat o perioadă în care nu au existat religii. Aşa cum înainte de om, a existat o perioadă în care omul nu a existat. Pentru ca ceva să iasă în evidenţă, trebuie să fie inovativ, ori ceva ce a existat dintotdeauna nu poate constitui motiv de mirare. Omul acela pe care îl laşi pe o insulă nu cunoaşte nimic. El o ia de la zero, din toate punctele de vedere. Şi e singur. El nu ştie ce e aia o carte, sau o fotografie, o fereastră, o cămaşă, muzica, pictura, dansul, matematica, filozofia, istoria, un covor sau un câine. El nu ştie ce e aceea televiziune sau Internet, o maşină sau faptul că omenirea are posibilitatea de a călători pe alte planete. Prin mintea lui goală de toate aceste experienţe nu trece nici ideea că trebuie să se şteargă la cur. Înainte ca omul să înveţe să se şteargă la cur, cine ştie câte sute sau mii de ani au stat strămoşii noştrii cu turta-n-cur, până cuiva i-a venit ideea că e bine să te mai şi ştergi prin zona aia. Nici limba nu îi este de folos, fiindcă e singur. Persoana respectivă poate nici nu şi-ar da seama că posedă darul vorbirii. De fapt sunt chiar sigur de asta. Şi dacă ar cunoaşte o limbă, tot nu ar vorbi-o, fiindcă nu ar avea cu cine să o vorbească. Automat i-ar lipsi şi modalitatea prin care să exprime ideea de „Dumnezeu”. Iar asta e foarte important. Să poţi să dai un nume unui sentiment, unei credinţe. Cine poate ştii care au fost de fapt motivele pentru care oamenii au început să se şteargă la cur. Şi oricare ar fi fost, sigur nu s-au născut de pe o zi pe alta. Dacă un asemnea act se naşte în atâta timp, cine ştie cât i-a trebuit ideii de „Dumnezeu” să încolţească.

Radev înţelese, prin nu ştia ce proces, că soarta lui era pecetluită. Pe cât fusese de sigur în urmă cu 5 minute că va scăpa, pe atât era de sigur în acel moment că era un om mort. Că fusese mort încă din clipa în care preotul pusese piciorul în biroul său. Observase că pistolul preotului avea amortizor. Trase aer în piept şi spuse totuşi:

– Dar eu credeam că Dumnezeu a existat dintotdeauna, padre.

– Aşa e, dar asta nu înseamnă că noi am fost conştienţi de asta dintotdeauna.

– Hm, deci ce îmi spui tu mie, padre, e că, nu există niciun Dumnezeu pentru mine, pe insulă.

– Nu. Nu pentru tine.

– Ajută cu ceva dacă îţi spun că nu a fost nimic personal? întrebă Radev.

Preotul lăsă revolverul în jos şi se apropie de mafiot.

– Replica asta poate merge între voi, mafioţii. Dar pentru mine, Patricia a fost mereu o problemă personală.

Îi puse pistolul la tâmplă. Privi în ochii blajini, dar neclintiţi ai mafiotului şi rosti următoarele:

– Să nu te întrebi ce poate face Domnul pentru tine, ci ce poţi face tu pentru El. Să ştii că eu mi-am pus întrebarea asta. Iar mâine, când oamenii tăi îţi vor găsi trupul, vor şti ce răspuns am primit. In nomine Patri, et Fili, et Spiritus Sancti.

Radev deschise gura să strige, dar nu ieşi niciun sunet. Se auzi un „vup” înfundat, şi capul îi zvâcni pe spate. Ochii lui blajini, dar neclintiţi, priveau acum în gol, spre tavan.

Preotul îşi făcu cruce, apoi părăsi biroul la fel cum intrase.

Capitulo Nono

            În drum spre hanul la care stăteau Freemont şi Coats, se gândi la ultima dată când omorâse pe cineva. Chiar înainte să îl prindă şi să îl bage la închisoare. Nu fusese aşa cum se se aşteptase. Sângele care ţâşnea încontinuu din rana omului nu îl sperie, nu îl făcuse să intre în panică. Pur şi simplu, îi păruse rău. Doar atât. Şi atunci o făcuse de frică, din neglijenţă. Acum însă avea un scop. Avea o autorizaţie. O autorizaţie din partea singurului… singurei… cum să se exprime? Din partea cuiva care conta foarte mult pentru el. Şi abia aştepta să dea de Freemont şi Coats. Apăsă pe acceleraţie.

Ajunse la han. Era deja ora 2 dimineaţa.

Pe drum îi trecuseră prin cap toate gândurile care i-ar fi putut trece cuiva care e pe cale să-şi răzbune sora, care fusese violată şi ucisă cu sânge rece. Îşi aminti de zâmbetul ei, de felul în care îşi întorcea capul, atunci când el o speria, când erau mici, de jocul ei sprinten, în grădina casei, cum plângea când se julea la genunchi, atunci când se ţinea după el, deşi era prea mică pentru a ţine pasul prin hăţişurile din pădure.

Tot. Absolut tot. Nu uitase nicio clipă din cele petrecute împreună.

Iar acum, răsplata.

Parcă maşina cu un scrâşnet, apoi o luă spre recepţie. Cineva tocmai ieşise afară şi duce cu sine doi saci de plastic, spre lada de gunoi din curtea hanului. Preotul presupuse că acel cineva era recepţionerul.

Se îndreptă spre el, iar omul, un bărbat la vreo 40 şi ceva de ani, îl scrută în întuneric.

– Cine-i acolo?

Scoase pistolul din pantaloni şi îl îndreptă spre el. Bărbatul înlemni, dar nu făcu nicio mişcare şi nu scoase niciun sunet.

– Freemont şi Coats. Unde sunt cazaţi?

– Nu ştiu. Trebuie să mă uit în registru, îngăimă bărbatul.

Intrară înăuntru şi priviră în registru. Cei doi stăteau la camera 303. adică al etajul al treilea. Preotull se întrebă atunci de ce nu plecaseră mai devreme din oraş. Erau acolo deja de 3 zile. Răspunsul veni pe dată.

– Vrei să îi jefuieşti? întrebă recepţionerul speriat. Vorbea să nu facă pe el de frică. – Nu au nimica. I-am văzut eu când au venit. Ziceau că maşina le e la reparat. Cică s-a spart carburatorul. Dar ziceau că mai bine ar lăsa-o aici şi ar cumpăra alta.

Preotul îl privi lung. Genul ăsta de limbuţie nu era benefic pentru cauza sa. Aşa că îl pocni pe receţioner în ceafă. Acesta căzu jos. Preotul îşi ceru iertare, apoi îi târâ corpul în spatele tejghelei. Avea să se trezească după câteva ore, cu o durere de cap, şi, spre binele lui, şi cu o problemă de memorie.

Apoi urcă la etajul al treilea. Bine că avea amortizor la pistol. Hanul colcăia de musafiri. Probabil din cauza anotimpului. Tuturor li se stricau maşinile prin locuri din astea.

Ajunse la camera 303. Prin jaluzelele trase nu văzu mare lucru. Era clar că televizorul mergea. Şi cineva stătea tolănit pe pat. Dar nu îşi putea da seama dacă era vorba de o singură persoană sau de două. Şi aşa, putea să nu dea decât peste unul dintre ei, cu vreo femeie în pat. Iar celălalt să intre peste ei. Dar trebuia să acţioneze rapid. Mai avea un singur capăt liber de legat, şi apoi treaba lui era terminată. Dar pentru asta trebuia să nu lase nimic în urma lui. Decât moarte şi frică. Aşa cum făcuseră ei cu el, cu Patricia, cu toţi cei care avuseseră de suferit de pe urma lor. Şi se îndoia că numărul acestora era mic. Se furişă pe sub fereastră, şi ajunse în dreptul uşii. Puse mâna pe clanţa uşii. Televizorul se auzea tare. Dacă se mişca destul de repede, poate că nici nu apucau să se dezmeticească.

– Pro Deo et patria… sive soror[12], şopti el, şi împinse uşa.

Se furişă în cameră şi închise uşa în urma lui, lăsând-o să alunece în toc. În pat se afla numai un bărbat, la bustul gol, cu blugii descheiaţi şi care în prima clipă nici nu îşi dădu seama că cineva intrase în cameră. Apoi se dezmetici, şi sări în picioare. Ochii alerţi. Nările lărgite. Porii deschişi.

– Cine gâtu’ mă-tii eşti?!

Preotul îşi duse un deget la buze. Cineva era la duş. Probabil celălalt.

– Cine eşti tu? i-o întoarse preotul. – Spune-mi numele tău complet.

– Albert Freemont.

– Aşază-te, Albert Freemont, îi spuse, şi fiindcă acesta ezita, împunse aerul cu pistolul în direcţia lui.

Pe noptieră, preotul văzu un revolver. Tocmai fusese curăţat, sau tocmai se pregătea să îl cureţe cineva, după ustensilele care se găseau pe lângă el.

– Cine eşti? întrebă Albert Freemont, parcă mai liniştit. Ochii îi fugiră o clipă spre noptieră.

– Eu sunt ultimul om pe care te aştepţi să îl vezi… şi pe care îl vei vedea. Îţi poţi da seama cine sunt?

Freemont îl scrută cu privirea. Clătină din cap.

Preotul îi aruncă o eşarfă şi îi spuse să se lege în jurul gurii cu ea, dar nu înainte de a-i spune să îşi bage în gură o mănuşă. Freemont îl privi cu ură. Ştia ce urmează. Încercă să se eschiveze, dar preotul îl avertiză scurt:

– Îţi dau trei secunde. Apoi îţi bag un glonţ în genunchi. Nu am fost împuşcat niciodată în genunchi, dar am auzit că e cel mai neplăcut loc în care să fii împuşcat. Deci…

Freemont se conformă. Preotul îi spuse să strângă bine nodul de la ceafă. Când totul fu gata, Freemont primi un glonţ în vintre. Sângele începu să se extindă cu o repezeală de neînchipuit pe blugii bărbatului, iar Freemont căzu în genunchi, şi mugi de durere. Nu se auziră decât nişte sunete înfundate, şi ochii lui Freemont lăcrimară puternic.

– Am greşit. Genunchiul e al doilea cel mai neplăcut loc în care să fii împuşcat.

Freemont se rostogolea pe podeaua camerei, cu palmele între picioare, incapabil să ţipe. Coats era încă la duş. Preotul privi uşa băii. Se lăsă pe vine:

– Ştii, eu nu sunt un om care să se comporte aşa. Nu îmi place să smulg aripile unei muşte, ca apoi să o pot ucide când e lipsită de apărare.

Aprobă din cap, gânditor, ca un moşneag care e de acord cu tot ce tocmai a spus.

– Şi nici şeful meu nu cred că ar fi de acord cu ce fac eu acum. Dar cred că va înţelege. Mai stătu puţin pe gânduri, apoi se încruntă: – Da, sunt sigur că va înţelege. Mă asculţi? întrebă preotul, aducându-şi brusc aminte de omul care se zvârcolea pe jos.

Se ridică şi îşi puse talpa între picioarele lui Albert Freemont. Se apăsă cu putere pe sexul sângerând şi pe palmele care îl acopereau. Freemont se zgudui într-o convulsie care ar fi băgat în acidoză şi un cal. Ochii lui păreau gata-gata să sară din orbite.

– Aşa, vierme, aşa, scrâşni preotul. – Simte şi tu durerea pe care ai semănat-o în altul! şi apăsă încă o dată, scrâşnind din dinţi. Un fir de salivă îi ţâşni dintre buzele contorsionate de ură şi plăcere.

Freemont se zbătu ca un om în şteang. Lovind cu mâinile şi cu picioarele mobila din cameră. Preotul auzi pocnetul osului de la încheietura mâinii stângi, când aceasta se lovi de colţul patului.

Cu toate acestea, Freemont era încă lucid. Nu leşinase.

Preotul oftă. Privi creatura jalnică care ajunsese cel de la picioarele lui. I se făcu greaţă.

Nu era pic de glorie în asta.

Se ridică în picioare. Uşa băii era pe cale să se deschidă. Observă cum lumina care pătrundea prin geamul uşii se estompează, semn că cineva se apropiase de uşă, vroia să iasă din baie. Preotul se postă pe perete, lângă uşă, şi trase piedica pistolului. Coats deschise uşa băii, şi ieşi cu un prosop pe cap.

– Mamă, nimic nu e mai bun decât un duş, după aşa o zi de căcat! exclamă el, cu prosopul peste ochi, ştergându-şi părul.

Coats era mult mai masiv decât Freemont sau decât preotul. Aşa că acesta din urmă se lăsă pe vine şi îi băgă un glonţ în spatele genunchiului drept. Coats izbucni într-un urlet animalic, şi se prăbuşi la podea. Abia atunci îl observă pe Freemont, plin de sânge, cu faţa lividă de durere, şi cu ochii împăienjeniţi.

Preotul sări peste Coats şi îl încălecă. Îi propti pistolul în obraz, iar vârful amortizorului îi arse lui Coats pielea, în formă de inel. Apoi strânse mânerul pistolului şi îl pocni peste figură. O dată. De două ori. De trei ori. De zece ori. Până când îi sparse toţi dinţii şi un ochi.

Preotul se lăsă pe marginea patului. În jurul său, doi bărbaţi se zvârcoleau. Sângele lor pătase mocheta de culoare gri, iar fiecare trăia în propriul lui univers, cufundat în propria cadă cu durere fierbinte.

– Roata s-a întors. Mereu se întoarce. Aţi fi putut să o ştergeţi din oraş mai repede, şi poate că nu v-aş mai fi găsit. Dar asta probabil că e o minciună. Aş fi căutat şi în curul Diavolului după voi. E mai bine că v-am prins acum. Cât sentimentul e încă proaspăt. Cât timp ura încă clocoteşte. Dacă s-ar fi întâmplat să vă prind mai târziu, aş fi avut timp să mă pregătesc, aş fi avut timp să fac asta ca la carte. Cu un polizor şi o lampă de sudură, calm şi fără grabă. Eh, nimeni nu e perfect. Ştiţi, îmi pare bine că v-am prins, înainte să o ştergeţi din oraş. Da, chiar îmi pare bine. Aş fi vrut să văd şi eu ce fel de bestii a văzut soră-mea, scumpa mea soră, înainte să moară. Ultimul chip pe care îl vezi te afectează foarte mult, pe drumul spre iertare. Îl vezi în minte, la nesfârşit, te obsedează.

Îşi dădu seama, în timp ce vorbea, că cei doi realizară despre cine era vorba, din partea cui venise. Nu se mai zvârcoleau aşa de tare. Se lăsă într-un genunchi, şi îşi apropie faţa de a lui Coats. Acesta era transpirat, roşu, fierbinte de durere. Pierduse destul sânge. Zona din spatele genunchiului era bogat vascularizată.

– Ascultă, omule…, horcăi Coats.

– Şşşt, şuieră preotul. – Nu vorbi. Nu ai nimic să îmi spui. Nu vreau să aud nimic de la tine. Cuvintele tale cad pe urechi surde.

Îşi aduse aminte de Freemont, şi chiar când îşi întoarse capul spre el, îl văzu încercând să îl ţintească cu pistolul pe care reuşise să îl ia de pe noptieră.

Preotul trase o singură dată, iar Freemont scăpă pistolul. Acum două dintre degetele lui erau pe mochetă. Freemont se prăbuşi din nou pe spate, zvârcolindu-se.

– Dacă voi aţi ucis fără discriminare, la fel voi face şi eu! spuse el, ridicându-se în picioare. – In nomine Patri, et Fili, et Spiritus Sancti, încheie preotul.

Ieşi din cameră, şi lăsă uşa deschisă.

Freemont şi Coats nu se mai zbăteau acum.

Capitulo Decimo

            Donald fusese eliberat de la secţie la ora 1 şi jumătate dimineaţa. Fusese ridicat şi el odată cu preotul., şi ţinut în custodie din ordinul lui Rob, pentru a-i oferi preotului un avantaj.

Se dusese direct acasă şi îşi împachetă nişte haine în grabă, apoi o luă spre apartamentul din care îl scosese preotul. Femeia îl aştepta, speriată şi fumând ţigară de la ţigară. Dar preotul trecuse deja pe la el acasă, imediat după ce el plecase cu bagajele făcute. Dora, nepoata mai mare, era trează. Donald o trezise, dar nu îi spuse nimic. Plecase pur şi simplu.

Iar acum fetiţa îl întreba pe preot:

– Unde e tata?

– Nu ştiu, dragă. De ce nu eşti în pat la ora asta?

– M-a trezit tati înainte să plece. A făcut zgomot. Unde a plecat? scânci fata, frecându-se la ochi cu pumnii ei mici şi moi.

Preotul se lăsă într-un genunchi, şi îşi trecu un braţ în jurul ei. Semăna atât de bine pe maică-sa. Ochii ei verzi, limpezi, îl priveau, iar năsucul îşi lărgi nările mici. Ea îşi trecu braţele în jurul gâtului preotului, şi îl strânseră tare. Îi lipsea o figură paternă serioasă. Asta era dragostea unui copil. Fără discriminare, pură, pe care nicio persoană cu mai mult de un păcat pe conştiinţă nu o merita. Cu atât mai puţin el. Ochii i se umeziră.

 

„Dacă ai ştii că o să te las, pe tine şi pe surioara ta, o să vă las orfane în seara asta…” gândi preotul.

 

O strânse şi mai tare. Apoi o luă în braţe şi o duse la ea în cameră. O depuse în patul ei mic, şi o acoperi cu pătura. Apoi o sărută pe frunte, şi apoi şi pe surioara ei, care dormea dusă, pe jumătate descoperită.

– Culcă-te.

– Unde-i tati?

– Mâine totul va fi mai bine, se prefăcu el că nu o aude.

– Promiţi?

El o privi.

– Da.

– Bine, te cred. Şi închise ochii.

Preotul coborâ scările tiptil. Bătrânii domeau în camera de oaspeţi. Nici nu simţiseră trecerea lui şi a lui Donald. Avea o idee unde să îl găsească pe Donald. Totodată, se gândea la cele două fetiţe. Donald era o mizerie ambulantă, dar era tatăl lor. Şi ele meritau să crească măcar cu un tată, dacă nu cu o mamă.

Trebuia să chibzuiască asupra problemei. Păcat că nu avea timp de o plimbare.

După un sfert de oră era în faţa clădirii unde locuia amanta lui Donald. Urcă scările. Bătu la uşă. Nimeni nu deschise, aşa că o lovi cu piciorul, rupând broasca, dând uşa de perete. Îi descoperi pe cei doi în camera de zi, speriaţi. El ţinea în mână un cuţit de bucătărie. Îl aruncă înspre preot, şi când acesta se feri, aruncându-se pe burtă, după o canapea, Donald ţâşni pe uşă afară. Femeia rămase năucă pe un fotoliu, speriată, dar realizând totodată că nimeni nu era interesat de soarta ei. Nici măcar Donald.

Preotul se ridică şi o luă pe urmele lui Donald. Acesta se urcase în maşina lui şi demarase în trombă spre ieşirea din oraş. Preotul făcu la fel. Începuse să sufle vântul, şi afară se răcise considerabil. Începea să se simtă iarna.

Străzile erau pustii.

Îl ajunse din urmă pe Donald. Honda gri aluneca pe poleiul de pe şosea, dar se ţinea la câţiva metri în faţa Lincoln-ului. Preotul acceleră. Îzbi Honda în plin, din spate. Maşina se dezechilibră, şi făcu câteva zig-zag-uri, înainte să se redreseze. Apoi Lincoln-ul lovi din nou. Honda izbi în trecăt o maşină parcată pe marginea drumului, şi era cât pe ce să se înfăşoare în jurul unui stâlp de semafor. Îl evită în ultima clipă.

Lincoln-ul o mai izbi o dată, şi preotul îl văzu pe Donald întorcându-şi privirea speriată în spate, şi gesticulând.

„Degeaba te plângi! Te fac praf!” gândi preotul.

 

Ieşiră deja din oraş, şi Honda o luă pe un drum care ducea pe culmea dealului de lângă oraşul adormit. Maşina lovea gropi şi sălta, lovind cu marginile copacii tineri de pe marginea drumului. Preotul apăsă acceleraţia şi încercă să îl lovească iarăşi pe Donald. Honda acceleră chiar în acel moment, şi maşinile parcurseră câţiva zeci de metri bară în bară, aproape atingându-se.

La curbă, preotul aproape pierdu controlul maşinii. Nu cunoştea drumul. Roţile alunecară pe noroi şi maşina se opri abia lângă prăpastie, unde un trunchi îi blocă căderea.

Preotul făcu semnul crucii, apoi băgă maşina în viteză, şi ţâşni după Honda. O lovi din spate, şi o proiectă pe o pantă a drumului. Honda îşi pierdu echilibrul, şi după ce căzu consecutiv pe roţile de pe partea dreaptă şi apoi pe cele de pe partea stângă, se roti 180 de grade, şi se izbi cu marginea de un ciot de rădăcină. Din cauza vitezei, se rostogoli de câteva ori, şi se opri în peretele de lângă drum. De cealaltă parte se afla prăpastia în care preotul fu cât pe ce să cadă.

Lincoln-ul frână şi preotul alergă spre maşina răsturnată. Din ea ieşea fum, şi caroseria era atât de rău lovită, încât nu putu să deschidă portiera şoferului. Îl trase pe Donald afară pe geam. Acesta tuşea, şi avea un braţ şi câteva coaste rupte, de la impact.

Preotul îl târâ până lângă un copac. Acolo îl lepădă ca pe un covor murdar. Donald horcăi prelung, încercând să îşi tragă aer în piept. Era în dureri. Îşi ţinea braţul rupt cu fineţea cu care un lup încearcă să îţi roadă piciorul prins într-o capcană.

– Ce naiba faci!? bolborosi el, văzându-l pe preot că ridică pistolul spre el.

– O să îndrept răul pe care TU l-ai cauzat.

– Eu?!

Preotul se gândise la fetiţele care dormeau acasă. Se gândise la ele, mult şi bine, şi ajunsese la concluzia că Donald nu era tatăl lor. Nu putea fi. Un asemenea animal nu putea să le fi zămislit. Înghiţi în sec, şi spuse:

– Da, TU! Aburii îi ieşeau pe gură ca flăcări din gâtlejul unui dragon înfuriat. – Am aflat că Patricia a fost omorâtă din cauza ta. În timp ce tu stăteai la căldură, cu pizda aia, sora mea, soţia ta, era violată şi omorâtă de animalele alea! Dumnezeule – spuse preotul şi buzele i se schimonosiră de dezgust – au violat-o, au violat-o cu rândul! scrâşni el. – Şi în timp ce stătea în frig şi în sânge, în propriul ei sânge!… M-a strigat pe mine, Donald, m-a strigat pe mine! spuse preotul, şi se ciocni cu degetul în piept. – Iar eu am auzit-o. Şi am venit să fac curăţenie. Am venit să am grijă ca fiecare să primească ce merită. Iar acum e rândul tău să primeşti ce e pus deoparte pentru tine.

Trase piedica, şi sunetul mecanic trecu un cuţit de gheaţă prin trupul lui Donald.

– Ai ceva de spus?

Bărbatul începu să scâncească şi încercă să se tragă mai în spate, ca şi cum încă mai spera că există scăpare pentru el. Dar ajunsese la fundul sacului. Pentru el nu mai era nimic. Nu mai era decât un singur lucru.

Afară începu să ningă cu fulgi mari, grei. Iarna îşi intra în drepturi.

Preotul îl lovi cu piciorul:

– Nu te mai smiorcăi! Înfruntă ca un bărbat pedeapsa, lua-te-ar dracu’ să te ia!!

Îi puse pistolul la tâmplă.

– Mai ai ceva de spus?

Bărbatul închise ochii şi începu să plângă fără sunet, apoi printre sughiţuri, şopti:

– Iartă-mă…

Preotul aprobă din cap, înţelegător, apoi spuse:

– Nemo quam Dominum antestat est. Declarat: Alpha et Omega cognominatus.[13] Omul greşeşte, dar sufletul lui nu este pierdut întru totul, fiindcă împărăţia Tatălui este mare, iar iertarea vine de unde nici nu te aştepţi. Asta nu este răzbunare meschină. Acum primeşti o mică parte din ceea ce a simţit ea, în acelaşi moment al vieţii ei…

Se opri şi îl privi. Apoi îşi plecă capul, însă fără să plece şi pistolul. Când ridică capul la loc, ochii îi erau umezi. Scrâşnea, şi i se puse un nod în gât, dar făcu o sforţare vizibilă, şi spuse:

– Ego te absolvo, frater meus. Padre, morituri te salutant. Din ţărână ne naştem, şi în ţărână ne întoarcem. Quia tuum est regnum, et potestas, et gloria. In nomine Patri, et Fili, – strânse patul pistolului mai bine în palmă – et Spiritus Sancti…[14]

Amen[15]