Dincolo de păreri, recenzii, gânduri…

[Oliviu Crâznic – Lenore Arras, Dublu Tăiș #3, august 2013]

de Şerban Andrei Mazilu

Mi-e aproape imposibil să fiu imparțial și obiectiv în ceea ce-l privește pe Oliviu Crâznic; încă de la al său roman de debut “…și la sfârșit a mai rămas coșmarul”, am fost absolut fascinat de stilul lui, de vocabularul bogat, adecvat și utilizat cu eleganță, de demersul curajos întru ceea ce înseamnă Gotic – o inițiativă mai mult decât lăudabilă (și încununată cu success) a unui scriitor care, la vremea respectivă, promitea mult, iar astăzi îmi depășește cu mult așteptările.

“Lenore Arras” este dincolo de păreri, recenzii, gânduri de amator… și, fără a flata gratuit autorul, admit ca mi-este foarte greu să redau în cuvinte atmosfera în care Oliviu aruncă cititorul, convins fiind că îl nedreptățesc prin imposibilitatea de a-i oferi laudele pe care, pe bună dreptate, le merită. Modul în care el răpește cititorul, apelând la gândurile personajului-povestitor, la simțurile acestuia, înecându-l lent (dar adânc) în acea lume fantastică și neînduplecabil-întunecată al cărui zeu-creator este, surprinde și impresionează nu doar fanii genului, ci pe oricine alege să-i fie tovarăș de drum.

“Lenore” este pentru mine, nu întuneric, ci absența luminii: sursele (din care Oliviu permite calic evadarea unei raze ici-colo) sunt puține, dar excelent alese, astfel încât ele conturează – exact cât este necesar – personajele și decorul, balansând cu talent ceea ce cititorul percepe cu ceea ce el ar trebui să perceapă. Povestea te capturează – în acel ritm alert, convingându-te că și tu, alături de eroul lui Crâznic, trebuie să te grăbești, să-ți îndeplinești misiunea finală – între tragedia greșelilor trecutului trăite în coșmarurile prezentului, și senzatia de perpetuă panică, pe care-o împărtășești cu personajul principal în fiecare pagină.

Tărâmul din “Lenore Arras” este pictat în negru și, indiferent cât de ninse i-ar fi meleagurile, umbrele omniprezente tronează indestructibile pe tot parcursul poveștii. Avem de-a face cu un Noir în cea mai pur-distilată formă, adaptat cu măiestrie temei gotice, astfel că până și apariția fugitivă a sângelui / rănilor (și autorului nu îi este teamă să fie descriptiv în acest sens) se manifestă imaginativ mai mult sub formă de smoală, un negru închis, gros, decât sub cea a obișnuitului roșu aprins. În acest cadru, Oliviu face uz de un vocabular versatil și flexibil, popular chiar, ce pare a fi desprins din folclorul acestei lumi pe care și-a imaginat-o. Personajul-povestitor nu te eliberează o clipă, monologându-și istoria și acțiunile într-un limbaj complet personal, determinând cititorul să uite efectiv că are de-a face cu o operă de ficțiune; “Lenore” pare un jurnal trist, sinistru, al unui erou pe care George Martin l-a uitat undeva departe, dincolo de Zid – spun “pare”, fiindcă e scrisă într-o notă indiscutabil originală, ce nu permite autorului a fi confundat cu un altul. Prezența unor teme cunoscute în literatura terror / horror nu afectează deloc experiența parcurgerii poveștii, în timp ce Oliviu le atinge într-un mod inedit, într-o viziune ce nu poate fi decât a lui.

Concluzionând, nu pot spune decât că nu există notă destul de mare pentru Oliviu Crâznic și a lui “Lenore Arras”. Cu mâna pe inimă și apelând la toată obiectivitatea de care sunt capabil, consider că orice reproș i s-ar putea aduce vis-à-vis de aceasta poveste, este fie din invidie, fie din lipsa capacității de înțelegere / asimilare / rezonare cu al lui univers Gotic și cu stilul Terror. Din punct de vedere literar – din punctul meu de vedere – “Lenore” e o bijuterie, atent și cu talent șlefuită, ce trebuie admirată și apreciată ca atare. O recomand tuturor, indiferent de gusturi în materie de literatură, dacă nu pentru natura controversată a firului epic, limbajul vibrant și înghețatele-i efecte vizuale, cât pentru călătoria alături de un minunat scriitor român contemporan în a sa imaginație vie și totuși antică.